Archive for mai 2009
Pregătiri de provincie
Peste noapte , stâlpii s-au îngălbenit de tot , ca şi cum o boală fără leac i-ar fi ros pe dinauntru .Mai târziu i-au colorat definitiv în portocaliu , aşa că , dimineaţa , când paznicii cu ochii roşii de atâta veghe au început să se scurgă obosiţi pe străzi , i-au găsit palizi şi mirosind a vopsea proaspătă . Apoi , spre amiază au început să lipeasca afişele , mari şi lucioase şi mâinile lucrătorilor se colorau de la cerneala tipografică ; începuse să bată un vânt rece şi felinarele se aprindeau fără rost unul câte unul şi se stingeau apoi ca şi cum , păpuşarul ar fi făcut repetiţii pentru marele bal . Unii vociferau…e corect , ziceau , după ce păzeşti toată noaptea intrările instituţiilor , să mai tragă acum de tine să lipeşti şi afurisitele astea de afişe ? Dar alţii puneau degetul arătător la gură …ssssssst…şi arătau către oficialul venit dis de dimineaţă de la centru şi care , acum inspecta stâlp cu stâlp să se asigure că totul merge conform planului. Transpira abundent şi îşi ştergea faţa cu o batistă mare , portocalie .I-au adus până la urmă apă minerală şi gogoşi fierbinţi şi l-au aşezat într-un scaun pliant sub umbra unui castan , unde pe nesimţite a şi adormit . Acum , capul părea să-i alunece periculos şi primarul , cu papion portocaliu îşi frământa mâinile încărcate cu inele , neştiind ce trebuie să facă . Albinele zumzăiau agitate de mirosul vopselelor şi treceau razant pe lângă capul pleşuv înclinat spre răsadurile proaspăt plantate şi sirena de pe maşina poliţiei începuse sa urle ca scoasă din minţi.Au oprit-o cu greu şi în câteva minute , plutonierul vinovat a şi fost chemat la raport şi ameninţat cu retrogadarea. Oficialul însă a tresărit numai puţin şi şi-a îndreptat capul şi după ce , pe faţa adormită i-a apărut o umbră de zâmbet , l-au chemat pe plutonier înapoi şi , la propunerea primarului , l-au avansat la excepţional . Acum , aleea din faţa primăriei era portocalie , pe stâlpi zâmbeau feţe joviale…toţi priveau în aceeşi direcţie şi toţi cei care treceau pe acolo se simţeau priviţi şi deveneau brusc stingheri. Au adus staţia de amplificare şi au început să sufle în baloane şi să împodobească tribuna pentru discursurile de a doua zi ale oficialilor. Nu era uşor să sufli , de asta s-au convins funcţionarii Primăriei , scoşi de la program ; în curând erau roşii şi transpiraţi şi baloanele , prea umflate pocneau ca nişte capse aruncate iarna la picioare de copii neastâmpăraţi , aşa că i-au adus şi pe cei ce aţipeau pe la uşile lor cu diverse solicitări . În scurt timp a venit şi ambulanţa şi medicii au început să-i consulte pe cei ce nu mai aveau aer şi acuzau dureri în piept şi pe câţiva , ce-i drept , mai în vârstă , i-au dus în sunet de sirenă la spital , unde le-au făcut urgent , formele pentru internare . Câţiva inşi , trimişi să spioneze cum stau lucrurile pe celelalte străzi s-au întors cu veşti îngrijorătoare . Pe stada cu felinare roşii , lucrurile erau aproape gata şi se împărţeau deja steguleţe , iar pe cea galbenă se apucaseră cu aprobare nu ştiu cui să vopsească şi faţadele clădirilor istorice . Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri , a început ploaia. Oficialul , care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă , când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi cei mai mulţi au amuţit . De pe afişe , vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ şi ochii li se alungeau nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu . Tipografii , care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine , acum se ascundeau vinovaţi , aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit maşinile şi au tremurat ghilotinele , încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul , pe care cineva scrisese în joacă …Proaspăt vopsit !…Apoi , paznicii , care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de prima vopsea , au lipit noile afişe atît de bine , că oficialul venit de la centru , care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui nici nu şi-a dat seama că unele figuri , pe care le zărise de dimineaţă , acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi , ce-i drept , destul de asemănătoare . Fanfara , plătită cu ora , a repetat grijulie marşul pentru a doua zi , în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună , după care a dat o fugă şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi . Într-un sfârşit , primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor , mai puţin paznicii de noapte , cărora li s-a explicat cu frumosul că , deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici , trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare .Târziu în noapte , de la fereastra camerei din hotelul luxos , oficialul venit de la centru căsca plictisit în timp ce-l muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii , ce sta smirnă la spatele lui , privind alene cum o lună palidă şi obosită , ca o mireasă după noaptea nunţii , îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de provincie adormit .
Se clătinau copacii de nesomn
Coboram pe drumul şerpuit şi muntele urca la loc în spatele nostru şi acum puteam vedea iar cum norii se agăţau de vârfurile brazilor, ferfeniţindu-se. Petice rupte, purtate de vânt ni se prelingeau lichide pe feţe şi se contopeau cu respiraţia noastră fierbinte. Era început de mai şi tăceam, era un mai răvăşit şi încercam să pricepem ce s-a întâmplat şi luna trăgea de umbrele noastre, prelungindu-le până departe spre oraşul ce sclipea împopoţonat ca un tort de nuntă ieftin. Ne povestiserăm atât de multe la urcuş, încât acum ne simţeam goi şi ne feram unul de celălalt. Dacă nu ar fi fost lumina chioară a lanternei, ne-am fi răsfirat de-a lungul drumului, fiecare învelit în noapte ca într-o manta, fiecare cu povara şi cu întrebările lui. Şi mai era încă…mai era apropape o viaţă în faţă în care trebuia să învăţăm să uităm . O să trec de Giumalău ne spunea… şi noi îl luam în râs… nu vezi ce pirpiriu esti…? Eram lipiţi de Pietrele Doamnei şi Câmpulungul părea fotografiat din spaţiu… o pată alungită pe o mare verde şi era luna mai… şi muşcam cu dinţii proaspeţi din aerul rece. Poate că până atunci doar glumea, poate că niciodată nu avusese vreun gând să plece, dacă ne-am fi uitat cu atenţie poate i-am fi zărit tremurul bărbiei abia perceptibil, dar acolo sus, la marginea cunoscută a lumii, mirosea a tutun ieftin şi a flori de munte şi eram ca şi beţi de atâta soare. Urcam în mai puţin de două ore un drum sinuos marcat pentru trei ore şi jumătate şi ajungeam sus, la cabană cu plămânii încinşi şi obrajii roşii şi fierbinţi. Pe drum ne însoţea lătratul gros al câinilor ciobăneşti şi zăream pe pantele abrupte cosaşi asudaţi, agăţaţi de cer şi de fâneţele lor. Uneori auzeam zgomotul înfundat al câte unui motor de maşină plină cu piatră de la carieră şi puşcăturile ce făceau brazii să tresară când un colţ de piatră mai îndărătnic se făcea ţăndări şi, până ce cădea iar liniştea, gâzele se izbeau năuce de cetină şi păsările amuţeau de spaimă. Nu ne era frică de sălbătăciunile pădurii. Ştiam că zgomotele le alungaseră de acolo şi că acum aşteptau ascunse în pădurile neumblate de sub Giumalău ca urmele paşilor noştri să încremenească în pustiul iernii ca să năvălească iar spre râpile lor. Dar dincolo de Pietrele Doamnei se întindea pentru noi terra incognita, ne spuneam privind pădurea ce creştea spre creste… hic sunt leones şi curajul pierea ca un abur în soare. Şi totuşi se hotărâse sa urce Giumalăul. Mai întâi trebuia să treacă prin şaua Fundul Colbului şi apoi să caute drumul ce cobora spre Dorna. Era cel mai firav dintre noi şi nu l-am crezut nici o clipă şi când mai târziu am aflat că de mult voia să plece de acasă şi când i-am vazut faţa buhăită de băutură şi indiferentă a tatălui cu care locuia singur după ce mama i se prăpădise, abia atunci ne-a strâns în spate şi am fi vrut să-l fi putut opri. Dar atunci eram prea cruzi şi nu ştiam că lucrurile pot prea uşor deveni definitive, nu învăţasem că de fapt o plecare e o alegere, că uneori cel care pleacă îşi arde înadins corăbiile ca Hernando Cortez la Veracruz pentru ca niciodată să nu-l mai încerce tentaţia întoarcerii. L-am privit numai coborând stingher şi râsul murea pe feţele noastre pe când el se făcea tot mai mic şi mai mic şi când i-am putut distinge ultimul salut… abia atunci ne-a cuprins spaima şi îndoiala şi abia atunci am prins să-l strigăm. Dar pădurea îl înghiţise deja şi ţipătul nostru se rotea deasupra văii şi se lovea de pietrele din râpi şi urca iar spre noi răguşit şi străin şi brusc ne-a cuprins pe toţi frigul şi am început să clănţănim ca nişte ţânci. Apoi îmi mai amintesc cum coboram şi lanterna dădea semne de oboseală; uneori umbrele dansau haotic peste văgăuni şi răscoleau copacii contorsionaţi. Ne târam la vale şi, în mod ciudat, cu cât coboram mai mult, cu atât simţeam cum oraşul se îndepărtează mai tare. Ne aminteam de cel ce acum rătăcea singur sub Giumalău şi ne apropiam unul de celălalt spionându-ne feţele şi cu cât ne apropiam mai tare, cu atât ne înstrăinam mai mult de noi înşine. Luna se ciocnise de un vârf şi îşi lingea pălită rănile şi noi coboram la nesfârşit cu paşi lungi şi uşori de feline şi braţele zgâriate de crengi sângerau şi oraşul era din ce în ce mai departe…