Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for februarie 2010

În tren

with 27 comments

Trenul se târăşte   obosit printre stâlpii aplecaţi ca nişte săbii scoase din teacă şi abandonate alandala pe câmpul de luptă  şi în compartiment miroase  a muşama veche şi a gaz .

Tomorrow is Never- Kay Sage

Călătorii au  feţele cenuşii de nesomn şi se strecoară tiptil  câte unul în visul celuilalt să se odihnească . Am simţit la timp un intrus , se făcuse mic  cât un gândac şi mi se tupila undeva în spatele frunţii . Abia mă trezisem dintr-un somn lung de câteva zile şi eram slăbit de sete şi de un soi de febră când i-am auzit tusea seacă . L-am apucat cu toate degetele şi l-am aruncat pe tavan , unde s-a lăbărţat mai întâi şi a curs apoi în visul femeii de lângă  geam . Aceea a icnit scurt şi a continuat să viseze visul celuilalt ca şi cum era propriul ei vis .

Joan-Miro-la-masia

Nici nu-mi mai amintesc cât a trecut de când m-am urcat în tren şi habar n-am cum mai arată gara . Ca prin ceaţă văd ţiglele roşii şi florile de plastic de pe peron , mă apropii uşor de tabla albastră pe care scrie numele gării dar literele o iau razna şi încep să joace . Oricât mă străduiesc , nu-i pot citi numele . Poate în timp ce dormeam , cineva s-a strecurat în visul meu şi l-a şters din nebăgare de seamă . În primele zile , copacii treceau în viteză pe lângă geam şi căsuţele lipite de spatele noduros al câmpiei apăreau şi dispăreau ca nişte semnale S.O.S. Conductorul era atât de gras că abia se strecura pe culoar şi-şi băga numai şapca de pe cap şi mâna dreaptă   în compartiment . Unul câte unul , ne ridicam şi-i întindeam biletul . Dacă era întuneric , ascultam cu urechile ciulite chiţcăitul metalic al capsatorului şi cădeam apoi la loc  pe banchetă . Până la urmă ,  biletele deveniseră aproape de nefolosit , aşa că am început să-i întindem la întâmplare câte o bancnotă câte o filă de carte sau câte o chitanţă veche pe care conductorul o perfora cu aceeaşi precizie . După un timp , copacii au început să se mişte din ce în ce mai încet şi locomotiva a prins a obosi . Unul cîte unul am început să vociferăm că întârziem , deşi dacă ne-ar fi luat pe fiecare în parte ar fi trebuit să recunoaştem că de mult nu ne mai aştepta nimeni la capătul drumului . Apoi ne-am resemnat şi am început să ne ascundem  unul în spatele altuia ca după o perdea de unde am continuat să-i observăm pe ceilalţi din afară . Câte unul sau câte una , plictisiţi de rutina zilnică au început să se strecoare în visele celor de lângă ei şi să le amestece cu ale lor . Conductorul nu poate face nimic în sensul ăsta . La ore fixe ne aduce platoul cu sandwichuri sleite de la vagonul restaurant şi câte o sticlă cu apă plată . De atâta mişcare  a început să slăbească şi acum pe uşa compartimentului îi intră aproape o jumătate de burtă . În primele zile făceam vizite de curtoazie vecinilor de compartiment dar asta nu putea dura la nesfârşit . Erau atâţia ochi ce te urmăreau încât ajungeai la locul tău perforat ca un svaiţer . Cel mai neplăcut moment a fost când a ajuns la noi zvonul  că mecanicul s-a îmbolnăvit . Adevărul e că de câteva zile , locomotiva mergea ca beată şi noi , scufundaţi în vagoane ne uitam cum aceaşi copaci se mişcă greoi dintr-un capăt în altul al geamului . Conductorul ne aduce din ce în ce mai puţine sandwichuri şi apa plată are gust de gaz . Râde gros şi ne spune bancuri fără perdea de care râde numai el . Îl asigurăm că sântem cu toţii bine şi  numai  de formă coborâm bagajele şi răscolim prin ele de parcă nu am ştii că sânt pline doar de cărţi vechi şi haine demodate . Le urcăm apoi la loc , inutile şi cădem în somn de unde ne trezeşte doar clănţănitul sec al capsatorului .

Untitled-1941- Kai Sage

Nimeni nu vorbeşte despre asta dar nu e greu de înţeles că mecanicul e în agonie şi nu peste mult timp , trenul o să înţepenească de tot între copacii ce seamănă unul cu altul de parcă ar fi traşi la xerox . Îmi înfund buzunarele cu sandwichuri sleite şi sticle de apă şi stau de veghe ca nimeni să nu se mai strecoare nepoftit în  visele mele pe când roţile scrâşnesc ca în nisip şi gara , ultima gară dansează încă năucitor de departe în noapte ca o Fata Morgana .

Written by Rusu Gigi

februarie 26, 2010 at 7:54 pm

Suspendat

with 18 comments

Giorgio-de-Chirico-Bagni-misteriosi

Îşi simţea gândurile zornăindu-i în cap ca nişte cuburi de gheaţă într-un pahar de whiskey aşa că se privi îndelung în oglindă până ce imaginea  începu să se deformeze şi să alunece într-un spaţiu în care privirea lui obosită nu o mai putea urmări . Cum o să dau de mine  dacă nu pot măcar să-mi văd faţă  ? se întrebă el ştiind deja că răspunsul se află suficient de bine ascuns în el însuşi . Zăpada se topea leneş pe acoperiş şi picături grele curgeau la fereastră . Orizontul se lăţise nepermis de mult şi cenuşiul iernii părea că se amestecă cu ploaia . De la fereastră , oraşul părea un lac întins din care ţâşneau blocuri zdrelite de vânt şi castani despuiaţi . Pe fosta alee pe care acum rătăcea  o maşină transformată în barcă , bălţile se uniseră şi formau acum un canal în care mâţe acvatice vânau şoareci ce înotau fără noimă de la un mal la celălalt . Pe posturile de ştiri , Geoană îşi număra voturile sub privirea iscoditoare a lui Vanghelie în timp ce Hrebenciuc , agăţat de mâna întinsă a lui Ponta îi făcea cu tifla zâmbind rozaliu .  Mai privi odată în oglindă şi zări numai camera goală . Nici urmă de el ca şi cum s-ar fi topit sub presiunea întrebărilor . De ce naiba sânt mereu două tabere şi cineva  trebuie să aleagă  între ele ? Gândul odată pornit se mai roti ca un cub de gheaţă în pahar , scufundându-se până la urmă  lăsându-l şi mai nehotărât . Privi ecranul pe care reporterii , blindaţi cu microfoane deschideau şi închideau gurile  în linişte ca nişte peşti şi dădu sunetul mai tare din telecomandă să priceapă ce spun . Auzea însă  numai ploaia lovind în zăpada îngheţată de afară şi din când în când bufniturile surde ale ţurţurilor  desprinşi de pe acoperişuri , care plonjau în lacul de pe alee , fugărind mîţele cu burţile umflate de şoareci şi apă tulbure . Până la urmă sunetul reveni cu un pocnet sec şi reporterii urlau de acum la vrăjitoarele trimise de nu se ştie ce portocaliu să-i afunde în ridicol pe cei de la Congres .Evită să mai treacă prin faţa oglinzii şi se apropie de fereastră . Munţii de zăpadă îngheţată se topeau în tăcere şi duminica ce avea să vină se întindea leneş pe suprafaţa apei ca o pată imensă de ulei . Nu simţea nimic . Era doar suspendat între două anotimpuri şi secundele îi bubuiau în cap fărâmiţându-l şi dizolvându-l în apa mâloasă ca pe un cub de gheaţă într-un pahar de whiskey .

Written by Rusu Gigi

februarie 21, 2010 at 10:40 am

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with ,

Statui de gheaţă

with 19 comments

Chiar le spun meşterilor să o sculpteze pe Elena Udrea. Efortul pe care îl face doamna Udrea pentru Bucovina este bine-venit. Şi de Paşte ne-a făcut foarte multă publicitate, chiar dacă unii au criticat-o că a purtat trăistuţă la colanţi“.

Dragoş Juravle , director Serviciu de Dezvoltare Rurală a C.J. Suceava

Dangătul clopotului izbucnea din clopotniţa veche a bisericii , se lovea de acoperişurile ridicate fără autorizaţie ale  blocurilor înghesuite unul în altul , plutea pe  deasupra pâlcului de castani chirciţi de ger şi se strecura prin fanta deschisă a geamului , rostogolindu-i-se în poală . Oftă şi închise televizorul . Numai prostii .  O cucoană bine îmbrăcată făcea poze pe holurile Palatului Parlamentului la Ziua Porţilor Deschise  urmată de o cohortă de gură cască şi povestea reporterilor  că deşi nu este membră a partidului portocaliu urmăreşte cu interes toate luările de cuvânt ale lui Boc şi se minunează cât de bine şi pe înţelesul tuturor explică el toate fenomenele sociale . -Eşti dusă de-a binelea  , cucoană , îi răspuse ea în gând ferindu-se să nu-i scape vreo înjurătură tocmai acum când băteau clopotele de sărbătoare şi-şi mai  tăie o felie de măr . Migrena de care crezuse că scăpă cu un masaj uşor pe tâmpe , după cum o sfătuiseră pe Euforia  o luă din nou şi mai tare şi se schimonosi de durere până cel de-al treilea Nurofen îşi făcu efectul .  Îşi puse palma la gură şi spuse până la urmă tot ce avea pe suflet despre tratamentele prescrise la televizor  , dar asta în loc să o uşureze , o enervă mai tare . Nepoata o găsi mai acră ca niciodată .  ” – Iar nu ţi-au adus pensia ?  o întrebă mai mult din politeţe în loc de bună dimineaţa şi deschise din reflex frigiderul , uitând că e gol de săptămâna trecută . …nici  mie nu-mi merge mai bine , continuă ea , iar am luat 3 la fizică , cred că toată vara o să fac grafice , mereu confund transformarea izobară cu cea izocoră şi o bălmăjesc cu totul pe  cea izotermă  . Ar fi timpul să ieşim pe pârtie , mai încercă ea şi palmă cu dexteritate covrigul uitat pe colţul mesei . -De ce nu ? se învioră brusc mătuşă-sa şi nu peste mult timp coborau amândouă  bine înfofolite scările  şi se îndreptau spre pârtia de schi proaspăt inaugurată  de autorităţi la Gura Humorului . Inaugurarea fusese  făcută de Elena Udrea , acompaniată la trombon de Sebastia Vlădescu , care până la urmă jucase şi rolul de prim schior al ţării după ce refuzase cu greu oferta Comitetului Olimpic Român să reprezinte sportul românesc la Olimpiada de la Vancouver . ( Acum , fie vorba între noi , oficialităţile canadiene , speriate de virusul forfetar care se ia mai ceva ca gripa porcină nu-l refuzaseră direct pe finanţist dar umblaseră la baremul de greutate pretextând starea precară a trambulinelor ) . La propunerea unor funcţionari portocalii şi a directorului Juravle de la judeţ  ,  un grup de sculptori formaţi la Casa  de Cultură , înarmaţi cu găleţi ( portocalii desigur )  , mistrii , ciocane , ciocănele  şi şurubelniţe de diferite dimensiuni  au dăltuit în gheaţă statuile celor doi binefăcători ai urbei . -Dar Şeful ? întrebase reprezentantul local al PD-L clipind cu subânţeles din ochi  . Artiştii au înţeles mesajul şi fără a mai percepe vreun tarif  ( de teama impozitării excesive a drepturilor de autor ) au sculptat  degrabă şi Preşedintele la baza pârtiei iar din gheaţa rămasă  au încropit o statuie mai mititică ce aducea destul de vag cu Boc . Ideea s-a dovedit a fi destul de proastă , schiorii lovindu-se  inevitabil la coborâre de Preşedinte  şi  însemnându-l  din cap până în creştet cu beţele de schi printre vorbe de duh despre pensii şi salarii aşa că l-au mutat într-un colţ lângă Vlădescu  unde  nu deranja pe nimeni  , transformând cealaltă statuie într-un soi de trambulină botezată spontan , movila lui Boc . Statuia Elenei Udrea  cu trăistuţă şi colanţi  fusese amplasată strategic lângă taraba la care se vindeau cârnăciori prăjiţi şi vin fiert şi arăta destul de bine cu toate că unii cârcotaşi bârfeau că aduce cu Mata Hari  sau  măcar cu Baba Novac  deşi li s-a explicat de cel puţin o sută de ori că cel din urmă fusese bărbat  . După cum aveau să povestescă mai târziu , odată ajunse la pârtie , mătuşa şi nepoata avură parte de o surpriză plăcută şi de una una mai puţin plăcută .  Vestea proastă era că datorită  vremii ceva mai călduroase  , primarul oprise accesul pe pârtie  şi o echipă dotată cu ventilatoare şi alte utilaje de răcit se străduia  să păstreze în bună stare statuia doamnei ministru iar vestea mai bună era că economisiseră în felul acesta banii pentru telecabină şi-şi puteau de acum permite câte o cană de vin fiert şi câte o jumătate de cârnăcior  . Lumea începuse să vocifereze dar primarul îi linişti pe toţi anunţând că pentru iarna viitoare s-au prevăzut deja în buget sume pentru  alte statui de gheaţă dintre care una pentru Monica Iacob -Ridzi , alta  pentru Eba iar dacă iarna avea să fie bogată în zăpadă , una mai mare şi  pentru cumătrul Bercea Mondialul . Mătuşa uitase acum de migrenă şi de pensie iar  nepoata de transformările izoterme ceea ce ne arată că până la urmă şi statuile de gheaţă sunt bune la ceva . Peste Humor , peste primar şi statui începea să ningă cu fluturi de omăt…

Written by Rusu Gigi

februarie 14, 2010 at 3:20 pm

Publicat în Povestiri în ceaţă

Lumea în două săptămâni

with 21 comments

Stau de vreo două săptămâni  în faţa biroului şi holul începe să  se încline periculos către  mine .

Max Ernst- „Men Shall Know Nothing of This” –
‘Les Hommes n’en sauront rien’ (1923) – Oil

Câte o uşă îşi dă sufletul pe alături şi apoi nimic . Doar timpul presându-mi tâmplele  şi respiraţiile celorlalţi dizolvându-se  şi dizolvându-ne discret . Nu interacţionăm . Cel din spatele meu mă duşmăneşte sigur şi-şi înfige privirea în mine ca într-o pradă . Îl ignor şi încep să mă ignor şi pe mine ;  rezultă un fel de pastă albicioasă cu care umplu golurile rămase . În curând clădirea în care aşteptăm  e doar o plăsmuire de ceară creată de mine . Aş putea să-i mai adaug un etaj sau să-i pun  un subsol . Aş putea da bunăoară  drumul la şoareci sau la nevăstuici şi atunci uşile , de care nu am putut să trec cu mintea ar sări în aer şi cei care  mă ţin acum în picioare ca pe un sloi  stingher ar sări pe geamuri cutremuraţi de mustăţile fără număr  . Un hohot de râs . Nu e al meu . Îmi pipăi gura cu singurul deget dezmorţit ce-l mai am şi simt că e la locul ei , ferecată şi rece şi ea . O doamnă gri râde sacadat ca o mitralieră . De ce toate doamnele gri râd aşa ? Simt un soi de uşurare şi privirea ce-mi perfora spatele e focalizată acum pe doamna în gri . O văd cum îngheaţă şi se topeşte în cenuşiul din jur . Uşa a mai crescut . Sigur asta . Mă uit în sus şi abia de-i mai văd capătul.  E o uşă imensă , lustruită de privirile noastre flămânde . Nu ştiu să o fi văzut deschisă până acum . Nu-i văd nici o clanţă , pare sudată de perete şi dincolo de ea  lumea lor , străină de mine . Mă gândesc  cu groază ce o să întreb dacă se deschide dintr-o dată şi cineva mă întreabă ce probleme am . Asta e. Am prea multe şi nu ştiu cu care să încep . Mă doare o măsea dar aici nu e cabinet stomatologic şi măseaua nu o mai am de mult . Mă doare amintirea ei şi pentru asta nu sunt leacuri . Apoi , mi-e somn şi am obosit să aştept în sala asta de aşteptare . O fi venit primăvara ? mă întreb şi încep să-mi amintesc toate primăverile pierdute .

Victor Brauner  ;Trio ;  1947

În uşa cea mare se deschide una mai mică şi un funcţionar cărunt încearcă să se strecoare prin ea . Îmi zgârâie urechile înjurăturile lui şi-l privesc cum se învineţeşte de ciudă . Nu poate să treacă , e clar , a luat în greutate şi de acum o să trebuiască să alerge iar în jurul biroului până să slăbească la loc . Se stropşeşte la noi şi şuieră şerpeşte  că toate audienţele s-au sfârşit pentru azi  ; să revenim peste alte două săptămâni . -Alte două săptămâni ? întreb , la ce bun ? Dumnezeu a creat lumea în şapte zile . Mă priveşte cu singurul ochi pe care-l mai are şi-mi răspunde ca unui copil …-Ordin de sus şi -mi arată un sus portocaliu pe care nu-l cunosc şi nu-l zăresc . Apoi îşi trage uşor capul pe fanta rămasă şi văd cum urechile îi rămân în urmă sângerii . Un pocnet şi fanta se închide la loc pe când urechile cad pe mozaic ca două anexe fără rost . -” Nu-i nimic , o să-i crească altele în două săptămâni , îmi zice doamna în gri şi pornim iar să aşteptăm , cuminţi şi nătângi pe când holul se înclină periculos către noi şi sala de aşteptare creşte ca un aluat uitat la dospit …

Written by Rusu Gigi

februarie 10, 2010 at 11:30 am

De-a forfetaru’…

with 20 comments

E un frig să nu dai  un câine afară . Magazinele cu vitrine altădată  sclipitoare au acum lacăte pe uşă şi hainele se demodează în linişte pe manechine cu chipuri  inflexibile . Unul , cu faţa lui Buster Keaton se iţeşte obraznic  la mine şi-mi vine să mă stropşesc la el . O huidumă de manechin îl pândeşte din spate şi zâmbetele amâmdoura   îngheaţă între costume prăfuite . Îmi doresc cu disperare un ceai fierbinte . În faţă , o clădire joasă . Un soi de magazin bun la toate , de la zahăr vanilat şi soia până la pompe de bicicletă şi cuie .Îmi iau adio de la ceai şi hotărăsc să mă încălzesc. Proprietarul , un tip la o sută şi ceva de kile pe un picior , curăţă înciudat  gheaţa de pe trotuar . Îl ştiu şi mă ştie aşa că ne salutăm . Înăuntru , soba duduie ca un tractor . Mă uit la un afiş vechi cu Janis Joplin, lăbărţat pe perete şi ascult Sting la aparat . Miroase a naftalină şi a fum de ţigară. Proprietarul are ceva de împărţit cu ciorile . Mi s-a făcut dintr-odată somn aşa că nu-mi pasă . Într-un târziu îl văd cum intră şi-şi frământă mâinile . „- Merge din rău în mai rău . ” zice…Am dat marfă pe datorie , altfel nu intră decât gerul şi  fiscul în prăvălie şi acum trebuie să umblu după bani . Cineva îmi datora  5 milioane şi până la urmă am scos de la el un ceas . Îl vezi ? …Îl scoate de la mână şi-l priveşte în lumina chioară ce intră pe geam …face zece dar e un chilipir  ; mi l-a dat în contul celor cinci pe care mi-i datora  . Mă uit şi ştiu că nu face mai nimic , e un ceas lustruit şi nichelat pe deasupra şi cu rotiţe de plastic în el . Îl duce la ureche şi pare mulţumit aşa că nu-l hărţuiesc cu ştiinţa mea despre ceasuri . De fapt , nu mi-aş dori decât un ceai  dar mă plimb printre rafturi aparent interesat de mâncarea pentru câini . „-Vreţi pentru căţueluş  ? mă întreabă şi-i fac semn că da . N-am câini dar mi-e prea lehamite să recunosc , aşa că iau o pungă plină . Nu mă iartă de loc şi-mi  vorbeşte în continuare . .. -Zic unii  că umblă ăştia iar cu forfetaru ‘  şi oftează … păi , de unde naiba să le dau , dacă n-am  ? Mă uit la ochelarii de soare cu rame mari , cum se purtau acum câţiva ani , e un raft plin  deasupra oalelor de inox  şi nu sânt atent . -Cu ce umblă ? , întreb…-Cu forfetaru ‘ , n-auzi ? -Cum adică , aşa cum umbla Jupuitu cu fonciirea   ? zic brusc înveselit . ” – Nu ştiu cine e Jupuitu dar ăştia au luat-o razna cu forfetaru’ lor . Plătesc , mă uit la guşa ce i se revarsă peste gulerul cămăşii şi -l asigur că e o idioţenie . Deja se simte mai bine şi ies până nu-şi aduce aminte de alte ofuri . Afară e sticlă şi patinez pe strada pustie cu hrana pentru câini în braţe . Zâmbesc când mă întâlnesc cu clientul  pentru care am ieşit la ora asta  . Acum e mai bine . Punga cu concentrate e pe un scaun şi un pudel îi dă târcoale , cafeaua e fierbinte în faţă şi vorbim despre vreme . – De ce eşti aşa vesel  ? mă întreabă . -Mi-am amintit de un joc , îi răspund întinzându-mă după zahăr ,  un joc nou…Jocul de-a forfetaru’  şi -mi ciulesc urechile să ascult ultimul hit pe când , dincolo de geam , dimineaţa cenuşie se prăbuşeşte grea peste oraş .

Written by Rusu Gigi

februarie 6, 2010 at 11:46 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with ,

O zi violetă

with 15 comments

Nu m-aş fi gândit să-mi povestesc o zi din viaţa mea dacă nu aş fi primit leapşa de la Vania .  Şi apoi , ca unitate de măsură ziua e relativă . Uitaţi-vă la iarna asta . Te învârţi de două ori pe un picior şi ziua-i  dusă . De aceea nu-mi amintesc zilele după întâmplări , nici după mari rezultate sau eşecuri ci după culori . De pildă , anul ăsta am avut deja  zile albe , coborâte din nopţi lungi şi la fel de albe , zile cenuşii , mirosind a cafea şi migrene , zile negre alungite ca nişte pete de petrol şi cu gust sălciu , zile de culoarea sării grunjoase , zile multicolore mirosind a pâine coaptă şi a vin fiert  cu scorţişoară şi mai rar , zile fără o culoare anume , din acelea ce se  schimbă în memorie , în funcţie de locul din care le priveşti . Din toate astea  am răscolit aşa cum îşi alege o domnişoară rochiile , am scos una câte una şi m-am zgâit la ele  în lumina chioară a becului , le-am răsfirat prin casă şi le-am mototolit  ; asta nu se cade , mi-am zis , asta e prea… , asta nu se potriveşte , asta mă arată ca dracu , asta nici nu se pune problema…Recunosc  , am mai aruncat din ele , una pentru că erau prea multe şi apoi , mi-am zis că poate o să trişez puţin şi  o să le trăiesc şi retrăiesc din nou  când oi avea chef aranjând ca din întâmplare câteva mici amănunte , doar doar le-oi face cât de cât suportabile . Una peste alta , m-am trezit cu şifonierul gol şi când să izbesc uşa şi să-l dau naibii cu totul văd într-un colţ o zi ponosită şi plină de praf  . O scot şi o scutur în draci la geam şi când să-i dau drumul , abia atunci simt căldura flăcării şi -i zăresc nuanţa violetă . La ea m-am oprit  pentru că e mai colorată şi mai scurtă , ca o minijupă  ca să fiu în ton cu descrierea de mai înainte . Nu-mi amintesc decăt străzile pustii din oraş , o parte din concetăţenii mei fiind plecaţi cu trenurile sau autocarele  să manifesteze şi să-l serbeze pe Vania de ziua lui , iar altă parte citindu-i  ” Coşmarurile ” pe blog . Cum abia terminasem şi eu de citit , am ieşit clănţănind încă sub impresia lor să-mi plătesc taxele şi impozitele  ca un cetăţean model şi demn de muls ce sunt . Se circula greu şi o ceaţă incoloră ascundea instituţia publică de a trebuit să mă rotesc   de cinci ori în sensul giratoriu şi să întreb trei poliţişti falşi şi al patrulea pe bune până să dau de ea . Fără noroc însă sau cu prea mult , nu ştiu ce să spun pentru că funcţionarii purtau cravate violet şi banderole albe pe mâini şi nu voiau cu nici un chip să-mi ia banii . Am întrebat de şef şi mi-au arătat un tip în costum violet . N-am putut să-l abordez prea bine pentru că scotea la fiecare vorbă flăcări violet pe gură şi eu nu eram dispus să mă mai frig odată . M-am resemnat într-un târziu şi înţelegând că e grevă am oftat cu gândul la masa nesănătoasă ce mă aştepta la restaurantul violet din colţ . Acolo , atmosfera era violet şi se servea numai apă plată . Şi berea mea  ?, întreb…ssssst mi se răspunde , s-au făcut comenzi mari pentru ziua domnului cu blogul , cel cu ” Coşmarururile ” şi depozitele sunt goale acum , aşa că am comandat o porţie de grisine şi trei pahare pline de apă plată şi la supra preţ unul de sifon , adus pe sub mână . În faţa mea , un amic  cu un ochi violet şi altul portocaliu se delecta cu o jumătate de măr cu biscuiţi . Ce e cu tine ? îl întreb şi el …la naiba ! Dau din umeri şi mă ocup de grisinele mele până ce unui chelner i se face milă şi–mi şopteşte că tipul a rămas setat aşa de pe 6 Decembrie după turul 2 . Orice-l întrebi …la naiba ! Acum e pe lista de disponibilizări şi ochii i se fac ba portocalii , ba violeţi şi  e mai  bine să-l laşi în plata lui . Afară  , ceaţa coborâse violetă şi am crezut că-mi ies din minţi până ce am dat de maşină . Nu ştiu dacă a fost de la sifon sau nu dar mi-a luat o groază de timp până să intru în ea şi să o pornesc . Până la urmă , noroc cu filmele poliţiste pe care le văzusem în copilărie . Am tras de fire…scânteia şi am pornit în trombă pe afurisita de ceaţă  violetă . Abia acasă am văzut că luasem un Mercedes , eu având Opel dar nu mi-am  făcut prea mari griji , pentru că mai toţi poliţiştii erau plecaţi să asigure ordinea la manifestaţia cu pricina  . Ziua fiind scurtă după cum v-am mai povestit , am mai apucat doar  să-mi pun un film acasă şi singurul de care am dat a fost ” American Violet ” al americanului Tim Disney după care am căzut de-a binelea într-un vis violet din care n-aş putea spune cu certitudine cum m-am trezit  pentru că deja ar fi  o altă zi şi în şifonier e atâta dezordine încât mă tem că aş putea să o încurc  cu una sau cu alta .

Written by Rusu Gigi

februarie 3, 2010 at 8:46 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with