Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Goana cailor de lemn

with 2 comments

Dimineaţa îl prinse aţipit în fotoliul vechi de piele din faţa sobei , acolo de unde privise până în miez de noapte ninsoarea în lumina chioară a singurului bec de afară . Focul era acum stins şi-şi simţea  spatele  înţepenit . Se ridică cu greu şi se apropie şchiopătând pe ferastră . Curtea era un morman uriaş de zăpadă şi dincolo de gard oamenii înotau de-a dreptul prin troienele adunate.Aprinse focul şi după ce-şi potoli foamea pe fugă îşi omorî timpul până spre prânz răsfoind prin albumele vechi cu fotografii de demult , unele dintre ele îngălbenite de vreme dar care lui îi spuneau atât de multe încât mai degrabă ar fi renunţat la cele color pe care i le făcuseră nepoţii  la începutul iernii şi în care arăta ţeapăn şi străîn lui însuşi , decât la ele şi ar fi schimbat bucuros , dacă s-ar fi putut  tot prezentul lui colorat cu trecutul  prins în sepia . În cele din urmă , după ce se asigură că focul arde molcom  şi soba încinsă radia de acum căldură  se îmbrăcă , luă lopata din faţa uşii şi hotărât dar fără grabă îşi croi cu greu drum prin omătul moale până la atelierul din fundul curţii. Lacătul era înţepenit ca în fiecare zi şi-şi promise  ca de data asta să nu uite să-l cureţe cu ulei ; acum suflă aer fierbinte în el şi în cele din urmă cheiţa se roti . Intră în încăperea veche , roti comutatorul  şi  ca în fiecare zi în care păşea înauntru , se lumină la faţă . Caii de lemn erau la locul lor şi străluceau în lumina crudă a becului de deasupra .  Se apropie de preferatul lui , un cal arab , alb şi cu nările în vânt . Era ultimul pe care îl cioplise şi pe care îl asamblase cu migală cu ceva mai mult de trei ani în urmă . Pe atunci , mâinile nu-i tremurau aşa de tare ca acum şi încă putea simţi în carnea crudă a lemnului , mişcarea nervoasă a animalului  ce prindea viaţă  cu fiecare zvâcnet  , răsuflarea lui  sacadată şi tremurul ochilor mari şi blânzi . Nu era bâlci în toate târgurile din jur în care caii lui să nu alerge în cerc călăriţi de copii gălăgioşi , nu era sărbătoare fără chiotul micilor jokei  priviţi de pe margine de lumea aceea pestriţă ce trăia acum doar în fotografiile din albumul lui. Comenzile curgeau una după alta şi atelierul era plin de ucenici , de negustori veniţi de cine ştie unde , de gură cască  şi de trecători ce nu puteau să-l ocolească , chemaţi şi ei de faima cailor de lemn . Mai apoi ,bâlciurile  deveniră o amintire , lumea se îmbulzea de acum la cinematografe şi la jocurile mecanice aduse de nişte străini în ţoale nemţeşti ,  negustorii se răriseră şi ucenicii plecară unul câte unul până ce se pomeni singur în tot atelierul . Nu se opri însă şi iscodi mereu  modele noi pe care le însufleţi  de unul singur  până ce mâinile îl lăsară şi în atelier se aşternu pentru totdeauna liniştea  . Trecu de la  un cal la altul măsurându-i cu privirea , vorbindu-le blând parcă temându-se să nu-i sperie  . Îşi trecu  în cele din urmă mână pe calul roib înţepenit în celălalt colţ al atelierului şi simţi vopseaua crăpată pe sub care carii muşcau din lemn . Era prea aproape de fereastră îşi spuse şi căută cu ochii un loc mai ferit unde îl trase . Apoi migăli la el recondiţionându-l , finisându-i crupa afectată şi amestecă culorile până ce obţinu nuanţa dorită ;  abia apoi îi putu auzi în el fornăitul mulţumit. Obosise…De la efort îl cuprinse o căldură ciudată…transpira şi prin geamul mic de deasupra uşii  înserarea se strecura pe neştiute. I se păru că roibul tropăie uşor din picioare şi încercă să-l ţină de frâu .Calul mişcă însă din cap şi-l privi cu ochii lui uriaşi de lemn parcă îndemnându-l să-l încalece . Apoi , dintr-o dată era în şaua lui şi atelierul  vechi , cu uşa larg deschisă rămase în urmă . Plutea pe deasupra  troienelor , ocolind trecătorii ce-şi ridicau pălăriile în faţa lui ca odinioară ; le putea vedea  feţele şi-i recunoştea pe fiecare , doar că acum păreau mai tineri şi  mai lipsiţi de griji . După ce trecu în galop de catedrala înfiptă în capătul străzii şi ocoli mica piaţă de peşte în care vindeau lipoveni cu feţele roşii şi barbi albite de ani zări bâlciul . Era la fel cum îl ştia , pestriţ şi plin de lume iar în aer se ridica miros de mititei şi gogoşi fierbinţi .  Şi muzica o cunoştea ; erau aceleaşi melodii vechi care-l tulburau de fiecare dată când le asculta la pick-up-ul lui prăfuit din verandă . Vântul rece îl înfioră şi se lipi de grumazul calului îmbrăţişându-l .În iujul cel mare , copii zburau de-a dreptul  , prinşi cu mânile de lanţuri iar alaturi caii  de lemn se roteau  ţepeni şi înşeuaţi ca de sărbătoare ,  încălecaţi de ţânci de o şchioapă . Îi era tot mai cald  şi uneori imaginile  îşi pierdeau din culori …păreau a fi în sepia ca în albumul lui vechi de fotografii . În iureşul gălăgios al mulţimii se rotea şi el alături de caii lui de lemn , cald…tot mai cald … pe uşa larg deschisă a atelierului pătrundea aerul rece al nopţii iar de sus , zăpada încă neninsă îl strivea ca o povară  acoperindu-l …

Written by Rusu Gigi

martie 16, 2012 la 8:36 pm

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. … nostalgia trecutului. Nimeni nu poate scapa de ea.

    -X-

    martie 29, 2012 at 6:07 am

  2. …poate ca e o parte din noi…una fara de care am fi cu totul altcineva…

    Rusu Gigi

    martie 29, 2012 at 10:06 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: