Ochiul iernii…

-Doamne , cât poate sa ningă…îşi spuse şi –şi trase scaunul mai aproape de fereastră . Zăpada lua cu asalt cabana , norii şi  ulmii dimprejur erau albi şi albă murea şi ziua , ninsă şi înceată ca o vietate rănită . Printre vălătucii lăptoşi ce pluteau alături şi puteau fi orice , de la flori de gheaţă răscolite de vânt până la stele pitice de oţel alb topite în  ger  zări o străfulgerare roşiatică de soare muribund şi-şi trase ceaiul fierbinte mai aproape . Mâinile îi erau reci şi rece era şi sticla ferestrei , ceasul ticăia aiurea pe peretele din spate şi chiar înainte de a-şi aprinde ţigara simţi ochiul deschis ce-l privea . Se ridică şi se întoarse cu toate că ştia că nu putea fi nimeni . Era a treia zi de când urcase la cabană doar cu câteva provizii şi  cu  ”Foamea ” lui Knut Hamsun , carte pe care de altfel o devorase în prima noapte , toropit de luna prea albă şi zgâlţâit de vântul ce nu mai contenea şi de atunci nu mai vorbise decât cu el însuşi şi singurul ochi , altul decât al lui nu părea să fie  decât micul iaz îngheţat dintre ulmii din faţă . Sorbi din cana fierbinte şi ceaiul începu să-i alerge prin vine încălzindu-l , ochiul dispăru pentru o clipă şi el putu privi apusul abrupt peste pădurea zdrelită de iarnă . După o luptă surdă , vântul din nord şi cu cel de la răsărit încheiaseră în sfârşit armistiţiul şi o linişte mai grea decât vijelia din noaptea trecută se prăbuşea înecând în ea tot colţul acela de munte . Răscoli iar în rucsacul lăbărţat pe pat dar nu mai găsi în el decât plicuri cenuşii de cafea , un pachet început de ceai verde şi două pungi nedesfăcute de migdale crude . Mai la fund dădu peste un ziar împăturit dar ştirile politice , fie ele şi vechi de câteva săptămâni îl râcâiau ca o gheară nevăzută aşa că-l rupse în fâşii numai bune de aţâţat focul şi îl aranjă  lângă lemnele uscate de lângă sobă . Se întunecase de-a binelea aşa că scoase cu grijă sticla lămpii şi aprinse mica flacără care reflectată în oglida ştirbă îi dădau tot atâta lumină căt o lună plină . Luna însă , plină sau nu dormita undeva după plapuma de nori şi zăpada curgea acum drept ca şi cum gravitaţia cerea fiecărui fulg să nu facă nici o volută , nici o abatere , alunecau toţi paraleli şi ireali şi se cufundau în zăpada ninsă a  celorlalte nopţi aşteptând paşii lui sau ai celorlate vietăţii ce dădeau târcoale aţâţate de foame. I se păru iar că din geam îl priveşte un ochi deschis şi se ridică .  Se apropie cu paşi mărunţi  şi la rândul lui privi şi el . Ochiul lui lipit de sticla ferestrei privea acum în afară şi avu senzaţia că celălalt ochi , dinafară îl privea deasemenea pe el .

– E doar o părere , îşi spuse şi de îndată ochiul de dincolo de fereastră păru să se destrame în ceţurile nopţii . Îşi aprinse o altă ţigară , fumul se încolăcea pe lângă el şi se furişa spre uşiţa sobei ce duduia monoton. Ceaiul rece îl învioră şi uşoarele zvâcniri ale inimii se potoliră încetul cu încetul . Îşi trase haina groasă pe el şi-şi puse căciula călduroasă , se ferecă bine şi numai după aceea deschise uşa cabanei. Lumină cu lanterna de jur împrejur şi zări numai zăpadă neatinsă , ulmi contorsionaţi de ger şi tufe mici  , ninse . Dintr-una din ele ţâşni o cioară iritată de lumină şi la croncănitul ei alte ciori prinseră să-i răspundă şi să se ridice în aer. Fulgii îi alunecau pe obraji şi el stătu ca o stană de piatră neclintită până ce fâlfâitul aripilor negre se pierdu în adâncul pădurii . Intră şi încuie uşa după el . Calendarul din perete se încăpăţâna să-i arate că  au mai rămas numai două zile până în martie .

-Poate că am pierdut noţiunea timpului , îşi spuse şi noaptea cădea în picaj peste cabană , se zgâria în crengile descărnate ale pomilor şi răsufla greu a omăt neatins de razele lunii . Ochiul se deschise iarăşi în geam şi-l privea sticlind inexpresiv şi în spatele lui începeau să lucească alţi ochi din ce în ce mai mulţi .

-Nu mai e nimic de făcut , îşi zise resemnat . Se apropie de sticla transpirată a geamului şi privi . De afară , ochiul rece , multiplicat acum , ca un miriapod fantastic îl ţintuia ca pe o insectă în boldul ei şi la numai o azvârlitură de băţ ,  iarna murea tăcută printre ulmii înecaţi în ultima ei zăpadă…

 

Publicitate