Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for iunie 2009

Furtuni

leave a comment »

Furtuna mea

Cerul cobora ca o ameninţare , negru şi tulbure şi aerul era fierbinte ; pleoapele cădeau şi mă târau în somn , mai bine că au făcut-o , mai bine …mi-am zis , aşa că furtuna m-a prins în mijlocul unui vis , unde şi aşa copacii se chirceau neliniştiţi  . Afară se dezlănţuise iadul dar , curios , mă trezisem ,reveneam la suprafaţă şi ploaia dezlănţuită , ruperea de nori  mă împrospăta . Totul a durat doar câteva minute apoi vişinul din livada de peste drum a încremenit ca un recrut la drapel şi crinii s-a potolit din dans , numai torentele de pe străzi au continuat până în zori  să şuiere dar apoi au lucit stelele . Şi doar am stat treaz…abia am pus geană pe geană…şi tot am pierdut spectacolul . Dimineaţă , la ştiri au dat imagini din Rădăuţi , peste 150 de acoperişuri smulse , maşini avariate , panică …parcă priveam un film , toate se petrecuseră în absenţa mea…iar . Mi-am amintit , cum la cutremurul din  ”77 am ieşit în curtea internatului , mai mult chemat de ceilalţi decât speriat de clătinarea pereţilor dormitorului . Apoi am dormit tun până dimineaţă şi abia la şcoală abia am văzut neliniştea din ochii celorlaţi şi am înţeles că ceva grav se întâmplase . Poate că am o problemă cu dezastrele . De fapt , nici pe cele din viaţa mea nu le percep decât cu mult după ce ele s-au  întâmplat  . Până la urmă , asta îmi dă o bună perspectivă şi nu e chiar atât de rău .

Furtuna lui

L-am întâlnit din pură întâmplare . Era aproape la fel cum îl ştiam , doar că făcuse burtă …o burtă ţuguiată ca la diabetici . Şi peste toate , se apucase de politică . De grăbit , mă grăbeam , ca de fiecare dată , dar nu se cădea să nu schimb câteva cuvinte cu el . Şi se vedea că are poftă de vorbă . Cum mi-am petrecut furtuna , m-a întrebat …I-am zis …şi el puţin dezamăgit…că am scăpat ieftin .  Mă rog…El , privea în seara aceea cum ţiglele de la casa de alături se ridicau în aer şi se roteau bezmetic în aer…Mai precis ronţăia ceva şi privea. Ca la cinema…În sufragerie era semiîntuneric , televizorul se oprise şi se făcuse o linişte apăsătoare . A zărit cum o bucată de ţiglă scăpată  din roiul ei se îndrepta spre el dar nu a realizat ce se întâmplă până ce geamul nu s-a făcut ţăndări . Abia atunci şi-a amintit de armată şi s-a culcat …pe burta lui ţuguiată s-a culcat . Şi acum era bucuros că a fost numai atât…a…dacă nu mai pun la socoteală şi burlanul ce i-a făcut praf geamul din spate de la Logan . L-am aprobat şi am dat să plec..Ce cred despre toate astea…? Cine o să suporte pagubele …? m-a întrebat…Am ridicart din umeri…şi el….Ca democrat-liberal , cred că autorităţile… Dar deja îmi pierdusem orice interes, plecasem şi cuvintele i se scurgeau pe asfalt fără să mă ajungă …L-am mai privit o dată , înainte de a intra pe alee şi vorbea în continuare nestingherit cu ochii închişi ca în faţa unei săli arhipline . Şi doar castanii doborâţi de vânt îl  ascultau .

Written by Rusu Gigi

iunie 26, 2009 at 10:49 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,

La braţ cu Mallarme

leave a comment »

Ne cocoţam de dimineaţă la cucurigu şi până ne chemau la masă citeam tolăniţi … Eram cu cheile în mână şi-l ascultam ; ploaia se mai domolise  şi începuse iar să miroase a tei , vântul amesteca ameţit răcoarea ploii cu aroma ultimilor  flori deschise . O să întârzii , i-am zis şi m-am aşezat  înapoi pe fotoliul din faţa biroului . Sună acasă , mi-a răspuns …spune-le …vorbim încă puţin şi plecăm…şi şi-a turnat  iar în pahar…era însă groaznic de târziu , am dat din mână a lehamite  şi i-am făcut semn să continue .   Frigiderul a icnit scurt şi apoi a început să toarcă monoton şi lămpile de pe alei tremurau în ploaia leneşă şi  lumina palidă se scufunda în bălţile intunecate . Acum , că se luminase , îi vedeam mai bine faţa şi sub ea aproape că-l zăream pe prietenul meu de demult ….Uneori…îşi aminti el , ciuleam urechile şi ascultam cum scările trosneau . Mama îşi băga capul pe uşă , dar aroma prăjiturilor cu căpşuni sau vişine intra cu mult înaintea ei  şi tăbăram pe ea , lacomi . Apoi citeam pe rând  din Mallarme…” După-amiaza unui faun „ …de câte ori îmi amintesc de Mallarme simt încă vântul alunecând pe sub ţiglele din pod şi pe buze îmi explodează gustul de căpşuni din tartele calde. Ţii minte ?…

„ Din gânduri sacrilegiul : nu-mi mai rămâne mie

Decât să zac în setea nisipului . Şi fie

Ca viniferul astru să-l simt , pe gât , curgând ! „

Şi  într-una din zile a urcat . Era cu câţiva ani mai mai mare decât amândoi dar înflorise deja şi eram topiţi dupa ea . Scările au scârţâit la fel  şi noi ne prosteam recitând în faţa oglinzii îmbrăcaţi ca nişte papagali . A deschis şi a pufnit în râs şi ne-am pleoştit  ca doi crini lăsaţi fără apă în vază şi ea ne-a strecurat pachetul de Rodopi…sânt ani buni de când nu am mai văzut ţigările astea…Să aveţi grijă de el , ne-a spus…să aveţi grijă…Îmi aminteam …ziua mi-o aminteam cu toate amănuntele ei …Zăcuse până atunci în mine inofensivă ca o bombă cu efect întârziat şi acum îmi era puţin ciudă pe el că mi-o scosese la suprafaţă  . Până spre seară am visat cum o să fumăm toţi trei , deşi nu mai fumaserăm vreo dată până atunci . Seara nu mai venea şi  Mallarme aştepta cuminte pe marginea patului şi visam . A urcat îmbrăcată elegant şi eram fâstâciţi ca doi şcolari ….Pachetul meu…a spus doar şi văzându-ne mutrele…doar nu credeaţi că e pentru ţânci.

L-a băgat cu dezinvoltură în poşetă şi a coborât scările , sporovăind cu mama , ca şi cum ne făcuse doar o vizită nevinovată . …A fost prima dezamăgire ? m-a întrebat şi o lumină jucăuşă îi apăruse în ochi . Nu i-am răspuns …cel puţin în cuvinte , dar el ştia cum o urmărisem bine ascunşi în pieile noastre de puşti şi cum buzele ni se schimonoseau şi cum priveam oriunde altundeva decât în ochii celuilalt . Şi nu se putea să nu-şi amintească cum , după ce o văzusem fumând cu băieţii de vârsta ei pe banca din parc , am cumpărat votcă şi un pachet de Rodopi . Puteam să o păţim mai rău , mi-a zis şi de zâmbit am zâmbit amândoi. Parcă o revedeam pe mama urcând greoi scările cu platoul cu tartine şi –mi amintesc şi acum paloarea din obraji când a deschis uşa şi fumul gros a năvălit spre ea sufocând-o . De iertat ne-a iertat până în cele din urmă . Toate mamele iartă mai devreme sau mai târziu . Acum era prăvălit în fotoliu şi râdea de-a binelea. Pe ea ai mai văzut-o  ?…l-am întrebat . …Acum câţiva ani , înainte de a pleca în Italia …şi tot el…nici atunci n-ai mai fi putut să o recunoşti .

Apoi , înainte ca lumina să se ia iarăşi , mi-am amintit…era ca un fulger , era chiar ca acel fulger de acum , imaginea ce mi-a năvălit în minte . Eu , cu ochelari şi cămaşă albă rătăcind prin parcul oraşului cu volumul de poezii  sub braţ , sau cum spuneam uneori , la braţ cu Mallarme şi cu pachetul de Rodopi desfăcut . Era atât de departe imaginea că  dintr-o dată mi s-a făcut frig şi m-a cuprins fără leac dorul  de acasă…

Written by Rusu Gigi

iunie 20, 2009 at 5:40 pm

Publicat în Insomnii în doi

Piticul deşucheat

leave a comment »

Închideţi ferestrele şi adăpostiţi-vă înăuntru …a mai apucat să spună crainicul la televizor ; semnalul s-a luat brusc şi ecranul a devenit dintr-odată  albastru şi indiferent . Apoi am văzut lumina…fulgerul a şerpuit printre blocuri şi în urma lui aerul a tremurat  nefiresc , aproape că am apucat să văd cum imaginea se mişcă cu încetinitorul şi culorile trec dintr-una în alta , amestecându-se . Numai dupa aceea , ploaia a cotropit oraşul.  Am desfăcut o bere , paharele  luceau  în lumina chioară , tăceam amândoi , o alarmă se declanşase aiurea şi afară era răzmeriţă . Copacii se luau la trântă cu vântul şi se schimonoseau la noi .  M-am ridicat să caut lanterna şi el  a  continuat să-mi vorbească ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic  . De fapt vorbea atât de mult şi de repede că abia de-l mai pricepeam . Aveam atâta treabă şi aş fi vrut să-l opresc . Dă-o naibii de gripă porcină i-am zis …Măcar de i-ar schimba numele…E destul de indecent să te interneze la boli contagioase , secţia porcina…Apoi  tot eu…e a doua sticlă…O să sun după un taxi , ultima oară când am plecat ameţit , mi-au săltat carnetul …Tu nu vezi ce-i afară  ? mi-a răspuns . Şi priveam amândoi  potopul , tocmai începusem să mă încălzesc , aveam iar chef de vorbă când au luat lumina . Ups-ul a început să ţipe şi am apucat să salvez toate operaţiile , apoi am închis calculatorul . Coborâse peste noi un soi de linişte. Frumos biroul tău…nu ştiu dacă îşi râdea de mine sau nu dar pe întuneric , încăperea părea mai mult o boxă . Aş fi vrut să plec acasă dar apa crescuse pe străzi şi maşinile se opinteau cu greu să treacă . Lanterna , bineînţeles că era aproape descărcată şi mi-a părut rău că nu mai aveam lumânări . S-a apropiat de geam şi la lumina unui fulger îndepărtat i-am zărit faţa din profil .  Nu-l mai văzusem de atâţia ani şi mi s-a părut ciudat să apară dintr-odată în biroul pe care abia îl deschisesem . Venise , zicea el ca un client obişnuit , apoi numele meu i s-a părut cunoscut …nu esti tu…? m-a întrebat…şi într-un târziu l-am recunoscut şi eu . Copilărisem împreună acum foarte mulţi ani în urmă . Era cât pe ce să câştig la Loto , a strecurat el ; tuna şi nu-i vedeam prea bine faţa dar l-am lăsat să-mi povestească . În loc de asta a surâs puţin strâmb şi a continuat…doar că nu am jucat . De ani de zile nu mă mai las în voia norocului . I-am dat dreptate . Şi i-am povestit despre cei zece francezi norocoşi care au câştigat o vacanţă la Rio .  Doar că la întoarcere au luat cursa AF 447  spre Paris şi Airbus-ul cu cele 228 de persoane la bord , printre care erau şi ei şi însoţitorii lor ,  s-a scufundat în Atlantic . E destinul , mi-a răspuns el…O doamnă mai în vărstă a pierdut cursa şi s-a bucurat pentru norocul ei . Prea devreme . Peste două zile era accidentată mortal pe o şosea din Europa…  Am destupat altă sticlă şi am turnat uşor în pahare . Ce ziceai de piticul indecent ? Nu i-am răspuns . Mă luase gura pe dinainte . Îi povestisem despre ziua liberă pe care mi-o luasem . În faţa restaurantului la care mergeam aproape săptămânal observasem un pitic într-o poziţie mai deşucheată . Dar asta era doar un aspect neînsemnat , fundalul . Starea care mă copleşise nu i-o puteam povesti . Şi nu aveam nimic împotriva piticului . Doar că soarele lovind în mozaicul multicolor , prinsese nu ştiu de unde o reflexie ciudată . Mergeam spre maşină , observasem poziţia indecentă a piticului de lut , vopsit în roşu şi verde , căldura mă toropise  de-a binelea şi mozaicul lucea în soare . Cineva râdea sub o umbrelă…se pornise o adiere uşoară şi fără să-mi dau seama am prins să alunec . Pentru câteva clipe nu am mai fost acolo . Îmi venea greu greu să-i explic , dar aveam senzaţia că locul în care mă târâse piticul deşucheat nu exista încă , dar cu siguranţă avea să existe . El nu era decât zarul răsturnat de destin pe mozaic . Nu apucasem să zăresc prea multe şi nici nu căutasem asta . Adulmecasem doar…dar cum să-i spui asta unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de o viaţă  ?  Şi afară ploua fără  nici o noimă . Dă-i încolo de pitici …i-am zis doar…Aprinde-ţi odată ţigara…şi fumul iute m-a învăluit şi s-a risipit discret ca o amintire în liniştea biroului . Mai ţii minte cum ai tras primul fum  ? m-a întrebat ….Nu mai ştiam , dar eram pregătit să ascult. Priveam  cum noaptea începea să dizolve copacii aiuriţi , ascultam obosit  vocea pe care i-o uitasem de mult şi un pitic deşucheat mă arunca neîndemânatec ba înainte , ba înapoi .

Written by Rusu Gigi

iunie 12, 2009 at 4:14 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Visând la Jupiter

leave a comment »

E week-end, ascult ploaia şi privesc cum floarea mov de pe etajeră se scutură ca trezită din vis  şi se lăţeşte aiurită împingându-se în geam, mai mai să-l spargă. Prin perdea intră mirosul ultimilor flori de salcâm. Ieri am privit minute în şir cum se prabuşeau la pamânt bujorii albi din gradina de alături. Acum am întâlnit-o iar; ploua şi o ascult. Ţin umbrela pentru amândoi  şi ea îmi povesteşte distrată despre plecare. Pleacă în august în Tunisia. E la mama naibii, îmi spun şi mă înfior când picăturile reci îmi aleargă pe spate. Părul îi miroase frumos şi mă abţin cu greu să nu i-o spun. În loc de asta, îi povestesc despre Jupiter. Îmi ridic ochelarii cu un deget, deja e un tic, ştiu asta, şi mă bâlbâi uşor. Îmi vine  în minte ”Dragostea e un câine venit din iad ”, toată noaptea l-am citit pe Bukowski, am mai adăugat nişte cearcăne doar şi am mormăit  în mine: ” pâna la urmă /nu există nici o şansă/sîntem toţi în cuşca/ unui singur destin/ nimeni niciodată /nu găseşte pe Acela/ Ţevile oraşului se umplu/ gropile de gunoi se umplu/ casele de nebuni se umplu/ cimitirele se umplu/ nimic altceva/ nu se umple….”   Dar ei îi vorbesc despre Jupiter. Nimic altceva. Parcă m-am tâmpit…îi ţin doar o lecţie despre astre. Şi nu-mi plac lecţiile. Nici să le dau şi nici să le primesc. Îi spun că nici noi şi nici măcar florile de soc ce putrezesc acum în ploaie  nu am putea exista dacă Jupiter n-ar atrage cu gravitaţia lui enormă aproape toţi meteoriţii. E o umbrela mai mare ca a mea… îi spun şi sub ea ne putem lăfai  ca şi cum nimic nu ne-ar ameninţa.

Îmi arată cu mâna catedrala, ne plimbam şi ploaia şuiera deasupra, un geam se face ţăndări undeva şi din maşina pestriţă, prin portavoce cineva ne invită să vedem cel mai mic ponei din lume. Abia apoi auzim larma circului. În lumina proiectoarelor stropii par grei şi cad ca bucăţile de metal … ca si gloanţele îmi sopteste… ca şi gloanţele, şi-mi vine să izbucnesc în râs şi să o iau de mână, dar, în loc de asta îi povestesc despre Jupiter… Mă plictisesc până şi pe mine vorbindu-i despre Solar Nebula, despre compoziţia chimică a planetelor gazoase, despre Marea Pată Roşie şi despre inelele întunecate.  Ştiu că ar trebui să-i şterg faţa şi să o privesc, mereu uit cum arata …Cirque du Soleil Brings Corteo

Cirque du Soleil Brings Corteo

Prefer însă să tac şi să ascult ploaia. De mult nu o mai vad;  ochelarii îmi sânt aburiţi şi o simt lunecând lânga mine. Cerul se rastoarnă ca o carapace peste oraş, bujorii se înclină umiliţi şi luminile circului se izbesc de vitrine; acrobaţii tac şi ei şi fac salturi mortale sub cupolă. Îmi vin în minte, nechemate, toate versurile pe care le ştiu şi caraghios calc cu sandalele în baltă. Îmi scot ochelarii şi o văd zâmbindu-mi… vântul smulge norii de deasupra şi îi îndeasă peste pădure. Îi zâmbesc şi prin părul ei ud văd licărind primele stele… poate Jupiter îmi spun, poate Jupiter…

Written by Rusu Gigi

iunie 2, 2009 at 8:18 pm