Pregătiri de provincie

Peste noapte , stâlpii s-au îngălbenit de tot , ca şi cum o boală fără leac i-ar fi ros pe dinauntru .Mai târziu i-au colorat definitiv în portocaliu , aşa că , dimineaţa  , când paznicii cu ochii roşii de atâta veghe  au început să se scurgă obosiţi pe străzi , i-au găsit palizi şi mirosind a vopsea proaspătă  . Apoi  , spre  amiază au început să lipeasca afişele , mari şi lucioase şi mâinile lucrătorilor se colorau de la cerneala tipografică ; începuse să bată un vânt rece şi felinarele se aprindeau fără rost unul câte unul şi se stingeau apoi ca şi cum , păpuşarul ar fi făcut repetiţii pentru marele bal . Unii vociferau…e corect , ziceau , după ce păzeşti  toată noaptea intrările instituţiilor , să mai tragă acum de tine să lipeşti şi afurisitele astea de afişe  ? Dar alţii puneau degetul arătător la gură …ssssssst…şi arătau către  oficialul venit dis de dimineaţă de la centru şi care , acum inspecta stâlp cu stâlp să se asigure că totul merge conform planului. Transpira abundent şi îşi ştergea faţa cu o batistă mare , portocalie .I-au adus până la urmă apă minerală şi gogoşi fierbinţi şi l-au aşezat într-un scaun pliant sub umbra unui castan , unde pe nesimţite  a şi adormit . Acum , capul părea să-i alunece periculos şi primarul , cu papion portocaliu îşi frământa mâinile încărcate cu inele , neştiind ce trebuie să facă . Albinele zumzăiau agitate de mirosul vopselelor şi treceau razant pe lângă capul pleşuv înclinat spre răsadurile proaspăt plantate şi sirena de pe maşina poliţiei începuse sa urle  ca scoasă din minţi.Au oprit-o cu greu şi în câteva minute , plutonierul vinovat a şi fost chemat la raport  şi ameninţat cu retrogadarea. Oficialul însă a tresărit numai puţin şi şi-a îndreptat capul şi după ce , pe faţa adormită  i-a apărut o umbră de zâmbet , l-au chemat pe plutonier înapoi şi , la propunerea primarului , l-au avansat la excepţional . Acum , aleea din faţa primăriei era portocalie , pe stâlpi zâmbeau feţe joviale…toţi priveau în aceeşi direcţie şi toţi cei care treceau pe acolo se simţeau priviţi şi deveneau brusc stingheri. Au adus staţia de amplificare şi au început să sufle în baloane şi să împodobească tribuna pentru discursurile de a doua zi ale oficialilor. Nu era uşor să sufli , de asta s-au convins funcţionarii Primăriei , scoşi de la program  ; în curând erau roşii şi transpiraţi şi baloanele , prea umflate pocneau ca nişte capse aruncate iarna la picioare de copii neastâmpăraţi , aşa că i-au adus şi pe cei ce aţipeau pe la uşile lor cu diverse solicitări . În scurt timp a venit şi ambulanţa şi medicii au început să-i consulte pe cei ce nu mai aveau aer şi acuzau dureri în piept şi pe câţiva , ce-i drept , mai în vârstă , i-au dus în sunet de sirenă la spital , unde le-au făcut urgent ,  formele pentru internare . Câţiva inşi , trimişi să spioneze cum stau lucrurile pe celelalte străzi s-au întors cu veşti îngrijorătoare . Pe stada cu felinare roşii , lucrurile erau aproape gata şi se împărţeau deja steguleţe , iar pe cea galbenă se apucaseră cu aprobare nu ştiu cui să vopsească şi faţadele clădirilor istorice . Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri , a început ploaia. Oficialul , care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă , când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi  cei mai mulţi au amuţit . De pe afişe , vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ  şi ochii li se alungeau  nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu . Tipografii , care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine , acum  se ascundeau vinovaţi , aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit  maşinile şi au tremurat ghilotinele , încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul  , pe care cineva scrisese în joacă …Proaspăt vopsit !…Apoi , paznicii , care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de   prima vopsea , au lipit noile afişe atît de bine , că oficialul venit de la centru , care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui nici nu şi-a dat seama că unele figuri , pe care le zărise de dimineaţă , acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi  şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi , ce-i drept , destul de asemănătoare . Fanfara , plătită cu ora , a repetat grijulie marşul  pentru a doua zi , în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună , după care a dat o fugă  şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi . Într-un sfârşit , primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor , mai puţin paznicii de noapte , cărora li s-a explicat cu frumosul că , deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici , trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare .Târziu în noapte , de la fereastra camerei   din hotelul luxos , oficialul venit de la centru căsca  plictisit  în timp ce-l  muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii , ce sta smirnă  la spatele lui , privind  alene cum  o lună palidă şi  obosită , ca o mireasă după noaptea nunţii , îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de  provincie adormit .

Publicitate

Se clătinau copacii de nesomn

Coboram pe drumul şerpuit şi muntele urca la loc în spatele nostru şi acum puteam  vedea iar cum norii se agăţau de vârfurile  brazilor, ferfeniţindu-se. Petice rupte, purtate de vânt ni se prelingeau lichide pe feţe şi se contopeau cu respiraţia noastră fierbinte. Era început de mai şi tăceam, era un mai răvăşit şi încercam să pricepem ce s-a întâmplat şi luna trăgea de umbrele noastre, prelungindu-le până departe spre oraşul ce sclipea împopoţonat ca un tort de nuntă ieftin. Ne povestiserăm atât de multe la urcuş, încât acum ne simţeam goi şi ne feram unul de celălalt. Dacă nu ar fi fost lumina chioară a lanternei,  ne-am fi răsfirat de-a lungul drumului, fiecare învelit în noapte ca într-o manta, fiecare cu povara şi cu întrebările lui. Şi mai era încă…mai era apropape o viaţă în faţă în care trebuia să învăţăm să uităm . O să trec de Giumalău ne spunea… şi noi îl luam în râs… nu vezi ce pirpiriu esti…? Eram lipiţi de Pietrele Doamnei şi Câmpulungul părea fotografiat din spaţiu… o pată alungită pe o mare verde şi era luna mai… şi muşcam cu dinţii proaspeţi din aerul rece. Poate că până atunci doar glumea, poate că niciodată nu avusese vreun gând să plece, dacă ne-am fi uitat cu atenţie poate i-am fi zărit tremurul bărbiei abia perceptibil, dar acolo sus, la marginea cunoscută a lumii, mirosea a tutun ieftin şi a flori de munte şi eram ca şi beţi de atâta soare. Urcam în mai puţin de două ore un drum sinuos marcat pentru trei ore şi jumătate şi ajungeam sus, la cabană cu plămânii încinşi şi obrajii roşii şi fierbinţi. Pe drum ne însoţea lătratul gros al câinilor ciobăneşti şi zăream pe pantele abrupte cosaşi asudaţi, agăţaţi de cer şi de fâneţele lor. Uneori auzeam zgomotul înfundat al câte unui motor de maşină plină cu piatră de la carieră şi puşcăturile ce făceau brazii să tresară când  un colţ de piatră mai îndărătnic se făcea ţăndări şi, până ce cădea iar liniştea, gâzele se izbeau năuce de cetină şi păsările amuţeau de spaimă. Nu ne era frică de sălbătăciunile pădurii. Ştiam că zgomotele le alungaseră de acolo şi că acum aşteptau ascunse în pădurile neumblate de sub Giumalău ca urmele paşilor noştri să încremenească în pustiul iernii ca să năvălească iar spre râpile lor. Dar dincolo de Pietrele Doamnei se întindea pentru noi  terra incognita, ne spuneam privind pădurea ce creştea spre creste…  hic sunt leones şi curajul pierea ca un abur în soare. Şi totuşi se hotărâse sa urce Giumalăul. Mai întâi trebuia să treacă prin şaua Fundul Colbului şi apoi să caute drumul ce cobora spre Dorna. Era cel mai firav dintre noi şi nu l-am crezut nici o clipă şi când mai târziu am aflat că de mult voia să plece de acasă şi când i-am vazut faţa buhăită de băutură şi indiferentă a tatălui cu care locuia singur după ce mama i se prăpădise, abia atunci ne-a strâns în spate şi am fi vrut să-l fi putut opri. Dar atunci eram prea cruzi şi nu ştiam că lucrurile pot prea uşor deveni  definitive, nu învăţasem că de fapt o plecare e o alegere, că uneori cel care pleacă îşi arde înadins corăbiile ca Hernando Cortez la Veracruz  pentru ca niciodată să nu-l  mai încerce tentaţia întoarcerii. L-am privit numai coborând stingher şi râsul murea pe feţele noastre pe când el se făcea tot mai mic şi mai mic şi când i-am putut distinge ultimul salut… abia atunci ne-a cuprins spaima şi îndoiala şi abia atunci am prins să-l strigăm. Dar pădurea îl înghiţise deja şi ţipătul nostru se rotea deasupra văii şi se lovea de pietrele din râpi şi urca iar spre noi răguşit şi străin şi brusc ne-a cuprins pe toţi frigul şi am început să clănţănim ca nişte ţânci. Apoi îmi mai amintesc cum coboram şi lanterna dădea semne de oboseală; uneori umbrele dansau haotic peste văgăuni şi răscoleau copacii contorsionaţi. Ne târam la vale şi, în mod ciudat, cu cât coboram mai mult, cu atât simţeam cum oraşul se îndepărtează mai tare. Ne aminteam de cel ce acum rătăcea singur sub Giumalău şi ne apropiam unul de celălalt  spionându-ne  feţele şi cu cât ne apropiam mai tare, cu atât ne înstrăinam mai mult de noi înşine. Luna se ciocnise de un vârf şi îşi lingea pălită rănile şi noi coboram la nesfârşit cu paşi lungi şi uşori de feline şi braţele zgâriate de crengi sângerau şi oraşul era din ce în ce mai departe…

Alfabetul uitat

Toată povestea a început acum câteva săptămâni . Se întorcea obosit acasă şi din reflex a căutat în cutia poştală .De regulă nu găsea acolo decît înştiinţări de plată , uneori câte o revistă pe care şi-o comanda sau , cel mai adesea , pliante publicitare . De data asta prin noianul de ziare promoţionale şi facturi a dat de un plic mare , gălbui . Nu părea unul obişnuit aşa că l-a luat puţin nedumerit în mână şi un miros proaspăt de lămâie i-a lovit nările . Ciudat plic , şi-a zis şi a intrat cu el în casă . Ar fi vrut să-l citească pe îndelete , aşa că l-a pus pe un raft de la bibliotecă . A dat mai întâi toate telefoanele pe care trebuia să le dea , şi-a notat cu minuţiozitate tot ceea ce urma să facă a doua zi , ba a apucat să şi glumească cu copii şi într-un târziu , relaxat s-a aşezat în fotoliu şi a deschis plicul . Acum, şi în sufragerie mirosea a lămâie şi pe geamul deschis , seara se strecura leneş aducând cu ea toropeala străzii . Mirosul îi aducea aminte de ceva foarte vechi şi atât de bine ascuns în el încât părea încrustat de-a binelea în memorie . Doar în casa bunicilor de demult mai mirosea aşa , şi un colţ de cer de altădată îi apăru atât de aievea în faţă că mult timp se încăpăţână să vadă până şi petecul de pădure arsă de pe dealul din faţa casei . Îşi amintea că în urma incendiului pe fundalul pădurii se profila o figură ce amintea de gura larg deschisă a unui şarpe . Acum o vedea iar la fel de întunecată şi de ameninţătoare ca atunci. Afară însă era întuneric şi din plicul deschis scoase doar un ziar …nici o scrisoare , nici un bilet .Atât… un ziar prăpădit , îşi spuse şi fu sigur că la mijloc e doar o farsă . Da, sigur era o glumă a cuiva , mai ales că era scris într-o limbă străină ce nu aducea cu nici una cunoscută şi nici cu vreuna din cele despre care ştia câte ceva .Pe faţa plicului era scris cu litere mari numele lui şi adresa exactă , deci nu era nici o încurcătură dar pe spate , la expeditor nu apărea nimic . Textul ziarului părea o înşiruire de litere fără nici o noimă deşi citind de mai multe ori acelaşi aliniat , ceva îndepărtat şi cunoscut prindea contur . Era ca şi cum , simpla lectură a amestecului ciudat de litere declanşa o amintire ce urca dinlăuntrul lui dar nu ajungea încă să prindă formă , rămânând suspendată undeva , în aşteptare . Pe pagina a doua , era o fotografie a unui copil mic întins pe burtă pe o pătură pe iarbă . Fotografia nu era prea clară şi nici prea diferită de aceea pe care el şi cunoscuţii lui le păstrau în albume . Îşi aminti  chiar de propria lui  fotografie şi zâmbi.Apoi , până a doua zi ,când  deschise cutia poştală uita cu totul de ziar . De data asta , plicul pe care îl găsi  era singur şi părea că-l aşteaptă oarecum stingher…de fapt uriaş şi stingher, pentru că abia încăpea şi mirosea atât de puternic a a liliac de mai că  trebui,  în sufragerie , să deschidă larg ferestrele . Era un alt număr de ziar scris în acea limbă bizară şi necunoscută …sau poate doar uitată îşi zise şi la pagina a doua un băiat în pantaloni scurţi sub un liliac înflorit îi zâmbea cu zâmbetul lui de demult . Apoi în fiecare zi sosea câte un alt plic galben . Ceea ce le deosebea de plicurile care în mod obişnuit îi soseau pe acea adresă era că fiecare părea impregnat de un parfum de demult şi toate erau scrise în acea înşiruire de litere ce mai mult părea a fi un cod uitat decât o limbă străină . Ceea ce-l miră oarecum e că textul i se dezvăluia nu dintr-o dată şi nu de la prima sau a doua citire  citire . Privind jocul literelor aranjate ca după o formulă uitată , imagini care altădată îi erau familiare urcau pe neaşteptate spre suprafaţă şi îi explodau în faţă năucindu-l în timp ce arome vechi umpleau camera , suprapunându-se  peste aromele celorlalte zile .În fotografiile de la pagina doi asemănarea cu el era din ce în ce mai izbitoare , de fapt acolo era un el aşa cum niciodată nu se mai văzuse . Uneori i se părea ca ziarul pe care îl primea nu era decât un jurnal scris într-un alfabet pe care altădată îl ştia . Şi zilele curgeau una câte una amestecându-se şi topindu-se una în cealaltă tot aşa cum mirosurile noi le înlocuiau pe cele mai vechi , păstrând totuşi parfumul sublimat al celor de mult apuse. Acum  aştepta  resemnat ziarul de fiecare zi şi în fotografii părul îi era din ce în ce mai alb şi el începuse să-şi fie din ce în ce mai străin aşa că nici un muşchi nu-i tresări pe faţă când în cutia poştală găsi primul plic galben semnat pe verso şi nici o emoţie nu-l mai cuprinse când îşi citi numele şi-şi recunoscu semnătura.

Amintiri despre uriaş (II)

Nimeni dintre cunoscuţii mei nu putea spune cu exactitate când şi de unde a apărut Mica . Îmi amintesc că prima oară am întâlnit-o la ziua de naştere a unei colege , la sfârşitul programului şi spre ruşinea mea nu am fost în stare să-i ţin minte numele şi nici să înţeleg cu ce se ocupă de fapt . Erau atât de multe birouri şi relaţiile dintre ele, atât de complexe , încât mi se părea o adevărată aventură să mă apuc tocmai eu să le descâlcesc . Şi apoi , Mica era genul acela de fată care reuşea de minune să alunece prin peisaj fără să lase urme . Era subţire şi scundă încât puteai uşor să dai peste ea fără să o vezi . Şi vocea ei nu mi-o aminteam cu nici un chip . Mă gândeam , la mult timp după întâlnirea lor că de fapt , Uriaşul nu o văzuse niciodată până atunci şi de atunci încolo nu o văzuse decât pe ea . În aparenţă nu se schimbase mare lucru . După ce ne zgâiam bine la ceas până se făcea ora de plecare , mergea cu mine o bucată de drum şi sporovăiam ca de obicei . Odată însă ajunşi la blocul în care locuiam , nu mai urca , cum o făcea altă dată să luăm o gustare pe fugă şi apoi să ieşim la plimbare sau la cinema. Mă privea doar uşor complice şi-mi strângea mâna după care se făcea nevăzut cu o agilitate pe care nu o mai văzusem la el până atunci . Şi cei care aveau timp să-i vadă , ziceau că acum erau nedespărţiţi . Cum , eu , pe vremea aceea începusem să fiu preocupat de cu totul şi cu totul alte probleme şi cum spiritul de observaţie nu a fost intotdeauna punctul meu forte , a fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea celor două păsări de pradă din birou până să apuc să văd şi eu ce prefaceri rapide şi neaşteptate suferea prietenul meu . De pildă , nu cred că aş fi putut să observ fără ajutorul lor că acum hainele îi veneau cu mult mai bine , spatele i se îndreptase de tot şi în ochi îi lucea o poftă de viaţă cum nu o mai văzusem la el , până atunci . Dar asta nu era totul. Acum , cand deschidea uşa , intra fără să se mai aplece şi deşi , încă se mai întindea până ce îi trosneau toate oasele , pe zi ce trece era tot mai evident că de fapt Uriaşul nostru se micşora . Parcă intra pur şi simplu la apă . Şi odată cu el , dar în sens invers ,Mica începuse să se transforme şi ea . În câteva săptămâni crescuse într-atâta , încât de acum îi era destul de greu cuiva sa nu o mai observe. A durat însă ceva timp până ce aproape l-a ajuns în înălţime pe prietenul meu , aşa că acum , privindu-i , păreau de fapt unul în prelungirea celuilalt . Şi dacă în capcana birourilor se mişcau oarecum stingheriţi , odată ieşiţi în tumultul străzii , păreau să se topească împreună într-o singură fiinţă exuberantă , respirând amândoi acel aer încărcat de parfum , pe care doar lucrurile vechi şi care devin cu timpul netede şi aproape ireal de familiare îl pot răspândi .

Aşa se face că la plecarea mea de acolo , pentru că niciodată nu reuşeam să rămân foarte mult în acelaşi loc , mi-am luat la revedere nu de la Uriaş ci de la acea fiinţă nouă , în care el , acum , aproape de înălţimea ei şi foarte îngrijit , abia de-mi mai amintea de prietenul meu de odinioară . Şi cum mult timp , nu i-am mai zărit nici pe aleile pe care mai treceam uneori şi nici prin cinematografele şi cofetăriile pe care altădată le frecventam împreună , am ajuns să-mi spun că probabil , transformarea lor , la care fusesem martor , continuase într-atât , încât chiar dacă i-ş întâlni nu i-aş mai recunoaşte de loc . Şi oraşul continua să trăiască şi fără mine şi fără ei şi o făcea atât de natural şi era atât de viclean încăt nici nu-ţi dădeai seama că străzile lui erau acum din ce în ce mai mult ale altora şi muzica lui interioară era doar cu câteva note diferită de cea pe care o cunoşteam , dar , fără îndoială , din ce în ce mai străină nouă .

Şi poate pentru că fiecare purtăm în noi , măcar o fărâmă de nostalgie , am trecut peste câteva luni prin vechea clădire plină de birouri , care acum mi se păreau mai mici şi mai întunecoase , am ascultat iar poveştile pe care şi altădată le mai ascultasem trecând prin holul plin şi răspunzându-le cu grijă tuturora până ce am intrat în încăperea lungă în care lucrau acum , foştii mei colegi . De la masa lui , Uriaşul s-a ridicat cu un aer obosit să mă întâmpine şi nu am putut să nu observ că acum era cu mult mai înalt decât îl ştiusem vreodată şi poate că aş fi întrebat şi de Mica , dar doamnele din spatele lui şi-au pus degetele la gură şi au clătinat cu atâta convingere din cap că nu am mai îndraznit. Am ieşit într-un târziu doar eu şi el şi acum ca să-i vorbesc trebuia sa mă uit în sus ,de-a binelea şi umerii îi atârnau iar şi mânecile hainei îi ajungeau puţin mai jos de coate şi ochii îi erau uşor apatici . Doar când am dat să întreb de ea i-am zărit trecând pe faţă o lucire nouă dar apoi a dat din mâini a neputinţă şi întrebările au prins să moară între noi pe când copacii de la marginea străzii bolboroseau în legea lor vorbe fără înţeles . I-am strâns mâna la plecare şi i-am mai privit încă odată umbra înaltă şi cocoşată ce se îndepărta şi oraşul , care parcă stătuse până atunci la pândă ne-a cântărit mai întâi cu grijă pe fiecare, după care pe neştiute , ne-a înghiţit cu totul …