Coşul cu amintiri…

Îmi cautam ochelarii . Mereu  îi uit ba pe  coltul   mesei , ba dupa o carte în bibliotecă aşa că m-am aplecat să văd dacă nu i-am pus cumva pe un raft de mai jos când l-am zărit . L-am recunoscut imediat . Zâmbea  puţin  încurcat aşa cum îl ştiam de ani de zile şi vântul îi răsucea la fel părul după gulerul îndoit al cămăşii . Se sprijinea cu mâna de o balustradă  a unei clădiri pe care nu mi-o mai amintesc şi mă privea oarecum mustrător şi eu , încurcat am recunoscut imediat  că aproape  l-am uitat . Spun aproape pentru că am înţeles într-un târziu că nu sunt deloc stăpânul propriilor mele amintiri . Cele mai multe îmi scapă de sub control şi vin tocmai atunci când nu le chem. Uneori mă simt ca un coş în care singur mi-am aruncat amintirile după ce mai întâi le-am mototolit bine  de tot aşa că  atunci când câte una se iţeşte deasupra o iau în palme , o  întind , o netezesc , o privesc din toate  unghiurile şi abia după aceea o retrăiesc , nefiind niciodată absolut  sigur  că e 100%  reală  ca şi cum câteodată  şi  altcineva   ar fi putut să-şi arunce amintirile în coşul meu . De aceea , dupa primul impuls , am devenit puţin circumspect…nu mult  , doar atât  cât să nu recunosc din prima că mi-a lipsit privirea aceea senină a lui. Şi câte vise îi  puteam citi altădată în ea . Nu tu spuneai , l-am întrebat , că poţi sfărâma şi munţii dacă e nevoie ?  Uite , chiar acum  , din timpul acela al tău  pe care odată şi eu l-am trăit  mă priveşti ca şi cum mi-ai spune…Ce ştii tu  ?  Şi eu , prins ca  un fluture naiv în plasa de păianjen a timpului meu , timp fluid şi vâscos din  care nu am cum să scap  ori cu  câte ape m-aş spăla  , îţi ţip degeaba că drumurile care ţie îţi păreau fără hotare  nu sunt chiar atât de multe şi nici atât de lipsite de capcane  şi la capătul lor nu  o să te aştepte  nimeni cu flori  . Acum ,  din  fotografia ce era ca toate fotografiile , puţin îngălbenită de vreme , şi cu colţurile îndoite  mă privea  senin şi puternic în acelaşi timp şi mâna aceea  încă  delicată şi cu care abia se putea ţine de balustradă  părea că poate smulge toate tainele  lumii. Şi care lume l-am întrebat  ? ca şi cum m-ar fi putut  auzi , că nici lumea nu mai e aceeaşi pe care o priveşti chiar acum în timpul tău .Dacă aş putea cumva să privesc cu ochii tăi , tot ce se scurge acum pe lângă tine , oare ce aş mai  putea recunoaşte  ? Şi ce mirosuri uitate  m-ar cutreiera ?  Am găsit şi ochelarii …Detaliile se îngrămădesc în petecul acela de hârtie  fotografică  pe care  ani de-a rândul  l-am uitat  în sertar  şi deodată simt miros de cloramină  şi  spirt medicinal…miroase a spital…clădirea aceea …balustrada  de care te ţii e a spitalului  în care urmează să te internezi…şi amintirea  aceea mototolită se netezeşte  încetul cu încetul şi curge în forma ei uitată  . Mă ridic.  În geam se izbesc fulgi gri , veniţi de cine ştie unde şi lumea mea de acum e gri şi ea …

Publicitate

Jurnal de criză ( I )

Nu cu mult timp în urmă , un instalator ieşit la pensie pe care-l rugasem să mă ajute să schimb bateria de la apă caldă mi-a spus plin de năduf , ştergându-şi fruntea transpirată că la alegerile din decembrie a făcut o mare prostie votându-l pe Băsescu .

-Ei, asta e , i-am răspuns , de acum nu mai poţi schimba nimic, dar , ai putea să-mi spui şi mie ce anume te-a făcut să-l votezi ?

-L-am votat pentru că lumea vorbea că e  om de dreapta . Tatăl meu ,  a continuat , a fost chinuit de comunişti să intre la colectivă şi de aceea am votat împotriva comuniştilor  şi pentru cei de dreapta , dar se pare că m-am păcălit , a mai mormăit el .

-Şi mă rog ce te-a făcut să vezi în el un politician de dreapta  ? îşi ţinea şuviţa în dreapta sau ducea paharul la gură cu dreapta l-am întrebat ; şi apoi îţi închipui dumneata că pe vremea colectivizării Geoana îl fugărea în scutece pe taică-tău  să se înscrie în colectivă ?

-Ei , acum vă e uşor să râdeţi a oftat el dar eu rămân cu ruşinea asta în mine . Şi-a luat apoi sculele şi a meşterit la baterie fără să mai scoată vreo vorbă . L-am plătit şi a plecat. De atunci îl văd tot mai rar şi abia de-mi mai răspunde la salut .

Mi-am adus aminte de instalator, ieri când l-am auzit pe preşedinte cum îşi bagă adânc mâna în pensia celui ce crezându-l om de dreapta , i-a acordat sincer dar naiv votul lui .

Atunci mi-am dat seama că totuşi preşedintele şi guvernul ar putea fi şi de dreapta la fel cum şi şuţii sânt de mâna stângă sau de mâna dreaptă , fiecare după dexteritatea lui .

Ploaia verde

Ieşise pe balcon şi acum sta pe fotoliul vechi de când lumea pe care îl scotea  doar vara şi asculta vuietul străzii . Oraşul crescuse pe nesimţite în jurul lui , aşa încât , abia într-un târziu înţelesese că ceva iremediabil se petrecuse cu locurile pe care altădată le întâlnise cu uimirea celui pregătit mai mult să caute şi să descopere decât să fie căutat şi descoperit  . Cu foarte mulţi ani în urmă , căsuţa cochetă , ascunsă parcă de teii ce ţâşneau din parc îl ademenise ca o iubită şi oricât de mult i se împotrivise , până la urmă se resemnă şi , după ce căutase  îndelung o locuinţă potrivită pentru ai lui , se întoarse şi o cumpără de la vechii proprietari .  Apoi trudise pană ce o puse la punct şi nu apucă să se bucure prea mult de ea când primi oficial hârtia de evacuare . L-au mutat într-unul din blocurile cenuşii , la etajul 7 şi de acolo a putut privi cum buldozerele îi făceau praf bruma de trecut pe care o acumulase . Pe locul ei , răsări un alt bloc cenuşiu şi teii păreau acum ireali , izgoniţi din parcul ce se micşora cu fiecare an care trecea. Ei au rezistat cel mai mult . Primele , au dispărut florile . Una câte una au prins a se ofili şi asfaltul începu să ia  în stăpânirea sa , rând pe rând , toate fostele alei ale parcului . Apoi iarba s-a mai luptat cu betonul până ce ostenită s-a dat şi ea  bătută şi ultimile fire ce mai răzbăteau timid printre fisurile asfaltului deveniseră aspre şi ţepoase şi nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine , când şi unde , până la urmă  dispăruse cu totul orice urmă de verde. Ultimul tei uscat fu doborât acum câţiva ani şi blocurile de beton şi sticlă erau acum suverane şi se lăfăiau nestingherite sub soarele alb şi sticlos . Era zăpuşeală . Toată vara era acum o imensă zăpuşeală şi copiii care nu văzuseră în viaţa lor o floare sau un smoc de iarbă leneveau somnolenţi sub panourile publicitare încinse . Cea din urmă ploaie venise acum câteva veri , aşa că tresări când auzi un tunet răzleţ şi privi , înainte de a se ridica , la norii ce prindeau a se buluci spre miază-noapte . Îşi puse ochelarii…ceva nu era în ordine . norii nu erau alburii sau cenuşii aşa cum îi ţinea minte ci aveau reflexe verzi şi se revărsau deasupra ca  o pată de cerneală verde pe un cer de sugativă . O pală de vânt se izbi de geamuri şi panourile imense ce ascundeau ghenele pline de gunoi se unduiră scârţâind . Ceva îi lovi obrazul şi-i cazu la picioare . O frunza de un verde crud zăcea pe măsuţa din faţă . O ridică şi parfumul uitat de tei îi năvăli din memorie .   Apoi izbucni ploaia. Stropi verzi cădeau dintr-un cer inundat de verde şi luau în stăpânire oraşul . Încet , încet , blocurile cenuşii din faţa lui începuseră să se coloreze în verde vegetal , ca şi cum miliarde de muşchi minusculi  ar fi răsărit instantaneu .  Trecătorii fuseseră luaţi prin surprindere şi cum de mulţi ani renunţaseră la umbrele , acum priveau uzi şi neajutoraţi , potopul verde . Semafoarele aveau acum trei nuanţe de verde care se succedau una după cealaltă aşa că maşinile , ca nişte broaşte pe roţi treceau fără să se mai oprească şi oamenii aşteptau pe trotuare înverzindu-se . Îşi privi palmele…acum erau verzi şi păreau nişte ramuri crescute în prelungirea lui . Pentru o clipă zări  printre blocurile înverzite , vechea lui căsuţă , ca o  nălucă verde şi dureroasă . Un miros uitat , de pădure reavănă de munte urca din asfaltul înverzit pe când , toropit de ploaie începu să lunece printre amintiri ca într-un somn verde şi fără sfârşit….

Amintiri despre uriaş (II)

Nimeni dintre cunoscuţii mei nu putea spune cu exactitate când şi de unde a apărut Mica . Îmi amintesc că prima oară am întâlnit-o la ziua de naştere a unei colege , la sfârşitul programului şi spre ruşinea mea nu am fost în stare să-i ţin minte numele şi nici să înţeleg cu ce se ocupă de fapt . Erau atât de multe birouri şi relaţiile dintre ele, atât de complexe , încât mi se părea o adevărată aventură să mă apuc tocmai eu să le descâlcesc . Şi apoi , Mica era genul acela de fată care reuşea de minune să alunece prin peisaj fără să lase urme . Era subţire şi scundă încât puteai uşor să dai peste ea fără să o vezi . Şi vocea ei nu mi-o aminteam cu nici un chip . Mă gândeam , la mult timp după întâlnirea lor că de fapt , Uriaşul nu o văzuse niciodată până atunci şi de atunci încolo nu o văzuse decât pe ea . În aparenţă nu se schimbase mare lucru . După ce ne zgâiam bine la ceas până se făcea ora de plecare , mergea cu mine o bucată de drum şi sporovăiam ca de obicei . Odată însă ajunşi la blocul în care locuiam , nu mai urca , cum o făcea altă dată să luăm o gustare pe fugă şi apoi să ieşim la plimbare sau la cinema. Mă privea doar uşor complice şi-mi strângea mâna după care se făcea nevăzut cu o agilitate pe care nu o mai văzusem la el până atunci . Şi cei care aveau timp să-i vadă , ziceau că acum erau nedespărţiţi . Cum , eu , pe vremea aceea începusem să fiu preocupat de cu totul şi cu totul alte probleme şi cum spiritul de observaţie nu a fost intotdeauna punctul meu forte , a fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea celor două păsări de pradă din birou până să apuc să văd şi eu ce prefaceri rapide şi neaşteptate suferea prietenul meu . De pildă , nu cred că aş fi putut să observ fără ajutorul lor că acum hainele îi veneau cu mult mai bine , spatele i se îndreptase de tot şi în ochi îi lucea o poftă de viaţă cum nu o mai văzusem la el , până atunci . Dar asta nu era totul. Acum , cand deschidea uşa , intra fără să se mai aplece şi deşi , încă se mai întindea până ce îi trosneau toate oasele , pe zi ce trece era tot mai evident că de fapt Uriaşul nostru se micşora . Parcă intra pur şi simplu la apă . Şi odată cu el , dar în sens invers ,Mica începuse să se transforme şi ea . În câteva săptămâni crescuse într-atâta , încât de acum îi era destul de greu cuiva sa nu o mai observe. A durat însă ceva timp până ce aproape l-a ajuns în înălţime pe prietenul meu , aşa că acum , privindu-i , păreau de fapt unul în prelungirea celuilalt . Şi dacă în capcana birourilor se mişcau oarecum stingheriţi , odată ieşiţi în tumultul străzii , păreau să se topească împreună într-o singură fiinţă exuberantă , respirând amândoi acel aer încărcat de parfum , pe care doar lucrurile vechi şi care devin cu timpul netede şi aproape ireal de familiare îl pot răspândi .

Aşa se face că la plecarea mea de acolo , pentru că niciodată nu reuşeam să rămân foarte mult în acelaşi loc , mi-am luat la revedere nu de la Uriaş ci de la acea fiinţă nouă , în care el , acum , aproape de înălţimea ei şi foarte îngrijit , abia de-mi mai amintea de prietenul meu de odinioară . Şi cum mult timp , nu i-am mai zărit nici pe aleile pe care mai treceam uneori şi nici prin cinematografele şi cofetăriile pe care altădată le frecventam împreună , am ajuns să-mi spun că probabil , transformarea lor , la care fusesem martor , continuase într-atât , încât chiar dacă i-ş întâlni nu i-aş mai recunoaşte de loc . Şi oraşul continua să trăiască şi fără mine şi fără ei şi o făcea atât de natural şi era atât de viclean încăt nici nu-ţi dădeai seama că străzile lui erau acum din ce în ce mai mult ale altora şi muzica lui interioară era doar cu câteva note diferită de cea pe care o cunoşteam , dar , fără îndoială , din ce în ce mai străină nouă .

Şi poate pentru că fiecare purtăm în noi , măcar o fărâmă de nostalgie , am trecut peste câteva luni prin vechea clădire plină de birouri , care acum mi se păreau mai mici şi mai întunecoase , am ascultat iar poveştile pe care şi altădată le mai ascultasem trecând prin holul plin şi răspunzându-le cu grijă tuturora până ce am intrat în încăperea lungă în care lucrau acum , foştii mei colegi . De la masa lui , Uriaşul s-a ridicat cu un aer obosit să mă întâmpine şi nu am putut să nu observ că acum era cu mult mai înalt decât îl ştiusem vreodată şi poate că aş fi întrebat şi de Mica , dar doamnele din spatele lui şi-au pus degetele la gură şi au clătinat cu atâta convingere din cap că nu am mai îndraznit. Am ieşit într-un târziu doar eu şi el şi acum ca să-i vorbesc trebuia sa mă uit în sus ,de-a binelea şi umerii îi atârnau iar şi mânecile hainei îi ajungeau puţin mai jos de coate şi ochii îi erau uşor apatici . Doar când am dat să întreb de ea i-am zărit trecând pe faţă o lucire nouă dar apoi a dat din mâini a neputinţă şi întrebările au prins să moară între noi pe când copacii de la marginea străzii bolboroseau în legea lor vorbe fără înţeles . I-am strâns mâna la plecare şi i-am mai privit încă odată umbra înaltă şi cocoşată ce se îndepărta şi oraşul , care parcă stătuse până atunci la pândă ne-a cântărit mai întâi cu grijă pe fiecare, după care pe neştiute , ne-a înghiţit cu totul …

Parfum de magnolii

Nu e deloc bine să-ţi faci multe planuri dinainte. La Iaşi am prins cea mai frumoasă zi de până acum , din 2008. Soare prietenos ……magnolii înflorite şi un parfum pe care numai acolo îl găseşti . Nici urmă deci de trecut. Şi apoi care trecut ? Că doar sunt mai multe ,stratificate unul peste celălalt ,izolate ,parcă rupte unul de altul.. Şi cine îmi garantează că dacă l-aş întâlni chiar l-aş recunoaşte ? Oricum, am hotărât că ieri nu se putea ,aşa că am hoinărit bezmetic ca un fluture ( ce ar fi dacă aş pune şi eu unul la colecţie ? ) şi aproape de plecare am ajuns acolo unde ajung de fapt aproape întotdeauna când sunt în Iaşi ,adică la Casa Cărţii . Înăuntru ,nici urmă din agitaţia străzii … muzică clasică în surdină şi în depărtare sunet discret de clopote. Nici de data asta n-am plecat cu mâna goală…..”O vară fără de sfârşit „ …Lee Martin . Pe coperta din spate ….” Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei…..o pledoarie convingătoare şi plină de sensibilitate despre nevoia omului de a cunoaşte adevărul ,oricât de dureros ar fi acesta .” Aşa cum şi eu am încercat.