Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for decembrie 2008

Noaptea cu ingerul

with one comment

O Doamne …cât a mai putut să ningă ! În cimitir se văd doar vârfurile crucilor , albe şi ele de omăt şi un înger de marmură cu ochii sticliţi de ger abia răsufla alb şi îngheţat . Fă linişte…o vorbă să nu scoţi …pare să-mi ţipe în urechi , şi eu abia de mai respir rătăcind pe alei . Îmi îndes o mână roşie de ger în buzunar şi scociorăsc până dau de cutia de chibrituri . E uscată şi răsuflu uşurat. Telefonul mobil e descărcat şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aştept .Am apucat acum câteva ore să anunţ doar că zac înzăpezit într-un şanţ şi cu cât mă străduiesc să ies cu atât mă afund mai tare , apoi a murit . Habar n-am unde sânt . Ştiu doar că e un deal şi nu zăresc niciunde vre-o lumină ; doar un pâlc de copaci amorţiţi , ca nişte santinele uitate demult şi un cimitir vechi înecat sub zăpadă . Am făcut câteva sute de metri într-o parte şi în alta şi n-am văzut licărind decât câteva stele . Apoi vântul îngheţat m-a lovit pe nepregătite . Mai întâi mi-a stins chibritul din mână şi apoi am simţit cum mă lovesc cristalele de gheaţă spulberate în ochi . Maşina a devenit încet, încet una cu şanţul …un morman de omăt în care nu mai am nici un chef să intru . Nu mă depărtez prea mult de ea . Dacă mai ajung cumva cei de la remorcări să ştiu măcar pe unde o găsesc . Păşesc zgribulit şi-mi suflu în pumni să nu deger . Până la urmă am intrat în cimitir…aleile sunt înzăpezite dar măcar nu bate vântul . Aprind câte un chibrit şi flacăra îmi arde degetele . Citesc numele de pe cruci să treacă timpul şi tac . Îngerul de marmură parcă levitează . Nu-i văd soclul . Zăpada l-a acoperit cu totul şi o aripă e pe jumătate îngropată şi ea. O creangă scârţâie lovită de o pală de vânt şi tresar . Aprind iar un chibrit ca în basmul lui Andersen dar cerul rămâne tăcut şi flacăra păleşte uşor până se stinge sfârâind. Apoi iar beznă…Aprind bricheta şi cu cealaltă mână protejez flacăra . E mai bine…O căldură ciudată mă învăluie de la mâna ce-mi dogoreşte acum . Îngerul are ochii larg deschişi şi priveşte înspre răsărit . Privesc şi eu …închid şi deschid ochii până ce văd doar stele ce-mi sticlesc sub pleoape . Mă rog să vină odată maşina de la remorcări .

Păşesc , cu bricheta aprinsă , încet să nu calc pe vreun mormânt ; şi tac cum tot cimitirul nins tace . Zăpada e până la genunchi şi calc apăsat , măturând aleea pustie până aud claxonul . Off…credeam că nu mai vin odată .Ies şi în câteva minute maşina e scoasă din şanţ . Plătesc oamenii…curăţ parbrizul , geamurile laterale şi luneta şi plec. Nici nu ştiu cum am ajuns acasă dar am ajuns. Mi-am uscat la foc hainele ude şi am băut o cană de vin fiert cu scorţişoară . Apoi toropit am privit şi încă privesc ninsoarea de afară …tac şi mă uit până ce ochii mi se întunecă .

Apoi…o pală îngheţată mă trezeşte. Bricheta e acum stinsă şi rece ca gheaţa şi stau tot în faţa îngerului alb şi nins . Îi văd numai capul ridicat şi o frântură de aripă . Cimitirul e acoperit de omăt şi eu abia mă mai pot mişca de atătă ninsoare . Miroase intens a scorţişoară şi un aer cald mă toropeşte iar . Deschid un ochi şi văd cum lemnele trosnesc în şemineu …îl închid şi cu celălalt văd iar îngerul sticlind de ger… şi crucile îndoindu-se de atâta povară …şi aştept absent dimineaţa …şi aştept …şi privesc…şi aştept…

Written by Rusu Gigi

decembrie 29, 2008 at 8:30 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Visul omului de zapada

with one comment

M-am lovit azi dimineaţă de tristeţea omului de zăpadă aşa cum numai de un zid de gheaţă te poţi lovi . Colindele se ridicaseră de mult spre cer o dată cu vârtejul iscat din senin şi copiii încă răguşeau în somn istoviţi de atâta ninsoare . Oraşul părea obosit şi pustiu…doar păsările ameţite de foame îşi ţipau neliniştea rătăcind bezmetice prin parcul albit de noaptea trecută . Pe aleea largă doar eu şi omul de zăpadă. Fiecare privind la celălalt ca la o ciudăţenie . El ţâşnit din noapte , proaspăt şi uimit de prima lui iarnă şi eu azvârlit de-a binelea în copilărie peste viscole albe de odinioară şi oameni de nea turtiţi de ger . Un bulgăre rătăcit îi mutase tigaia spartă de pe cap într-o parte şi un ochi din nasture sclipea inutil lângă gard . N-o să mă apuc acum să vorbesc cu oamenii de zăpadă , mi-am zis , şi am dat să trec mai departe dar cu ochii la morcovul uriaş ce-i ţinea loc de nas un zâmbet abia mijit m-a ţinut  în loc . M-am uitat cu grijă în stânga şi în dreapta şi convins că oraşul întreg era cotropit de somn m-am aplecat şi am ridicat ochiul căzut . L-am fixat cum m-am priceput mai bine şi după ce i-am potrivit pe capatina si   căciula de tinichea l-am privit . Era trist cum numai un om de zăpadă poate fi . Cu colţurile buzelor căzute părea un clown fără mască . Încetul cu încetul mi-am amintit de toţi oamenii de zăpadă din copilărie . Toţi , dar absolut toţi îşi începeau scurta lor viaţă cu un zîmbet şi după ce seara îi lăsam veseli şi fără griji , dimineaţa îi găseam pleoştiţi şi loviţi de o tristeţe fără leac . Fericirea e scurtă , păreau să spună şi vântul şi soarele şi gerul muşca din carnea lor albă împuţinându-i până ce deveneau mai mici decât măturile ce le ţineau loc de braţe . Acum mă uitam de unul singur cum stă trist şi absent ca şi cum ar dormi şi povara visului îi înmuia umerii bătătoriţi de zăpadă îngheţată . Geamurile caselor rămâneau ferecate . Oraşul nu dădea semne că vrea să se trezească . Un colţ de lună rămânea uitat , încremenit pe cer . Dintr-o maşină pustie şi ea , Enya cânta şoptit „ Amid The Falling Snow „ . Şi cum nu mai auzeam nici păsări şi cum nici vântul rece nu-l mai simţeam , am înţeles că până una alta nu sânt altceva decât un hoinar rătăcit prin visul omului de zăpadă .

Written by Rusu Gigi

decembrie 25, 2008 at 8:55 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Macar o secunda

with 2 comments

Abia ies din oraş şi ploaia loveşte anemic parbrizul . Picăturile alunecă leneş lăsând în urma lor desene de o clipă , figuri străvezii născocite de iarnă . Mă trezisesc din nou alergând . Nici nu mai ştiu de unde şi încotro .Sînt atât de multe şi neaşteptate motive că uneori chiar îmi scapă . Doar gonesc. Partea din mine uşor şăgalnică priveşte amuzată la oglinzile laterale ale maşinii care îmi par două urechi lungi , iţite caraghios în afară . Cealaltă parte , oarecum concentrată la trafic , iscodeşte copacii alungiţi de ceaţă . Aş fi vrut un cântec de iarnă …aş fi vrut măcar o strofă dar nimic nu-mi vine în minte . Doar ca azi e solstiţiu ….şi iarna pe niciunde . Accelerez şi alte ierni îmi sar în spate ….una mai ninsă decât cealaltă şi toate demult si toate departe. Una e rece ca oţelul armei din mână şi vântul mai şuieră şi acum …şi încă mai clănţănesc vânăt de frig recitând din Nichita :

„ ( Întradevăr, s-a făcut foarte frig

spre seară şi cinci lune stau

în echilibru pe cer ) „

Acum luna a obosit , doarme umflată deasupra Rarăului şi lupii bezmetici o urlă până ce dimineaţa îi striveşte sub ploaie .

Pun până la urmă Decembre …şi o altă iarnă aluneca ….e târziu…de trei zile nu se mai opreşte din nins ; porţile sunt îngropate cu totul şi neaua e până la geam . Tocineii sfărâie cuminţi pe soba de tuci …şi Alifantis….” Ce cald e aicea la tine…” E proaspăt în mine încă vinul fierbinte şi lopata cu care făceam kilometri şi kilometri de tunele prin zăpadă. Niciodată nu ajungeam până la capăt . Răsuflam doar fierbinte şi o luam iar din loc . La urmă cadeam de fiecare dată răpus pe blana de pe duşumea şi nu doream altceva decât să dorm …şi să dorm măcar un veac şi ceva . Dacă stau bine şi mă gândesc , nici acum nu m-am trezit de-a binelea . De aceea poate ,iarna de acum mă lasă rece . Amorţesc la volan şi în loc de versuri despre viscol mă trezesc recitând din Nichita …” Sfîrşit de anotimp „ :

„ Deodată

m-am trezit atât de departe

şi de străin

rătăcind înapoia chipului meu,

ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile

cu relieful fără de noimă al lunii „

Alerg fără rost şi în faţă îmi sar copii cu haine roşii şi fireturi şi căiuţi . Lume ca la urs….strada e blocată . Ceaţa a urcat de mult şi un soare nefiresc luceşte în băltoacele de pe marginea drumului . Încetinesc şi trec uşor pe lângă puştii ce se încăpăţânează să se joace de-a iarna …până la urmă toate încetinesc . Şi planeta pare obosită . Citeam zilele trecute că Terra îşi încetineşte gradual rotaţia în jurul propriei axe .De aceea 2008 o să fie mai lung cu o secundă , după ora meridianului Greenwhich . Aşadar frânez uşor şi oraşul e acum undeva la capătul lumii . La ce m-aş grăbi ? Am trecut cu bine de solstiţiu şi dacă nu-mi ajunge timpul mai am în mânecă o secundă …până la urmă e bună şi ea…

Written by Rusu Gigi

decembrie 21, 2008 at 5:35 pm

Viata ca un cinema

leave a comment »

Câteodată privesc nemişcat la tot ce se intâmplă pe ecran şi poveştile curg una după alta împletindu-se între ele . Muzica alunecă uşor în surdină şi fascicolul de raze îşi schimbă mereu consistenţa . Scaunele rabatabile sunt comode şi silenţioase . Abia dacă simţi când cineva se ridică şi pleacă de lângă tine . Nu mă uit niciodată la ei . O dată că în semiîntunericul sălii de cinema abia dacă poţi distinge chipul cuiva şi apoi cine se ridică îşi schimbă doar locul …coboară două sau trei rânduri spre ecran sau urcă în spatele sălii , acolo unde perspectiva e alta . De ieşit din sală nu iese nimeni . La ce ar face-o ? . E suficient să stai comod pe scaunul tău şi îţi primeşti în linişte porţia de viaţă . De cele mai multe ori doar priveşti . Poveştile sânt atât de asemănătoare una cu cealaltă încât devin previzibile . Şi atunci , foarte rar , când ies din rutină , cînd personajele se revoltă şi finalul de la sine înţeles scapă de sub control ,în sala , de regulă tăcută , se aud murmure admirative sau mormăituri de dezaprobare . Câteodată regizorul cheamă pe câţiva dintre noi , ne dă fiecăruia scenariul , costumiera ne caută haine potrivite ,suntem trimişi la machiaj şi abia apoi intram în rol . Jucăm cum putem. Cu talent şi farmec când rolul ne vine ca o mănuşă . De cele mai multe ori însă nu ne vine şi atunci ne rostim replicile stângaci , neştiind parcă ce să facem cu mâinile . Ne încurcăm unul pe celălalt şi neatenţi , nimerim în cu totul alte colţuri ale platoului de filmare decât cel în care se desfăşoară acţiunea principală . La final predăm recuzita şi ne luăm înapoi locurile în sală . Uneori , ceilalţi spectatori aplaudă şi roşim fiecare cum putem ascunşi de întuneric , alteori se aud doar şuşoteli şi e neclar dacă jocul a plăcut sau nu . Unii dau vina pe scenarist şi pe regizor , alţii îţi trimit priviri încărcate de reproş . Când se întâmplă asta sânt fericit că sala nu e luminată . Măcar ochii nu pot să mi-i vadă . Mă afund în scaunul rabatabil şi încep să trăiesc povestea care tocmai începe . Mai aud un timp zumzetul monoton al glasurilor celorlalţi şi apoi încetul cu încetul mă desprind cu totul . M-am întrebat de mai multe ori ce ar fi dacă cineva ar aprinde lumina . Probabil , mi-am zis, în lumina crudă , ne-am privi străini unul pe celălalt şi doar ne-am saluta politicoşi . Fără costumele potrivite şi fără bileţelele de pe care ne citim replicile nu am putea să ne recunoaştem . Cred de fapt ca cineva s-a gândit şi la asta . Am căutat zile în şir orbecăind cu mâinile pe pereţii sălii , întrerupătoarele , dar nu am dat de ele . Ar fi prea simplu. Cum i-ar trece cuiva prin cap , cum ar aprinde lămpile . Singura lumină vine doar din din cabina de proiecţie …sau cel puţin aşa credeam până de curând .Într-o zi am găsit în spatele sălii o uşă încuiată .Pe sub ea intra o lumină palidă şi o adiere uşoară aducea înăuntru mirosuri ciudate de flori ; dacă ciuleam urechile putem chiar surprinde zumzetul îndepărtat al străzii . Zilele treceau monotone , pe ecran , poveştile erau din ce în ce mai asemănătoare una cu cealaltă şi ispita de a trece dincolo de uşă urca nelămurit în mine . Acum , desigur , nu mi se mai pare o idee la fel de bună dar cu prima ocazie cănd am găsit uşa întredeschisă m-am strecurat pe furiş afară şi o senzaţie de libertate fără margini m-a cuprins . Vântul uşor , pe care doar din filme îl ştiam ,îmi tremura în păr şi străzile largi , pline de trecători şi maşini sclipeau de atâtea lumini . Se însera şi stelele prindeau a păli bolnave deasupra oraşului . M-am plimbat ore în şir , în sfârşit liber şi nesătul de toate şi abia când am început să nu-mi mai simt picioarele obosite , abia după ce tot oraşul s-a întins ostenit la picioarele felinarelor , abia dupa aceea am putut zări în spatele lămpilor viu colorate , fascicolul razelor de neconfundat ce pornea dintr-o cameră de proiecţie ceva mai mare şi anima cu poveştile deja ştiute oraşul pustiu . Am găsit cu greu intrarea în sala mea cea mică pe care o cunoşteam atât de bine . Acum , stau cuminte în scaunul meu pluşat şi încerc să mă cufund iar în lumea de pe ecran . Sstt….dacă se poate …mai uşor cu zumzetul…la ce bun să vă mai agitaţi…? vă rog eu mult de tot…faceţi linişte…!

Written by Rusu Gigi

decembrie 14, 2008 at 7:20 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Cu ochii pe ceas

leave a comment »

Şi timpul are febră.

O, el mă arde .

Secunda este fixă ca o perlă

Şi stropii valului atârnă-n aer.„

Nichita Stănescu

Degeaba îndes cărţile una câte una în bibliotecă până ce rafturile prind să ţipe sub povară . Desigur , nu pot altfel . Pur şi simplu se agaţă de mine în librărie şi mă trezesc cu ele acasă . Uneori chiar le citesc…alteori le las pe mai târziu …pe mult prea târziu . Am descoperit de curând , cu surprindere că timpul a început să se comprime . Orele s-au micşorat pe nesimţite şi lunile şi săptămânile au intrat de-a dreptul la apă . Mai zilele trecute mă topeam pe asfaltul fierbinte şi acum străzile se lăfăie sub ghirlandele luminoase şi Moş Crăciunii din vitrine aşteaptă apatici un strop de ger. Abia dacă mai ştiu când au trecut vara şi toamna . Nici nu apuc să trăiesc ca lumea un anotimp că din spate mă împinge brutal celălalt . Când să mai zăbovesc ? Privesc cu un ochi la cărţile necitite şi cu celălalt în calendar . Fiecare zi înseamnă alt termen . Nu ştiu cum se face dar mereu ajung acolo unde îmi propun , cu o clipă prea devreme sau prea târziu . Nici nu mai e nevoie să mă uit la ceasul de la mână . Acum am ora exactă pe telefonul mobil , pe calculatorul de buzunar , pe brelocul de la chei şi pe capacul de la pix . Şi daca cumva nu reuşesc să mă uit , de pe stâlpii înşiraţi ca soldaţii la paradă , ceasuri peste ceasuri muşcă flămânde din timpul şi aşa încolţit de peste tot . Nu aţi observat că tic tac-ul ceasurilor imită de fapt bătăile inimii ? …sau mai bine zis îl imitau la început . Mai nou , inimile noastre intră în cadenţa ceasurilor . Uneori ticăie rapid , ca ceasurile silenţioase de mână şi atunci timpul aleargă de abia ne mai putem ţine după el , alteori bubuie în piept ca orologiile catedralelor şi clipele se strâng ca nişte arcuri despre care nu ştii niciodată când pot exploda . Câteodată , obosit, renunţi să mai alergi . Abia îţi mai simţi bătăile inimii . Clipele curg atunci leneşe şi indiferente şi se urnesc greu , ca cifrele pe ecranul ceasurilor electronice cu ecran de cristale lichide . Până la urmă trăim , unii dintre noi ,cu ochii pe ceas , azvâliţi dintr-o parte în alta de balansul egal al pendulei .

Ieri , în oraş mirosea a primăvară . Un vânt cald , ajuns de cine ştie unde în Decembrie aiura prin copacii dezveliţi . Am trecut pe lângă ceasornicăria din colţ .Era închisă dar în vitrină ticăiau obosite ceasuri de toate felurile ; de la pendule recondiţionate la ceasuri de masă banale sau cu forme ciudate . Pe cadranul unuia , un baiat ruginit alerga cu o floare după o fată şi goana lor începută cine ştie când, continua şi acum . Mi-am zis să zăbovesc puţin . Într-un colţ , un ceas în formă de şarpe înghiţea un cerb tot aşa cum timpul ne înghite lent şi surd la strigătele noastre . O broască ţestoasă avea carapacea în formă de ceas . Nu se grăbea de loc . Pornită din celălalt secol se târa fără grabă , cu ochii închişi , ticăind alene , mestecând absentă clipă după clipă . Priveam relaxat cum ceasurile vechi îşi răspundeau unul altuia , completându-se într-un tic tac mecanic continuu şi indiferent . Scurt răgaz . Alarma de la mobil mi-a amintit că mai aveam doar câteva minute să ajung la următorul număr . Ca într-un joc de copii zarurile erau aruncate . Dacă voiam să nu ies din joc trebuia să mă desprind şi să plec . O să zăbovesc altădată …mi-am zis…o să privesc altcândva…poate….o să şi trăiesc poate cândva…

Written by Rusu Gigi

decembrie 7, 2008 at 5:11 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,