Ploaie cu gust de biscuiţi (V)

În cel din urmă simţi cum căldura şi gândurile ce-i treceau prin cap aveau să-l doboare aşa că se ridică cu greu ca într-un vis :

-În ce dată suntem ? Şi cum nimeni nu-i răspunse… Eu , unul am pierdut noţiunea timpului . Ştiu doar că nunta mea trebuia să fie acum câteva săptămâni şi fiecare zi care trece mă îndepărtează de ea tot aşa cum şi malul celălalt se îndepărtează de al nostru . Acum , înţeleg din ce spui , se adresă el locotenentului  , că e tot mai puţin probabil să plec în  curând de aici .

Locotenentul dădu afirmativ din cap ,   apoi se ridică şi el şi trupul lui uscăţiv părea aproape străveziu în   lumina galbenă a lămpii de campanie . El continuă :

-Treaz sau în somn , m-am gândit mereu la părinţi , prieteni şi mai ales la mireasa mea . Acum mă gândesc că asta e firesc pentru mine . Sunt aici prins ca într-o cuşcă şi altceva tot nu aveam ce face. Îşi şterse faţa transpirată şi tuşi . Dar ei , întrebă el…ei au avut tot atâta timp să mă aştepte , să se gândească la mine ? În mod sigur , timpul curge diferit de o parte sau alta a râului . Vedeţi…? voi amândoi sunteţi oameni care cochetaţi cu ştiinţa şi ar trebui să ştiţi mai bine decât mine . Eu altă explicaţie nu am decât că mă învârt într-un vis care nu se mai termină şi totuşi mă pipăi şi mă zgârâi şi doare şi mâinile mele la fel ca ale voastre au început să prindă muşchi verde ca al pietrelor dintr-o baltă stătută .

-Ceea ce spui tu , îl întrerupse profesorul e că noi nu suntem decât nişte proiecţii de ale tale şi  că toate ce ni se întâmplă sunt numai o parte a visului tău . Ar fi simplu…prea simplu cred spuse , împiedicându-l pe celălalt să-i răspundă , şi destul de convenabil dar vezi…eu mă simt cât se poate de real , sunt iritat că maşina îmi rugineşte în ploaie în faţa pensiunii de cine ştie când , am prins apă în ghete şi simt cum degetele de la picioare mi se murează chiar acum în ele , am o vânătaie pe faţă care-mi zvâcneşte şi mi-e foame şi m-am săturat până peste urechi de ceai şi biscuiţi .

-Poate că şi unul şi celălalt aveţi dreptate , îi opri locotenentul . Poate că e un vis şi în acelaşi timp suntem şi reali . Vreau să spun , eu am propria mea identitate şi propriile mele necazuri , aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre şi totuşi ne rotim aici ca într-un vis ce nu se mai termină .

-Vrei să spui că într-un fel sau altul visele noastre interacţionează ? Ca şi cum am fi fiecare în camerele noastre dormind comozi în timp ce în vis ne întâlnim şi ne adăpostim de ploaia asta fără cap şi coadă ?

-Nu…ceea ce vreau să spun e că ni se întâmplă ceva diferit , răspunse locotenentul , dar pentru asta va trebui să luăm pelerinele pe noi şi să mă urmaţi . Am ceva să vă arăt, ceva ce mă frământă de câteva zile . Strănută violent şi deveni şi mai palid .

Îşi traseră iar pelerinele pe ei şi-l urmară pe locotenent . Acesta ieşi din cort şi cu ploaia lovindu-l pieziş în faţă porni să urce pe o cărare ce ocolea un pâlc de copaci desfrunziţi .Călcau din ce în ce mai greu , se auzea doar ploaia şi vântul bolborosind printre tufişuri şi ghetele li se înfundau în lutul galben . Profesorul icni şi se prinse cu amândouă mâinile de o creangă , apoi sări peste un ochi de baltă şi se aburcă pe platoul pe care ceilalţi doi ajunseseră deja . Ceva mai departe se înălţa un foişor metalic vopsit în verde şi într-acolo se îndreptară . Degeaba ar fi vorbit acum între ei . Vântul vuia de-a binelea şi acoperea orice sunet . Începură să urce câte unul scara metalică a foişorului şi în curând ajunseseră în vârful lui unde era o cabină cu geamuri şi uşă şi în care puteau de acum să se adăpostească . Locotenentul scoase un binoclu militar şi privi îndelung prin el.

-Acolo e oraşul . Vreţi să priviţi ?

Luă binoclul şi-l puse la ochi. La început nu văzu cine ştie ce dar mai apoi , ochii prinseră să se obişnuiască şi începu să distingă străzi , parcuri , case cochete şi blocuri , cartiere întregi lăţindu-se , oameni grăbiţi pe trotuare şi maşini , şiruri întregi scurgându-se de-a lungul arterelor şi abia înainte de a-i da binoclul profesorului ce aştepta lângă el înţelese că ceva lipsea din decor…ploaia .

Profesorul privi şi el îndelung şi pe faţa lui se putea citi acum o emoţie fără margini .

-Ziceai ceva de o nuntă…uite în direcţia asta şi-i înapoie iarăşi binoclul .

Privi prin el şi roti lentila  până ce zări convoiul ce se mişca alene , aproape că le putea zări feţele triste şi tresări când rând pe rând începu să-i recunoască .Îi simţea departe , prea departe pentru a-i striga şi totuşi începu să le murmure numele unul câte unul , încet ca o litanie în timp ce cortegiul aluneca acolo departe sub cerul ireal de senin . Uşa se deschise violent sub răbufnirea vântului dar nici unul din ei nu mai simţi nevoia să o închidă şi ploaia le udă iar feţele alungite .  Ploua şi stropii grei îi loveau ca şi cum ar fi vrut să-i dizolve , ploua cu toată furia toamnei peste foişor şi barăci , peste cortul de pe marginea apei , peste soldaţi şi pontoane , ploua şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Ploaie cu gust de biscuiţi ( IV)

-Nici cu dumneata nu mi-e ruşine… eşti palid şi tras la faţă . Aici , afară se vede mai bine . La pensiune , în sala de mese , în lumina lămpilor agăţate pe pereţi amândoi păream în ordine iar acum uite…eu o vânătaie de toată frumuseţea iar dumneata palid ca naiba . Se apropiau de cortul kaki acoperit cu plasă de camuflaj în faţa căruia , un soldat voinic cu arma la spate patrula zgribulit  şi el sări peste balta murdară din drum în timp ce profesorul o ocoli grijuliu . . Abia când ajunseră în faţa cortului  zări cârlionţii roşcaţi  al celui ce-i privea acum prietenos şi ştiu că e soldatul cu care vorbise cu o zi în urmă .

Observă că acum nu mai afişa acel zâmbet copilăresc , părea mai obosit şi profesorul îl trase de mânecă şi spuse încet fără ca roşcovanul să audă :

-Uită-te atent la faţa lui ! şi abia atunci zări şi el urma  de un roşu închis a tăieturii ce-i ieşe de sub gulerul vestonului şi urca spre faţă .

Soldatul se apropie de ei şi urma de pe faţa lui se închise şi mai tare şi zvâcni când acesta începu să vorbească :

-A naibii ploaie ! Ştiţi cum e să te plimbi jumătate de noapte cu arma în spate prin văgăuna asta  ? Ascult doar vuietul apei şi răpăitul ploii şi nu fac altceva decât să patrulez şi să aştept .

-Se pare că aşteptarea e o adevărată artă aici . Mie mi s-a urât  să număr ceasurile şi zilele la pensiune darămite ţie afară , spuse profesorul care acum îl studia  mai bine . Un bec chior  cocoţat deasupra intrării în cort altera şi mai tare lumina .De unde ai căpătat frumuseţe de tăietură ?  îl mai întrebă el , ultima oară când ne-am văzut nu o aveai .

-Să fiu sincer , nu-mi dau seama . . M-am trezit într-o dimineaţă când intram în gardă şi mi-am zărit-o  pe când aruncam cu apă pe obraji . De durut nu doare , o simt numai uneori când zvâcneşte . M-oi fi zgâriat prin somn sau la bărbierit şi apoi de la atâta ploaie ce mai e normal ? Ia priviţi ! Cred că am început şi eu să prind muşchi şi le arătă mâinile ce păreau a avea reflexe verzui .Aici , totul e lichid  şi curge sau  pe râu cu bolboroseli de viitură sau de sus ca un potop fără capăt .Nu ştiu dacă aţi observat dar eu cred că şi noi am început să curgem , cel puţin eu şi camarazii  care păzim pontoanele ne lichefiem de-a binelea în apa asta tulbure . Spun asta , continuă el gânditor pentru că nimeni de aici nu mai crede că o să mai apucăm să montăm pontoanele .În fiecare zi apa muşcă din mal şi distanţa care ne separă de malul celălalt e din ce în ce mai mare .Dar mai bine intraţi şi dumneavoastră în cort  Îşi privi ceasul fosforescent de pe mână verzuie . Eu îmi termin schimbul într-un sfert de oră  . Căscă şi tăietura roşie i se întinse şi mai tare pe obraz.

Intrară .

În cort , militarii stăteau îm jurul unei sobe în care duduia focul . Câţiva erau în jurul unor cărţi de joc soioase şi vociferau de  fiecare  dată când vreunul câştiga şi-şi trăgea în faţa lui mormanul de monede , iar ceilalţi fumau strânşi ciorchine în jurul lor .La o masă într-un colţ , un locotenent tânăr părea absorbit de calculele lui . Se  apropiară de el şi în lumina albă a becului de deasupra îi văzură faţa verzuie , ca şi cum un muşchi fin şi vegetal ar fi luat-o în stăpânire .

Locotenentul îi simţi într-un târziu şi-i privi ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc..

-Dumneavoastră sunteţi ! văd atât de rar pe aici alte feţe decât ale soldaţior mei încât cred că încep să mă sălbăticesc . Râse strâmb şi faţa verzuie îi deveni mai prietenoasă .

Profesorul îşi dădu glugă jos şi se aşeză pe un scaun iar celălat luă loc pe patul din apropierea mesei de campanie transformată în birou i .Îşi descheie pelerina şi o căldură plăcută îl invadă .Locotenentul îşi aprinse o ţigară şi tuşi scurt .

La început , continuă el  , ieşeam din când în când  afară să privesc cerul şi-mi făceam tot felul de planuri . Mă învârteam printre pontoane şi le potriveam în minte ca pe nişte piese de  puzzle  ,  apoi intram în cort şi mă învârteam ca într-o cuşcă . Trimiteam câte un soldat să-mi raporteze ce mai e pe afară  şi strâmbam din nas când auzeam că plouă cu găleata. Apoi ,într-o noapte  a intrat apa în cort şi a trebuit să-l mutăm mai departe de mal. După câteva zile , malul a ajuns iar prea aproape şi a trebuit să  mutăm cortul  din nou .De atunci şi până acum cred că l-am mutat de vreo patru –cinci ori . Acum am încetat să mai aştept .Periodic refac calculele în funcţie de distanţa dintre maluri care creşte pe zi ce trece .Partea proastă e că acum , chiar de s-ar opri ploile şi apa s-ar mai  linişti tot nu aş putea termina podul . Îmi mai trebuiesc câteva pontoane şi am ajuns să vorbesc de unul singur . Staţia radio a luat-o razna cred . În fiecare zi transmit câteva mesaje pe frecvenţele cunoscute  dar de primit nu mai primesc nici un răspuns .Mai am combustibil pentru generator pentru vreo 3-4 zile şi hrana e şi ea pe terminate .

-Bine că mai avem ceai . Soldatul roşcovan cu faţa încă udă îi privea cu o tavă cu ceşti în mână şi le puse cu grijă câte una fiecăruia în faţă .Din ele ieşea un abur fin şi pe o farfurie metalică erau întinşi pesmeţi soldăţeşti. Ploaia răpăia parcă mai puternic în pânza cortului , profesorul şi însoţitorul lui îşi luară ceştile în palme şi sorbiră  în tăcere . Ploua…ploua şi transpirau zâmbind  amar fiecare câte unui gând ascuns ce tocmai atunci li se iţea în cap…ploua şi ceaiul avea gust de biscuiţi…

Ploaie cu gust de biscuiţi (III)

Ploaia se înteţise aşa că ocoliră prin dreapta salcia căzută ca o barieră peste drumul ce ducea spre râu . De departe se auzea bolboroseala apei şi sălciile de pe marginea şanţului dansau biciuite de vânt .

-M-am udat de-a binelea la picioare…se necăji profesorul , poate ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată .  Nu cred să avem noutăţi . Nu văd pe nimeni să monteze poduri de pontoane pe o vreme aşa câinească . Şi pentru că celălalt sărea peste băltoace ca şi când nu l-ar fi băgat în seamă continuă :

– Habar n-ai câte se pot întâmpla de la o amărâtă de tobă spartă la maşină . Şi când te gândeşti că eram numai în trecere pe aici…cel mult 10 minute şi ajungeam în oraş . De fapt mă întorceam acasă după o săptămână la munte când am auzit huruind toba . Am văzut semnul spre oraş şi mi-am zis că aici pot da mai repede peste un service auto . Mai bine mai mergeam câteva sute de km cu toba spartă . Aşa ruginesc şi eu şi toba şi maşina în târgul ăsta . Când am dat de podul rupt eram atât de obosit că mi-am zis , o zi în plus sau în minus ce mai contează ?  Îmi zvâcneau tâmplele şi eram atât de slăbit că atunci când am zărit pensiunea mi s-a părut un colţ de rai . De la vremea urâtă sau poate de la aerul tare am dormit de n-am mai ştiut de mine  . Am deschis ochii spre prânz  şi după ce am coborât la masă m-am culcat la loc .  Apoi când în după amiaza celei de a doua zile am dat să plec au anunţat  că s-a rupt şoseaua , au deviat traficul şi până în primăvară nu se mai apucă nimeni de ea . De atunci aştept să se oprească  ploaia şi să termine odată podul ăsta  . Se opriseră la o intersecţie de drumuri . Unul din ele o lua spre podul dărâmat , celălalt cotea spre stânga pe după o fabrică de mobilă părăsită şi ajungea în locul în care militarii tăiaseră arbuştii, curăţiseră zona şi aşteptau să monteze podul provizoriu de pontoane . O luară pe cel de-al doilea şi după o vreme , ca trezit dintr-un vis , celălalt spuse .

-Poate că e ceva cu locul acesta . Eu am ajuns cu câteva zile înaintea dumitale . Mergeam la o nunta, e caraghios poate ce-ţi spun dar mergeam la propria mea nuntă , îţi vine să crezi ? . Mă aşteptau spre seară , mireasa , părinţii … mai erau câteva lucruri de pus la punct dar în rest era totul pregătit , mai ales că era vorba de o ceremonie mică  , câteva rude , vreo doi  prieteni şi atât . Mai aveam câţiva km dar când am ajuns aici şi am  zărIt pensiunea eram atât de obosit încât mi-am spus că trebuie să fac un popas , o oră sau două nu mai mult . Am cerut o cafea…Nici n-am băgat de seamă când s-a pornit ploaia . Cred că arătam foarte rău de vreme ce proprietăreasa a alergat la mine foarte speriată să mă întrebe cum mă simt . …nu am nimic, i-am spus dar pereţii au prins a se clătina nefiresc…

Am încercat să-i ţin dar mobilele şi ferestrele o luau şi ele  razna…m-am speriat puţin şi m-am aşezat…am băut un pahar cu apă , apoi m-am trezit noaptea într-un pat străin…în odaia în care şi acum locuiesc . Pe masa la care zilnic  îmi scriu şi rescriu scrisoarea  , o farfurie cu biscuiţi şi o ceaşcă de ceai.  Ploaia se izbea de geamuri , stropii grei  luau pensiunea  cu asalt şi pomii  turbaţi  cu totul se răsuceau unul spre celălalt ca şi cum s-ar fi luat la trântă…Spre deosebire de dumneata…se oprise şi picături de apă îi alunecau pe faţa palidă…povestea cu şoseaua ruptă şi traficul deviat nu m-a interesat absolut  de loc . Nu mai am nimic de căutat înapoi . Tot ce mai sper, singura mea legătură cu lumea e doar podul de pontoane . Uite ! Le vezi ?

Departe , în vale,  pontoanele se lăţeau pe mal ca balenele eşuate . Profesorul alunecă pe o porţiune hleioasă şi se replie la timp înjurând . În lumina tulbure a dimineţii târzii celălat îi zări pe obraz o tumefacţie ce părea mai veche.

-De unde ai asta ? Nu am observat-o de dimineaţă .

Profesorul îşi pipăi faţa .

-Nici eu . Nu ţin minte să mă fi lovit dar de o bucată de timp nimic nu mă mai miră .Prin buzunarul pelerinei apa se scurgea udând tot conţinutul . Continuau să coboare pe când nori cenuşii cădeau peste apa . Ploua…ploua din ce în ce mai tare şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Ploaie cu gust de biscuiţi ( II )

Îşi puse pelerina albastră iar profesorului îi rămase cea verde . Acesta o luă din cuier şi şi-o aranjă minuţios . Afară , în lumina murdară a dimineţii şi în ploaia ce nu mai contenea părea un brotac uriaş răsărit  din baltă . O baltă mare şi noroioasă era şi curtea pensiunii , iar gardurile se înclinau periculos în afară .

-Eu sunt din sud , locuiesc foarte aproape de mare deci aş putea spune că sunt obişnuit cu apa dar ceea ce văd  aici mi se pare deja prea mult , spuse profesorul aranjându-şi cu greu ochelarii uzi pe nas . Măcar de ar fi limpede dar e o mare tulbure şi noroioasă  ; şi ştii ce e mai ciudat  ? Statisticile arată că pe aici precipitaţiile sunt sub 400 mm anual iar unele veri sunt secetoase de-a dreptul…Nu pricep , mai zise el încet…nu pricep de unde atâta ploaie . De vreo trei săptămâni şi ceva am ajuns pe furtună  şi stau încuiat ca într-o colivie  în pensiunea asta iar pe dumneata aici te-am găsit aşteptând să se repare podul . Cine ştie de când plouă cu adevărat ?

-Atât de mult a trecut ?  se miră el . Nici n-am băgat de seamă .  Adevărul e că m-am luat cu ploaia asta aşa cum alţii se iau cu poveştile . Trecură pe lângă maşinile înfundate  în noroi , ieşiră pe poartă şi apoi o luară pe marginea şanţului spre râu .

-Asculta…! Ţie nu ţi se pare ciudat că nu e nici ţipenie de om pe uliţele astea ? Profesorul ocoli balta din faţa lui şi mari pasul ca să-l ajungă din urmă .  În stânga lor o  puzderie de bălţi mai mici se uniseră şi acum păreau un lac revărsat.

-Nu m-am gândit până acum , răspunse el oprindu-se să-l aştepte dar nu cred că am văzut pe altcineva în afară de noi…poate doar câinii dar şi aceia par mai mult nişte fantome . Îi aud lătrând dar de zărit nu-i zăresc niciodată . Apoi mai e proprietăreasa , soţul ei , soldaţii…

-Te-ai întâlnit vreodată cu soţul femeii…? Eu l-am auzit de câteva ori , am coborât dar de fiecare dată sau era ieşit sau bodogănea din pivniţă ori de afară . Ploaia bătea pieziş  şi unde alungite dansau pe suprafaţa tulbure a apei.

-Nici eu nu l-am întâlnit până acum . Ba mai mult de atât , ieri sau alaltăieri seara…spun asta pentru că fiecare zi pare să fie copia alteia mai vechi  , l-am auzit sau mi s-a părut că-l aud pe hol  ; păşea apăsat şi tuşea . Eu scriam …se opri şi continuă mai apoi aproape şoptit …eram la masă cu un stilou în mână şi scriam o scrisoare cuiva…în fine de fapt o tot scriu de când am ajuns la pensiune şi lampa electrică din perete a început dintr-o dată să fileze tocmai când i-am auzit paşii . Am ieşit să întreb ce se întâmplă dar holul era la fel de pustiu cum îl ştiam…adică aproape pustiu…undeva în capăt rămăsese o urmă…ca un fel de rană .

-O rană ? Adică ceva roşu…poate sângerând ?

-Nu…o rană mai veche …ca o urmă dar e mai mult o impresie pentru că desigur nu avea ce rană să rămână . Acum că mă gândesc poate semăna mai degrabă cu acea tăietură  de sub bărbie a proprietăresei , una mică , întunecată  dar pe care dacă o vezi odată îţi rămâne în minte . Cine ştie ? poate că mi s-a năzărit mie…

–  Şi eu i- am văzut tăietura. Am întrebat-o de când s-a pricopsit cu ea şi zicea că din copilărie dar ai dreptate , e o rană pe care cu greu o uiţi. Se opri dintr-o dată…La naiba !

În faţa lor o salcie imensă şi scorburoasă se întindea de-a curmezişul drumului .

-Cred că a putrezit de când stă în apă şi vântul puternic de aseară a răsturnat-o până la urmă . Profesorul îşi fixă mai bine gluga pelerinei şi începu să se învârtă verde ca un brotac în jurul salciei căutând o cărare spre râu pe când el scoase din buzunarul pantalonului un biscuite pe care începu să-l mestece . Ploua din ce în ce mai tare , ploua pieziş , vântul unduia apa tulbure ce se întindea în stânga ca un lac şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Ploaie cu gust de biscuiţi ( I )

O lumină  murdară pătrundea anevoie prin fereastra din spatele lui . Se privi în oglindă şi îşi aranjă gulerul de la cămaşă . Afară ploaia lua cu asalt pomii îngălbeniţi de toamnă şi cerul aluneca ameninţând să se prăbuşească cu totul . Încuie camera  şi coborî scările păzindu-şi cu grijă capul de grinzile prea joase. Proprietara îl auzi şi scoase capul pe uşa de la bucătărie . O salută şi se aşeză gânditor la masă . De aici , ploaia părea şi mai necruţătoare . Luă o scobitoare şi începu să se joace cu ea.

-Domnul profesor de la 14 nu a ieşit nici azi . O fi păţit ceva ?

-Nu cred . L-am auzit şi azi dimineaţă , vorbea la telefon cu cineva .

-Dacă l-aţi auzit înseamnă că vorbea singur . Telefoanele nu merg de câteva zile ;  cu ploaia asta nici nu mă mai mir .

Îi aduse omleta fierbinte , o ceaşcă de cafea şi o farfurie cu biscuiţi .

-Nici o maşină nu se mai încumetă să ajungă până aici , mai zise ea …şi proviziile nu mai ajung decât pentru vreo 2 zile . Nu ştiu ce o să ne facem . Noroc cu bărbatu-meu că a comandat luna trecută 10 lăzi biscuiţi în loc de 10 kg  . Am crezut că-mi ies din minţi când i-am văzut pe cei de la firmă că se opintesc să descarce lăzile . Am încercat să-i opresc dar marfa era plătită şi am rămas cu buza umflată dar acum îmi prinde bine . Până ce se opresc ploile avem cel puţin cu ce ne amăgi foamea . Astea sunt ultimele ouă , mai zise ea şi se întunecă şi mai tare .

-Poate că  au dat drumul la podul provizoriu . Aseară trebuia să fie gata .

-Trebuia dar uite că nu au dat drumul la nici un pod şi după cum plouă nici nu cred să dea prea repede . Soldaţii care stau de pază şi aşteaptă sa monteze podul de pontoane povestesc că apa e tot mai mare şi muşcă mereu din mal . Nu se încumetă nimeni să întindă poduri pe aşa o vreme…

Termină omleta , îşi luă ceaşca de cafea şi se apropie de geam…Se lumina cu greu , era innourat şi ploaia se înteţea parcă în loc să înceteze. . Proprietara ştergea mesele , aranja scrumierele şi ofta dincând în când .

-Trebuia să ajungeţi în oraş de câteva zile. Chiar… cât a trecut de când aţi sosit la pensiune şi s-a pornit ploaia asta ?

-Staţi fără grijă , o să plătesc până la ultimul leu  , spuse el înfundându-şi buzunarele cu biscuiţi…

-Da mai daţi-o naibii de plată, ultima mea grijă e când o să plătiţi şi apoi oricum nu aveţi unde pleca acum .Dumneavoastră şi profesorul sunteţi singurii noştri clienţi . Cine să mai tragă aici pe ploaia asta ?

Şi apoi ce credeţi…vă mai aşteaptă ? Acum aranja pentru a nu ştiu câta oară mesele şi îl privea cu un soi de curiozitate nedisimulată .

-Nu cred că mă mai aşteaptă nimeni , mi se pare că au trecut câteva săptămâni sau luni, nici eu nu mai ştiu  şi podul e la fel de prăbuşit ca în prima zi , zâmbi el…De fapt mă simt  ca într-o capcană . În faţă podul  la pământ  , în spate şoseaua ruptă şi ploaia asta fără nici o noimă…În fiecare zi mă  încumet să ies până  la râu…mai spuse el….îmi pun pelerina de ploaie şi dau o fugă să vorbesc cu soldaţii , să văd pontoanele primite , să-mi imaginez ziua când o să pot pleca dar mai mult şi mai mult să văd oraşul….Ieri sau alaltăieri…cred că deja zilele  mi s-au amestecat cu totul în minte …un soldat mai voinic îmi spunea…

-Îl ştiu…e cel roşcovan…femeia se oprise şi îl privea din uşa ce ducea la bucătărie .

-Da , el e…deci îmi spunea că în fiecare zi , apa sapă din mal peste un  metru  şi  locotenentul lor trebuie să refacă în fiecare dimineaţă calculele şi să comande alte pontoane . Asta înseamnă  mi-am zis că în fiecare zi sunt tot mai departe de oraş .

-De fapt cu un metru  şi 30  de cm…mai mult sau mai puţin un cm . Profesorul cobora scara râzând de-a binelea . Nu mai am somn aşa că fac calcule …cu voce tare  mai adăugă el .

Femeia puse o faţă de masă curată şi-i aduse cafeaua.

-Nu mai avem decât biscuiţi , se scuză ea .

-O porţie dublă atunci şi o cafea fără zahăr. Apoi i se adresă lui .

-Ce zici  , dăm împreună o fugă  până la pod  ? Ieri am prins o clipă de lnişte, ploaia părea  chiar să se oprească şi am zărit departe oraşul . De fapt…l-am zărit …e un fel de a spune . Erau numai luminile departe şi în imaginaţie am completat eu cu clădiri , alei şi cafenele…

Aprobă din cap şi se aşeză la masă lângă  profesor . Scoase un biscuite şi muşcă cu ciudă din el pe când ploaia răbufnea în geam ca o răsuflare de departe…

În tren

Trenul se târăşte   obosit printre stâlpii aplecaţi ca nişte săbii scoase din teacă şi abandonate alandala pe câmpul de luptă  şi în compartiment miroase  a muşama veche şi a gaz .

Tomorrow is Never- Kay Sage

Călătorii au  feţele cenuşii de nesomn şi se strecoară tiptil  câte unul în visul celuilalt să se odihnească . Am simţit la timp un intrus , se făcuse mic  cât un gândac şi mi se tupila undeva în spatele frunţii . Abia mă trezisem dintr-un somn lung de câteva zile şi eram slăbit de sete şi de un soi de febră când i-am auzit tusea seacă . L-am apucat cu toate degetele şi l-am aruncat pe tavan , unde s-a lăbărţat mai întâi şi a curs apoi în visul femeii de lângă  geam . Aceea a icnit scurt şi a continuat să viseze visul celuilalt ca şi cum era propriul ei vis .

Joan-Miro-la-masia

Nici nu-mi mai amintesc cât a trecut de când m-am urcat în tren şi habar n-am cum mai arată gara . Ca prin ceaţă văd ţiglele roşii şi florile de plastic de pe peron , mă apropii uşor de tabla albastră pe care scrie numele gării dar literele o iau razna şi încep să joace . Oricât mă străduiesc , nu-i pot citi numele . Poate în timp ce dormeam , cineva s-a strecurat în visul meu şi l-a şters din nebăgare de seamă . În primele zile , copacii treceau în viteză pe lângă geam şi căsuţele lipite de spatele noduros al câmpiei apăreau şi dispăreau ca nişte semnale S.O.S. Conductorul era atât de gras că abia se strecura pe culoar şi-şi băga numai şapca de pe cap şi mâna dreaptă   în compartiment . Unul câte unul , ne ridicam şi-i întindeam biletul . Dacă era întuneric , ascultam cu urechile ciulite chiţcăitul metalic al capsatorului şi cădeam apoi la loc  pe banchetă . Până la urmă ,  biletele deveniseră aproape de nefolosit , aşa că am început să-i întindem la întâmplare câte o bancnotă câte o filă de carte sau câte o chitanţă veche pe care conductorul o perfora cu aceeaşi precizie . După un timp , copacii au început să se mişte din ce în ce mai încet şi locomotiva a prins a obosi . Unul cîte unul am început să vociferăm că întârziem , deşi dacă ne-ar fi luat pe fiecare în parte ar fi trebuit să recunoaştem că de mult nu ne mai aştepta nimeni la capătul drumului . Apoi ne-am resemnat şi am început să ne ascundem  unul în spatele altuia ca după o perdea de unde am continuat să-i observăm pe ceilalţi din afară . Câte unul sau câte una , plictisiţi de rutina zilnică au început să se strecoare în visele celor de lângă ei şi să le amestece cu ale lor . Conductorul nu poate face nimic în sensul ăsta . La ore fixe ne aduce platoul cu sandwichuri sleite de la vagonul restaurant şi câte o sticlă cu apă plată . De atâta mişcare  a început să slăbească şi acum pe uşa compartimentului îi intră aproape o jumătate de burtă . În primele zile făceam vizite de curtoazie vecinilor de compartiment dar asta nu putea dura la nesfârşit . Erau atâţia ochi ce te urmăreau încât ajungeai la locul tău perforat ca un svaiţer . Cel mai neplăcut moment a fost când a ajuns la noi zvonul  că mecanicul s-a îmbolnăvit . Adevărul e că de câteva zile , locomotiva mergea ca beată şi noi , scufundaţi în vagoane ne uitam cum aceaşi copaci se mişcă greoi dintr-un capăt în altul al geamului . Conductorul ne aduce din ce în ce mai puţine sandwichuri şi apa plată are gust de gaz . Râde gros şi ne spune bancuri fără perdea de care râde numai el . Îl asigurăm că sântem cu toţii bine şi  numai  de formă coborâm bagajele şi răscolim prin ele de parcă nu am ştii că sânt pline doar de cărţi vechi şi haine demodate . Le urcăm apoi la loc , inutile şi cădem în somn de unde ne trezeşte doar clănţănitul sec al capsatorului .

Untitled-1941- Kai Sage

Nimeni nu vorbeşte despre asta dar nu e greu de înţeles că mecanicul e în agonie şi nu peste mult timp , trenul o să înţepenească de tot între copacii ce seamănă unul cu altul de parcă ar fi traşi la xerox . Îmi înfund buzunarele cu sandwichuri sleite şi sticle de apă şi stau de veghe ca nimeni să nu se mai strecoare nepoftit în  visele mele pe când roţile scrâşnesc ca în nisip şi gara , ultima gară dansează încă năucitor de departe în noapte ca o Fata Morgana .

Statui de gheaţă

“Chiar le spun meşterilor să o sculpteze pe Elena Udrea. Efortul pe care îl face doamna Udrea pentru Bucovina este bine-venit. Şi de Paşte ne-a făcut foarte multă publicitate, chiar dacă unii au criticat-o că a purtat trăistuţă la colanţi“.

Dragoş Juravle , director Serviciu de Dezvoltare Rurală a C.J. Suceava

Dangătul clopotului izbucnea din clopotniţa veche a bisericii , se lovea de acoperişurile ridicate fără autorizaţie ale  blocurilor înghesuite unul în altul , plutea pe  deasupra pâlcului de castani chirciţi de ger şi se strecura prin fanta deschisă a geamului , rostogolindu-i-se în poală . Oftă şi închise televizorul . Numai prostii .  O cucoană bine îmbrăcată făcea poze pe holurile Palatului Parlamentului la Ziua Porţilor Deschise  urmată de o cohortă de gură cască şi povestea reporterilor  că deşi nu este membră a partidului portocaliu urmăreşte cu interes toate luările de cuvânt ale lui Boc şi se minunează cât de bine şi pe înţelesul tuturor explică el toate fenomenele sociale . -Eşti dusă de-a binelea  , cucoană , îi răspuse ea în gând ferindu-se să nu-i scape vreo înjurătură tocmai acum când băteau clopotele de sărbătoare şi-şi mai  tăie o felie de măr . Migrena de care crezuse că scăpă cu un masaj uşor pe tâmpe , după cum o sfătuiseră pe Euforia  o luă din nou şi mai tare şi se schimonosi de durere până cel de-al treilea Nurofen îşi făcu efectul .  Îşi puse palma la gură şi spuse până la urmă tot ce avea pe suflet despre tratamentele prescrise la televizor  , dar asta în loc să o uşureze , o enervă mai tare . Nepoata o găsi mai acră ca niciodată .  ” – Iar nu ţi-au adus pensia ?  o întrebă mai mult din politeţe în loc de bună dimineaţa şi deschise din reflex frigiderul , uitând că e gol de săptămâna trecută . …nici  mie nu-mi merge mai bine , continuă ea , iar am luat 3 la fizică , cred că toată vara o să fac grafice , mereu confund transformarea izobară cu cea izocoră şi o bălmăjesc cu totul pe  cea izotermă  . Ar fi timpul să ieşim pe pârtie , mai încercă ea şi palmă cu dexteritate covrigul uitat pe colţul mesei . -De ce nu ? se învioră brusc mătuşă-sa şi nu peste mult timp coborau amândouă  bine înfofolite scările  şi se îndreptau spre pârtia de schi proaspăt inaugurată  de autorităţi la Gura Humorului . Inaugurarea fusese  făcută de Elena Udrea , acompaniată la trombon de Sebastia Vlădescu , care până la urmă jucase şi rolul de prim schior al ţării după ce refuzase cu greu oferta Comitetului Olimpic Român să reprezinte sportul românesc la Olimpiada de la Vancouver . ( Acum , fie vorba între noi , oficialităţile canadiene , speriate de virusul forfetar care se ia mai ceva ca gripa porcină nu-l refuzaseră direct pe finanţist dar umblaseră la baremul de greutate pretextând starea precară a trambulinelor ) . La propunerea unor funcţionari portocalii şi a directorului Juravle de la judeţ  ,  un grup de sculptori formaţi la Casa  de Cultură , înarmaţi cu găleţi ( portocalii desigur )  , mistrii , ciocane , ciocănele  şi şurubelniţe de diferite dimensiuni  au dăltuit în gheaţă statuile celor doi binefăcători ai urbei . -Dar Şeful ? întrebase reprezentantul local al PD-L clipind cu subânţeles din ochi  . Artiştii au înţeles mesajul şi fără a mai percepe vreun tarif  ( de teama impozitării excesive a drepturilor de autor ) au sculptat  degrabă şi Preşedintele la baza pârtiei iar din gheaţa rămasă  au încropit o statuie mai mititică ce aducea destul de vag cu Boc . Ideea s-a dovedit a fi destul de proastă , schiorii lovindu-se  inevitabil la coborâre de Preşedinte  şi  însemnându-l  din cap până în creştet cu beţele de schi printre vorbe de duh despre pensii şi salarii aşa că l-au mutat într-un colţ lângă Vlădescu  unde  nu deranja pe nimeni  , transformând cealaltă statuie într-un soi de trambulină botezată spontan , movila lui Boc . Statuia Elenei Udrea  cu trăistuţă şi colanţi  fusese amplasată strategic lângă taraba la care se vindeau cârnăciori prăjiţi şi vin fiert şi arăta destul de bine cu toate că unii cârcotaşi bârfeau că aduce cu Mata Hari  sau  măcar cu Baba Novac  deşi li s-a explicat de cel puţin o sută de ori că cel din urmă fusese bărbat  . După cum aveau să povestescă mai târziu , odată ajunse la pârtie , mătuşa şi nepoata avură parte de o surpriză plăcută şi de una una mai puţin plăcută .  Vestea proastă era că datorită  vremii ceva mai călduroase  , primarul oprise accesul pe pârtie  şi o echipă dotată cu ventilatoare şi alte utilaje de răcit se străduia  să păstreze în bună stare statuia doamnei ministru iar vestea mai bună era că economisiseră în felul acesta banii pentru telecabină şi-şi puteau de acum permite câte o cană de vin fiert şi câte o jumătate de cârnăcior  . Lumea începuse să vocifereze dar primarul îi linişti pe toţi anunţând că pentru iarna viitoare s-au prevăzut deja în buget sume pentru  alte statui de gheaţă dintre care una pentru Monica Iacob -Ridzi , alta  pentru Eba iar dacă iarna avea să fie bogată în zăpadă , una mai mare şi  pentru cumătrul Bercea Mondialul . Mătuşa uitase acum de migrenă şi de pensie iar  nepoata de transformările izoterme ceea ce ne arată că până la urmă şi statuile de gheaţă sunt bune la ceva . Peste Humor , peste primar şi statui începea să ningă cu fluturi de omăt…

În ceaţă

Ceaţa se lăfăie în tihnă   peste oraş  nu de ieri sau de azi ci de câţiva ani  buni . Nu există în istoria scrisă a urbei  prea multe indicii care să ne lămurească de când a coborât ceaţa şi asta şi pentru că , se pare , nu a existat o dată anume . Unii spun că acum câţiva ani a alunecat  ca o pâclă care s-a insinuat prin toate ungherele şi soarele  a prins să se dizolve pe cer subţiindu-se din ce în ce mai tare până ce a ajuns ca o umbră ce se târâie stingheră pe deasupra .    „- Prostii ! spun alţii …de fapt ce vi s-a părut a fi soare , nu era decât o ultimă reflexie . Sântem în ceaţă de mult mai multă vreme   şi uşoara hurducare de acum câţiva ani nu a dus cu nici un chip la împrăştierea ei  . ”  -Pai , ziceau ceilalţi , hurducare , nehurducare , in 20 de ani trebuia să ieşim cumva la liman , e scris, am citit şi am ascultat cu toţii profeţiile . ” -Nu se pune , replicau primii , erau profeţii făcute de un ateu, unde mama naibii a văzut el 20 de ani  în Biblie ?  Moise , şi poporul lui au rătăcit 40 , asta nu vă spune nimic , zevzecilor ”  ?  şuierau ei . Şi polemica continua pe acelaşi ton în cafenelele apărute ca ciupercile după ploaie ,  în faţa meselor pe care de fum şi ceaţă nu se vedea mai nimic , aşa încât cu greu ar fi putut cineva să ghicească dacă interlocutorii se delectau cu o cola încă nesuprataxată sau ciupeau pe furiş câte un păhărel cu tărie din sticle netimbrate . De fapt , să o spunem pe şleau , în penumbră se ascund atâtea secrete  că până  şi serviciile speciale create pentru a mai afla ce cârteşte unul sau altul  au serioase dificultăţi în  a-şi îndeplini  sarcinile de serviciu .  „- Cum o să faci un raport cu formula …O siluetă a spus sau…o umbră din mulţime a declarat  ? ” se întrebau şefii lor , aşa că s-au apucat să angajeze pe post de agenţi  , persoane cu o imaginaţie bogată , capabile să creeze identitatea persoanelor , dacă tot nu o pot afla . Unii agenţi au fost dotaţi cu ochelari în infraroşu , care puteau identifica sexul ,  vârsta  şi preferinţele muzicale ale celor ce fără jenă îşi puneau întrebări despre cât de bine sânt conduşi  şi s-au făcut şi câteva arestări , dar în final în ceaţa deasă ce se lasă mai ales în zori sau în apropierea serii  , s-au iscat noi confuzii aşa că la pârnaie au ajuns cu totul şi cu totul alte persoane . -” La urma urmelor cam toţi e la fel ” şi-au spus plini de năduf  şefii şi au raportat misiunea îndeplinită .  Nu e uşor să trăieşti numai cu amintirea soarelui , aşa că mulţi s-au gândit să iasă din oraş şi să-l caute . Doar că pentru asta îţi trebuie o maşină şi bani de benzină . La început , trebuia să obţii şi viza …pe atunci se mai găseau bani dar nu aveai parafa pe paşaport , acum nu mai trebuie paşaport dar nu mai sânt bani , ceea ce e tot un drac . Unii care au avut şi bani şi paşaport şi maşină şi benzină au urcat prin defileu pînă ce au ieşit dintre munţi şi au putut zări soarele . Cum nu s-au inventat alte metode de a-l  aduce  şi celor de acasă , cei plecaţi au făcut fotografii şi au cumpărat sau şutit , după caz , pliante  frumos colorate . Ceea ce au înţeles însă ,  odată ajunşi acasă e că privite prin ceaţa de la noi şi pliantele şi fotografiile însorite par tot banale şi întunecate .

Rene-Magritte-Golconda

Câteva din personalităţile urbei  s-au oferit să studieze ceaţa şi efectele ei ciudate mai ales că acum au  suficient timp , majoritatea întreprinderilor din oraş fiind sau demontate bucată cu bucată şi vândute aiurea  sau închise , ca să nu mai vorbim de bugetarii care lucrează după noile directive anticriză  doar  4 zile pe lună şi restul stau  în concediu de recreere fără plată  dar rezultatele au fost irelevante . Oamenii alunecau  prin pâcla deasă şi -şi găseau cu greu rostul lor altfel decât plutind unul pe lângă celălalt şi soarele devenise o iluzie atât de banală încât cei mai mulţi se îndoiau că el  chiar ar exista cu adevărat .