Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for noiembrie 2008

Sperietoarea de ciori

leave a comment »

Prin ochelarii mei de soare , de care rareori mă despart când conduc , cerul prindea o uşoară nuanţă roşiatică şi oamenii din faţa porţilor mă priveau îndelung şi îmi zâmbeau binevoitori . Era cald , soarele palid bătea în geamuri şi Noiembrie murea cuminte în salcâmii de la marginea drumului. Copii cu priviri obosite se târau catre case şi din maşini zgomotoase , împodobite cu steaguri , adolescenţi în galben , portocaliu sau roşu , aruncau risipitori cu ultimele iluzii în trecători. Melodiile cu iz de manea îmi loveau neplăcut urechile si totul prindea să semene cu un bâlci ieftin de la marginea lumii civilizate. Am accelerat şi în curând am ieşit la drum deschis . Vântul apleca vârfurile pomilor şi aducea cu el de la munte adierea îngheţată a iernii. Nu mă gândeam la nimic …Prin ochelari …lumea roşiatică se clătina înainte şi înapoi şi păsări roşiatice veneau în zbor de nicăieri şi se pierdeau aiurite în orizontul îndepărtat şi roşu…Am privit absent la câmpul pustiit de toamnă şi când departe i-am zărit silueta caraghioasă , vara ce de mult trecuse mi-a explodat iar cu tot cu lumina si mirosul ei sub pleoape. Intraserăm cu toţii , turtiţi de soare , în lanul verde de porumb şi ne strigam copilărindu-ne …Cât să fie…cât să mai fie oare de atunci ? Ştiu doar că vântul fierbinte ne răsucea părul ciufulit şi alergam băieţeşte , lovindu-ne de tulpinile înţepenite în pământul uscat…Eu am vazut-o primul …Se legăna în culori stridente şi îmi rânjea privindu-mă cu ochii închipuiţi din doi nasturi violeţi . Mă împiedicasem de o tulpina căzută şi era să trec de-a binelea prin ea . ..E o sperietoare de ciori….a strigat unul şi apoi s-a făcut linişte …auzeam vântul clătinând şirurile egale şi o priveam …Pentru mine era primul lan de porumb şi prima sperietoare fistichie pe care o vedeam…La munte …prin fâneţele parfumate de la noi…sperietorile sint cenuşii şi triste.…Asta mă privea obraznic şi de pe faţa roşie i se scurgea cu totul gura descusută…Nu am râs nici unul dintre noi…Păsările se roteau descumpănite şi se risipeau apoi în cerul incendiat de deasupra. Aproape că nu ne-am mai vorbit … Am plecat târăind după noi povara unei zile fără rost . Mai apoi mi s-a părut că o văd…Atunci când eram mai trist…îmi rânjea de după umăr…Nu ştiu dacă dispreţuitor sau nu…Nu apucam să mă întorc că dispărea. La urma urmei era doar o sperietoare …Se agăţase cumva cu ghearele de mine şi nu izbuteam încă să o arunc . Şi atunci când  izbucneam în râs…chiar şi atunci îi simţeam prezenţa . Ceilalţi nu o zăreau…Mă întrebau doar de ce-mi cade faţa …şi nu puteam să le spun . Când treceam prin parc cu fetele de mână o vedeam clătinându-se …ascunsă printre florile de vară , înalte şi egale . Păsările o ocoleau …trecătorii o ignorau şi eu îi aruncam doar o privire fugară . Uneori râdea în hohote şi mă opream speriat . Atunci se oprea şi ea şi timpul curgea la fel…dinspre răsărit spre apus . Alteori gura descusută îi atârna trist . Mi se făcea milă de sperietoarea de ciori pierdută pe străzile oraşului . Câteodată eram la fel de stingher ca şi ea .Uitasem cu totul să mai zâmbesc. Apoi m-am luat cu viaţa şi pur şi simplu nu i- am mai avut grija …

Am coborât din maşină şi am luat-o încet pe câmp . Nu era prea departe…Zăcea într-o rână …inutilă …păzind un câmp pustiu şi vântul îi răsucea indiferent braţele descărnate . Nici o pasăre nu se rotea prin preajmă . Mi-am scos ochelarii şi cerul a redevenit cenuşiu şi gol . Nu mai avea ochi. Prin găurile lor lumina se filtra gălbuie şi bolnavă . Culorile se estompaseră de ploi şi soare …; era murdară şi capul îi era răsucit ciudat…O priveam cum tremura când vântul şuiera prin zdrenţele decolorate …Abia când să plec am zărit…Soarele amorţit cădea alene peste orizont şi-i alungea pe chip în loc de rânjet , un zâmbet uitat ….zâmbetul meu de demult . L-am cules cu grijă şi apoi mi-am pus iar ochelarii de soare…Cerul era acum din nou roşiatic …învăţam din nou să zâmbesc …mă simţeam uşor…sperietoarea de ciori era doar o amintire şi de departe simţeam năvălind respiraţia rece şi indiferentă a iernii…

Written by Rusu Gigi

noiembrie 29, 2008 at 9:25 pm

Sâmbătă vine iarna…

with one comment

Toată ziua bătusem străzile . Era cald pentru sfârşitul de Noiembrie . Prin parc se plimbau mână în mână perechi de tineri cu figuri de liceeni fugiţi de la ore. Crâşmele aveau uşile larg deschise şi pe mese curgea spuma din halbele cu bere ieftina…Mai încolo , borcane şi lighene colorate din plastic zăceau scoase la soare şi peste toate , zgomotul asurzitor al utilajelor ce răscoleau pământul şi mirosul reavăn amărui . Sâmbătă o să vină iarna…au spus la radio-ul din maşină şi s-a făcut linişte după care au dat ora exactă. Pur şi simplu o să cadă iarna mi-am spus şi mi-am amintit apoi….Urcam ori de câte ori îmi găseam timp la el la etaj şi sunam.Venea greu…abia îşi târa piciorul sting dar aproape întotdeauna avea un zâmbet în colţul gurii . ..Cum o mai duci..? …îl întrebam şi el….Privesc lumea de sus…Mă chema pe balcon şi îmi arăta furnicarul de jos. Pe cei mai mulţi îi ştia pe nume ….şi nu te plictiseşti..?…îl întrebam deşi eram tânăr şi nedrept…ştiam că-l necăjesc…Se oprea , se uita la mine şi-mi zicea…eşti fraier…plictiseala e ca un zid de care nu poţi să mai treci…amorţeşte totul ,e ca iarna…să fugi cât colo când auzi de plictiseală auzi ..? . Şi apoi într-un alt noiembrie mi-a zis senin… poimâine vine iarna…Stii tu…i-am zis ironic şi el…uite cum se rotesc stolurile de ciori şi vezi…?…norii sînt aproape sângerii spre apus . Semnele sînt… doar trebuie să deschizi ochii . Şi peste două zile oraşul a fost acoperit de prima ninsoare . Apoi l-am văzut din ce în ce mai rar .El…sus , observând şi observându-ma , eu jos , ascuns în furnicar , ştiind că mă urmăreşte şi necăjindu-l parcă într-adins .Uneori mai urcam …stam de vorbă şi ronţăiam pere . Nu ştiu nici acum de unde făcea rost , nu-l vedeam niciodată coborând. Altădată conduceam seara spre Suceava când m-a sunat…răsufla obosit şi se bâlbâia uşor…Aprinde şi tu  luminile la maşină …mi-a spus şi a închis apoi brusc. M-am speriat ,avea desigur dreptate …. dar cum putea să ştie…? Apoi am uitat cu totul de el. M-am întors peste două săptămâni şi mi-au spus că a murit senin privind norii şi povestindu-le celor din salonul de spital în care îl internaseră despre gerul naprasnic ce avea cu adevărat să vina.. Acum , după atâţia ani privesc şi eu cerul…Dau drumul la televizor…de plictiseală. Sâmbătă vine iarna…îmi zice crainicul şi surâd neîncrezător . Iau o pară şi ies pe balcon… Privesc cerul . E înalt şi norii abia se înfiripă spre apus.Nici o cioară….stau toate amuţite şi aşteaptă parcă să cadă zăpada. Poate se ridică mai pe înserat îmi spun şi aştept. Muşc cu poftă din para zemoasă şi vântul prinde să clatine salcâmii goi . Ciorile se ridică încet…una câte una şi prind a se roti croncănind bezmetic . O ultimă stea de toamnă păleşte şi norii de acum sângerii se bulucesc spre apus…O să vina iarna…acum ştiu şi părul mi-l simt de pe acum ciufulit de întâia ninsoare….

Written by Rusu Gigi

noiembrie 21, 2008 at 8:04 pm

Oraşul cu statui

with one comment

Treceam absent şi strada se trezea încetul cu încetul . Întuneric şi ceaţă , faruri şi scrâşnete de roţi ….Doar statuile mai puteau zâmbi . Chiciura căzută cu noaptea în cap le albea feţele de piatră şi lumina slabă a felinarelor prelungea ireal umbrele peste copacii descărnaţi. Mi-am ridicat gulerul de la haină şi am grăbit paşii .După ceas mai era suficient timp .Coborâsem din tren şi oraşul îmi era străin . Trebuia să schimb legătura şi până la celălalt tren mai aveam aproape două ore de aşteptat . Mi-am zis să mă plimb şi să cunosc oraşul . Îl zărisem doar de câteva ori din goana maşinii şi nu-mi spunea nimic. Un oraş discret…retras în el însuşi , cu turle înalte , prea înalte pentru gustul meu şi străzi înguste , sufocate de panouri portocalii , bannere galbene şi afişe roşii dispuse ca într-un mozaic inutil. Noaptea încă zăcea peste clădiri deşi ceasul de la mână îmi arăta că se făcuse dimineaţă . De fapt nu ştiam unde se termină noaptea şi unde începe ceaţa . Câteva maşini răzleţe alungau plictiseala de pe alei şi farurile lor sticleau neliniştit în ochii furişaţi ai câinilor vagabonzi. O rafală de vânt scutura violent crengile goale de deasupra mea şi pulberea îngheţată desprinsă de sus îmi aluneca după gât şi mă înfiora . Doar trecătorii lipseau … La intrarea în parc o statuie părea aplecată într-o poziţie nefirească . Ca şi cum ar fi căutat ceva . Am privit-o în lumina tulbure a becurilor străzii şi pentru o fracţiune de secundă mi s-a părut că tremură .M-am oprit şi statuia era nemişcată şi doar ciorile se zbăteau undeva deasupra ei într-o încleştare oarbă . În curând oraşul avea să se trezească şi cu puţin noroc aş fi putut să- l colind de la un capăt la celălalt înainte să prind următorul tren. Străzile erau încă goale. Paşii răsunau pe caldarâm ca într-un oraş pustiu. Pe strada pe care am apucat-o , o statuie se oglindea străină în vitrina luminată a unui magazin . Am trecut pe lângă ea şi la prima vedere aş fi putut să jur că e vie. O pojghiţă subţire de chiciură făcea ca faţa să-i scânteieze intr-un fel familiar . Părea un trecător surprins în mers şi înţepenit cu ochii la vitrină . Am trecut strada pe zebră şi am ocolit clădirea înaltă şi acoperită de afişe electorale . Ar fi trebuit să dau de strada principală , mi-am zis şi am avut dreptate. Se lumina …Acum cerul tulbure de Noiembrie părea mai înalt . Ţipenie de om pe trotuare. Doar statui. De toate mărimile şi culorile . Statui înalte , parcă pornite să se caţere pe turle …statui cenuşii cu feţe banale încremenite în gesturi fireşti…statui vesele de şcolari..,vopsite în toate culorile…statui cu feţe obosite de nesomn …statui cu chipuri de bătrâni plictisiţi , cu privirile reci , întoarse spre ei înşişi şi statui de femei cu surâsuri largi încremenite . În faţa Primăriei , pe un paznic de piatră aţipit , porumbeii dormitau nemişcaţi . Tresăreau când şi când din somnul lor la zgomotul maşinilor răzleţe ce se târau leneş pe cele două benzi . La volan feţe albe cu ochi imobili ca de statui…Piciorul drept începuse să-mi amorţeasca…îl mişcam din ce în ce mai greu .În lumina palidă a dimineţii , oraşul era adormit şi de pe trupurile încremenite , chiciura se topea uşor lăsând în urmă o transpiraţie îngheţată . Începusem să cobor spre gară şi şchiopătam din ce în ce mai tare…Din grădinile golaşe mă fixau ochii îngheţaţi ai piticilor de lut . Aceiaşi câini ai străzii mă conduceau din urmă flămânzi şi mâna cu care aş fi vrut să le fac semne prietenoase începea să îngheţe şi ea . Abia am ajuns…nici nu mai ştiu de cât timp stau amorţit pe banca din sala de aşteptare . Scriu la laptop …degetele se mişcă greu , dureros …şi aştept…poate n-au încremenit toate trenurile…Picioarele nu le mai simt de loc…dacă mă chinui puţin aş putea să mă răsucesc…să ascult…poate…să încerc …poa…

Written by Rusu Gigi

noiembrie 16, 2008 at 5:55 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Citind despre Atlantida

leave a comment »

Citeam despre Atlantida…afară Noiembrie se izbea năuc de copaci şi seara şuiera în felinare . Uneori priveam pe geam…burniţa…şi copii aruncau după ciori cu pietrele de la şotron. Câte o maşină îşi izbea lumina farurilor de copacii aţipiţi pe alei …caloriferul frigea si uşile scârţâiau prelung . Nu mai e de iesit…îmi ziceam…O să mă înfăşor în gogoaşa mea de mătase şi o să aştept absent primăvara…Aşa ziceam…dar de fapt aşteptam să sune sirena de la fabrica .Ieri umblam încă într-o bluză subţire şi pe terase vântul amesteca ultimele frunze .A fost ultima zi frumoasă de toamnă mă ameninţa crainicul de la Meteo .Îl priveam cu coada ochiului cum dispare după un vălătuc de nori şi umbreluţe .Apoi citeam despre continentul scufundat de dincolo de Coloanele lui Hercule şi pândeam acele ceasului . Nici vorbă sa treaca…doar un claxon îndepărtat şi un ţipăt de pasăre flămândă . Mă întrebam daca am mai fi aflat de Atlantida dacă Platon nu ne-ar fi vorbit în dialogurile lui despre tărâmul dispărut . Poate că nu .Poate că nici nu am fi ştiut vreodată că atlanţii au ridicat palate şi au sărbătorit victorii . Poate că oceanul ar fi izbutit să-şi ascundă prada.La urma urmei…îmi ziceam nu e aşa de greu să pierzi un continent . Fiecăruia dintre noi ni se întâmplă să pierdem câte unul . Te trezeşti dintr-o dată că nu-l mai ai şi nici măcar nu ştii cănd ai rămas fără el. Apoi timpul trece şi nici nu mai eşti aşa de sigur dacă l-ai avut sau nu…Deci ,cum ziceam , nu să-l pierzi e greu . Greu cu adevărat e atunci când un val interior iţi aruncă la mal căte un ciob de amforă uitată şi începi să-l regăseşti …Citeam despre Atlantida şi afară becurile chioare se lăsau cotropite de noapte .Fiecare caută continentul dispărut în altă parte . Unii răscolesc Atlanticul ,alţii îl caută în America , Caraibe ,Europa de Nord, Africa sau în Asia.Cei mai mulţi se învârt pe lângă Creta şi scot la iveală ziduri de palate şi bucăţi de statui . Ştii doar că ai pierdut un continent şi te scufunzi să-l cauţi . La început nu vezi mare lucru …te obişnuieşti cu adâncul şi abia când simţi că plămânii îţi iau foc zăreşti un chip cioplit în piatră .Urci la suprafaţă…şi nu mai ai curajul să te scufunzi.De aceea e mult mai greu să-ţi regăseşti continentul dispărut decât să-l pierzi .

Citeam despre Atlantida …şi la tv Obama îl făcea praf pe McCain…pe geamuri ploaia şuroia desenând insule pierdute şi umbrele se alungeau nătâng spre noapte. Seara începea să moară.Citeam despre Atlantida şi firesc începeam să mă scufund.

Written by Rusu Gigi

noiembrie 7, 2008 at 7:30 pm

Vin de Noiembrie…

leave a comment »

Te-am privit cum ai ridicat paharul şi vinul se rotea molatic desenând cercuri instabile pe pereţii transparenţi. Lumina palidă a lămpii de deasupra tremura în lichidul roşiatic . Apoi am tăcut toţi şi n-am putut să vă mai povestesc nimic . Îmi amintisem de o toamnă de demult …de alt vin şi de alte lumini dar o oboseală ciudată mă apăsa şi am preferat doar să dau muzica mai tare şi să deschid geamul…Burniţa….Încă unul….paharul de la revedere…mi-ai zis şi am turnat stropind desigur faţa de masă şi nucile înşirate ca soldăţeii în şiruri egale. …De ce ţi-a căzut faţa …?…m-aţi întrebat şi m-am străduit să zâmbesc deşi ştiam că nu e zâmbetul meu . ..Plouă ….v-am răspuns şi m-aţi lăsat în legea mea…apoi pendula a bătut şi aerul dintre noi a prins a se roti odată cu vinul din pahare. Am dat să sparg o nucă dar coaja tare se încăpăţâna să –mi reziste şi apoi , brusc s-a sfărâmat şi mirosul amar al miezului strivit s-a insinuat în odaia mică. Apoi tu ţi-ai aprins ţigara şi rotocoalele de fum au prins să se înalţe şi să se destrame uşor în aerul rece ce intra pe geam . Noaptea creştea bezmetică şi vinul cobora fierbinte în picioare.

Îmi amintesc de fiecare din voi…Parcă vă văd şi acum…Tu…ţi-ai povestit atunci visul …ţin minte .Ai văzut în somn o lună ciudată şi alături de ea ,ca într-o mare pluteau peşti de toate culorile. Atunci am râs puţin de tine şi acum ştiu că veselia noastră a fost crudă …Eram doar puţin mai tineri cu toţii şi mai risipitori cu noi. N-o să-ţi vină să crezi dar peste câţiva ani am avut acelaşi vis .Nu peştii plutitori m-au impresionat ci senzaţia că ceva extraordinar urma să se întâmple .Şi acum , când îmi amintesc , ştiu …pur şi simplu ştiu că a fost un semn doar că l-am primit scris într-un alfabet pe care nu-l pricep . Atunci însă…in noaptea ce cădea , vinul ne dezlegase gurile şi fiecare povesteam unul celuilalt poveşti de demult .

Eu îmi amintisem de o întâmplare din liceu .Tot într-un apus de toamnă stăteam la cămin , eram chinuit de dorul de casă şi în practica agricolă ce nu se mai termina încercasem toate tertipurile să plec .Degeaba m-am îmbolnăvit…degeaba m-am rugat de unul sau de altul…normele trebuiau făcute . Când mai să-mi pierd speranţa un maistru mai în vârsta şi care avea grijă temporar de noi m-a întrebat…De unde eşti măi băiatule…? Când a auzit că sânt din Câmpulung i s-a făcut aşa dintr-o dată milă şi mi-a zis că pot să plec pentru toată săptămâna acasă dar la întoarcere să-i aduc dacă pot o sticlă de vin de la noi. Am plecat şi-mi amintesc şi acum că a fost o săptămână tristă .Fiecare eraţi la şcolile voastre …cinematografele şi parcurile erau pustii şi până la urmă m-am îmbolnăvit cu adevărat .La întoarcere…abia atunci mi-am amintit că la Câmpulung via are doar un rol decorativ şi că oamenii de pe la noi preferă rachiurile tari şi nu se prea încurcă cu vinul .M-am gândit toată noaptea şi dimineaţă, bineînţeles după 10,00 am cumpărat o sticlă de vin de la Alimentara, i-am rupt eticheta…am astupat-o cu un ciucălău şi i-am dus-o maistrului. Săptămâni în şir mi-a mulţumit pentru aşa vin bun . Acum, am auzit că a murit de mult. Nu cred că cineva a reuşit să-l mai convingă că la Câmpulung nu se face un vin adevărat.

Apoi aţi oprit muzica şi cu paharele pline ochi am vrut să închinăm în cinstea lunii…dar şi ea şi stelele reci dormeau undeva dincolo de nori ,aşa că am aşteptat clănţănind din dinţi şi cu pletele ude să urle sirena pentru schimbul trei. Ne-am despărţit prieteni şi ne-am văzut din ce în ce mai rar .Aproape că vă uitasem.Acum câtva timp însă am revăzut odaia . Era la fel de mică .Afară era la fel de rece …Burniţa uşor …şi la fel ca atunci vântul mătura frunzele pe alei şi in aer discret mirosea a Noiembrie iar….

Written by Rusu Gigi

noiembrie 1, 2008 at 12:53 pm

Publicat în Scrisori catre prieteni

Tagged with ,