Viaţa la cub

Se intinse să-şi ia o carte din bibliotecă şi  fu cât pe ce să alunece . Parchetul cu modele pătrate era  neted  şi cald  ; păşi  cu multă grijă şi apoi trase  mai aproape scaunul cubic îmbrăcat în piele neagră , se căţără  greoi  pe el şi în cele din urmă reuşi să-şi ia cartea dorită  . Abia o putea ţine în mână de vreme ce avea toate laturile egale , un cub perfect şi multicolor  ce mirosea încă a cerneală tipografică . Era  o antologie de versuri care începea cu “ Lecţia despre cub „ a lui Nichita  . Se tolăni în patul lui cubic  , îşi puse ochelarii cu lentilele pătrate pe ochi  şi  citi :

“După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat! “

Privi către uşă şi o nelinişte  pe care nu şi-o putea explica , îl  cuprinse  . Pe ferestrele pătrate  , nu se zărea niciodată nimic dar asta nu-l împiedica să viseze . După masă puse cartea la loc în bibliotecă  , luă una  aproape identică  dar legată în piele şi până spre seară  reciti în tihnă “Cubul negru “ al lui Bacovia . Proza îl mai învioră aşa că se aşeză la masă şi goli  până la fund farfuria scobită într-un cub de porţelan . La televizorul cubic ce trona pe o masă la fel de cubică  rula un documentar despre Saturn  şi tresări doar când comentatorul  se referi la  reprezentarea  celui mai vechi dintre zei   în civilizaţiile semite sub forma unui cub negru  .  Pe alt post era o dispută despre piatra de la Mecca ; unii spuneau că e un cub perfect , alţii se îndoiau  de asta şi aveau propriile lor argumente  aşa că-şi spălă vasele ascultându-i  distrat pe toţi şi mai apoi  aproape toropit   îşi puse  un DVD  cu  “ Cube “ din 1997 .  Sprijinit pe perna în colţuri  se căzni să reziste. Cazu însă curând în somn  şi noaptea  alunecă şi peste el cu aceleaşi vise cubice şi sfărâmicioase . Spre dimineaţă însă  visă nişte elipse perfecte şi colorate  cum doar în copilărie mai visase  şi chiar nişte arce de cerc , ceea ce-l derută cu totul şi-l făcu să se trezească neliniştit . Cum ferestrele erau tot timpul întunecate , apăsă comutatorul  şi lumina ţâşni albă şi rece din veioza cubică de lângă pat .  Trase aer în piept privind îndelung  la reproducerea de pe perete a “ Domnişoarelor din Avignon “ a lui Picasso şi maniera cubistă a picturii îl mai linişti aşa că după ce luă micul dejun  frunzări  un album de forma unui cub verzui  cu picturile lui Braque odihnindu-şi ochii  îndeosebi pe “ Masa cu pedestal “  şi  alte naturi  moarte  în stil cubist . Un soi de nerăbdare însă îl podidi . Se întrebă de unde  starea asta de înfrigurare  şi -şi aminti de visul de dimineaţă  . Curbele acelea  rotitoare pe care le visase  îl chemau , unde , nu ştia nici el dar era limpede că ceva se schimbase . Camera de forma unui cub perfect din care niciodată nu simţise nevoia să iasă nu-i mai era de ajuns . Oricât de mult ar fi încercat să-şi ascundă curiozitatea se trezea din ce în ce mai des trăgând cu ochiul la uşa pe care nici nu ştia cum se deschide . Ca să mai treacă timpul , scoase din sertarul pătrăţos  al biroului  un cub Rubik şi nu se lăsă până  nu potrivi  fiecărei  feţe  o singură culoare . Până la urmă , curiozitatea învinse şi se ridică . Uşa nu era decât o gură pătrată deschisă în perete . Îşi lipi urechea de ea şi ascultă îndelung zumzetul ce venea de afară .Se îmbrăcă în linişte , trase în picioare nişte ghete ca nişte cuburi negre şi-şi luă în cele din urmă pălăria cu toate  laturile egale  , inspiră adânc aşa cum fac înotătorii înainte de a se arunca în apă , răsuci cheia şi ieşi . Afară îl lovi mai întâi aerul îngheţat şi observă că zgomotul  pe care îl auzea dinăuntru  venea de la zăpada ce se lovea de crengile copacilor cu coroanele tunse în formă de cub . În rest totul era pustiu  ;  pe băncile cu suprafeţe pătrate lunecau mâţe atât de diforme încât păreau nişte cuburi cu blană  şi deasupra , ciorile zburau  în pătrate perfecte . Privi jur împrejur şi răsuflă liniştit înţelegând că ieşise de fapt într-un cub  ceva mai mare .  Porni la plimbare , nu înainte de a mai privi  odată cerul gri şi orizontul cu toate laturile egale , traversă piaţa rectangulară  păşind  neatent pe cuburi de gheaţă  , se oglindi  în vitrinele  pătrate şi goale  ale clădirilor albe de cretă  fără să vadă cum deasupra lui , soarele  cubic  îl poleia în lumină .

Publicitate

Ochiul iernii…

-Doamne , cât poate sa ningă…îşi spuse şi –şi trase scaunul mai aproape de fereastră . Zăpada lua cu asalt cabana , norii şi  ulmii dimprejur erau albi şi albă murea şi ziua , ninsă şi înceată ca o vietate rănită . Printre vălătucii lăptoşi ce pluteau alături şi puteau fi orice , de la flori de gheaţă răscolite de vânt până la stele pitice de oţel alb topite în  ger  zări o străfulgerare roşiatică de soare muribund şi-şi trase ceaiul fierbinte mai aproape . Mâinile îi erau reci şi rece era şi sticla ferestrei , ceasul ticăia aiurea pe peretele din spate şi chiar înainte de a-şi aprinde ţigara simţi ochiul deschis ce-l privea . Se ridică şi se întoarse cu toate că ştia că nu putea fi nimeni . Era a treia zi de când urcase la cabană doar cu câteva provizii şi  cu  ”Foamea ” lui Knut Hamsun , carte pe care de altfel o devorase în prima noapte , toropit de luna prea albă şi zgâlţâit de vântul ce nu mai contenea şi de atunci nu mai vorbise decât cu el însuşi şi singurul ochi , altul decât al lui nu părea să fie  decât micul iaz îngheţat dintre ulmii din faţă . Sorbi din cana fierbinte şi ceaiul începu să-i alerge prin vine încălzindu-l , ochiul dispăru pentru o clipă şi el putu privi apusul abrupt peste pădurea zdrelită de iarnă . După o luptă surdă , vântul din nord şi cu cel de la răsărit încheiaseră în sfârşit armistiţiul şi o linişte mai grea decât vijelia din noaptea trecută se prăbuşea înecând în ea tot colţul acela de munte . Răscoli iar în rucsacul lăbărţat pe pat dar nu mai găsi în el decât plicuri cenuşii de cafea , un pachet început de ceai verde şi două pungi nedesfăcute de migdale crude . Mai la fund dădu peste un ziar împăturit dar ştirile politice , fie ele şi vechi de câteva săptămâni îl râcâiau ca o gheară nevăzută aşa că-l rupse în fâşii numai bune de aţâţat focul şi îl aranjă  lângă lemnele uscate de lângă sobă . Se întunecase de-a binelea aşa că scoase cu grijă sticla lămpii şi aprinse mica flacără care reflectată în oglida ştirbă îi dădau tot atâta lumină căt o lună plină . Luna însă , plină sau nu dormita undeva după plapuma de nori şi zăpada curgea acum drept ca şi cum gravitaţia cerea fiecărui fulg să nu facă nici o volută , nici o abatere , alunecau toţi paraleli şi ireali şi se cufundau în zăpada ninsă a  celorlalte nopţi aşteptând paşii lui sau ai celorlate vietăţii ce dădeau târcoale aţâţate de foame. I se păru iar că din geam îl priveşte un ochi deschis şi se ridică .  Se apropie cu paşi mărunţi  şi la rândul lui privi şi el . Ochiul lui lipit de sticla ferestrei privea acum în afară şi avu senzaţia că celălalt ochi , dinafară îl privea deasemenea pe el .

– E doar o părere , îşi spuse şi de îndată ochiul de dincolo de fereastră păru să se destrame în ceţurile nopţii . Îşi aprinse o altă ţigară , fumul se încolăcea pe lângă el şi se furişa spre uşiţa sobei ce duduia monoton. Ceaiul rece îl învioră şi uşoarele zvâcniri ale inimii se potoliră încetul cu încetul . Îşi trase haina groasă pe el şi-şi puse căciula călduroasă , se ferecă bine şi numai după aceea deschise uşa cabanei. Lumină cu lanterna de jur împrejur şi zări numai zăpadă neatinsă , ulmi contorsionaţi de ger şi tufe mici  , ninse . Dintr-una din ele ţâşni o cioară iritată de lumină şi la croncănitul ei alte ciori prinseră să-i răspundă şi să se ridice în aer. Fulgii îi alunecau pe obraji şi el stătu ca o stană de piatră neclintită până ce fâlfâitul aripilor negre se pierdu în adâncul pădurii . Intră şi încuie uşa după el . Calendarul din perete se încăpăţâna să-i arate că  au mai rămas numai două zile până în martie .

-Poate că am pierdut noţiunea timpului , îşi spuse şi noaptea cădea în picaj peste cabană , se zgâria în crengile descărnate ale pomilor şi răsufla greu a omăt neatins de razele lunii . Ochiul se deschise iarăşi în geam şi-l privea sticlind inexpresiv şi în spatele lui începeau să lucească alţi ochi din ce în ce mai mulţi .

-Nu mai e nimic de făcut , îşi zise resemnat . Se apropie de sticla transpirată a geamului şi privi . De afară , ochiul rece , multiplicat acum , ca un miriapod fantastic îl ţintuia ca pe o insectă în boldul ei şi la numai o azvârlitură de băţ ,  iarna murea tăcută printre ulmii înecaţi în ultima ei zăpadă…

 

Norma de vise

Cineva , poate într-o clipă de somnolenţă desenase cândva pe planşetă o şosea ireală şi alţii la rândul lor , la fel de nepăsători , grăbiţi pe semne de vreo iarnă ce avea să mistuie totul în calea ei o construiseră de mult , pe vremea când încă se mai construiau şosele . Rula  cu acul indicatorului la maxim pe panglica ce acum şerpuia cuminte printre salcâmi , acum o lua razna şi se încolotăcea ca un şarpe printre dealuri azvârlindu-se parcă mai apoi bezmetică în lacul tulbure , aruncat la întâmplare în calea lui şi pe care la mustaţă îl rata . Deschisese larg  geamul din partea lui să simtă mirosul florilor de soc deschise şi auzea numai şuieratul roţilor pe asfalt şi de undeva de deasupra , croncănitul ciorilor ce se roteau aiurite de căldură , aşa că nu băgă de seamă maşina ce –i venea cu viteză din spate până ce aceasta nu porni sirena şi girofarul .   Vazu semnul poliţistului de la volan şi  trase imediat pe dreapta .

-Actele dumneavoastră ! îi ceru omul în uniformă după ce se prezentă şi-i luă la puricat cu atenţie toate hârtiile , se uită la data când îi expiră revizia tehnică , la valabilitatea asigurării şi a rovignetei . Apoi scoase un carnet şi începu să scrie ceva . Totul părea în regulă .

El coborî într-un târziu şi privi  în jur . Oprise lângă o tufă uriaşă de soc ce creştea dintr-un şanţ adânc şi plin de bălării ce se încâlceau pe margine . În jur , iarba crescuse fără măsură şi margaretele se iţeau la lumină bolnave de soare .

-Îmi daţi voie ? întrebă poliţistul  scoţând din trusa lui o panglică pe care mai apoi i-o fixă pe cap . El acceptă  răsuflând uşurat că nu era vorba despre radar . La viteza lui , dacă era înregistrat , ar fi putut să-I salte cu totul carnetul . Poliţistul  ataşă nişte fire colorate la ceva ce semăna mai mult cu o casă de marcat portabilă , apăsă pe un buton şi  după  un clinchet metalic scoase din el o o bandă de hârtie pe care o studie îndelung .

-Da  ! mi-am imaginat eu de când v-am văzut cum treceţi ca vântul pe lângă postul de control  şi aparatele încep  să ţiuie ca apucatele  dar nu m-am aşteptat chiar la asta …

-Ce s-a întâmplat ?  întrebă el şi se aplecă să studieze  semnele şi cifrele tipărite pe banda de hârtie pe care celălalt o ţinea în mână .

– Când aţi visat ultima oară ? îl întrebă poliţistul pe un ton oficial .

-Nu-mi amintesc ! În alte condiţii l-ar fi umflat râsul la o aşa întrebare .

-Mă rog…aparatele noastre fixe nu s-au înşelat , după indicatorii  măsuraţi acum rezultă că  săptămâna trecută nu aţi avut nici un fel de vis , nici măcar unul  alb-negru , nemaivorbind ce cele colorate şi asta nu spune totul . Aparatul nu citeşte decât activitatea  cerebrală din ultimele 7 zile , şi clătină din cap gânditor .

-Ei , n-oi fi avut timp să visez , şi ce-i cu asta ? îl întrebă el consultându-şi ceasul şi socotind în minte timpul ce-i  mai rămăsese până la întâlnirea pe care o avea programată.

– Nu-i atât de simplu pe cât vi se pare spuse grav , omul în uniformă  şi scoase din maşină aparatul de emisie –recepţie după care apelă pe cineva . Am sunat după  o ambulanţă mai zise el dar se vorbeşte  că mai toate sânt toate în grevă  . Acum , trebuie doar să aşteptăm .

-O ambulanţă ?  Ce naiba să facă o ambulanţă aici ? Domnule poliţist , vă rog eu ,  lăsaţi glumele pe altădată , chiar mă grăbesc . Poate că am apăsat ceva mai tare pedala de acceleraţie , recunosc , scrieţi-mi amenda şi să terminăm circul .

-Omule …! Nu e permis să circuli pe şosea  liber ca pasărea cerului  fără să-ţi fi făcut norma de vise . Sunt o sumedenie de legi şi HG-uri care reglementează circulaţia şi visele .Numai săptămâna trecută am trimis la spital câteva zeci de contravenienţi care au uitat să viseze . Acum , când vorbea , poliţistul îi părea chiar de treabă . Cascheta  îi alunecase pe o ureche şi un smoc de păr alb îi ieşea rebel la tâmplă .

-Şi ce poate să le facă la spital celor ce nu mai pot visa ? Le dă hapuri  ?

-Nici vorbă . E o procedură simplă . Îi conectează la un aparat şi îi resetează iar după 24 de ore de monitorizare le dă drumul . O să vă  simţiţi  ca nou , îi mai zise el şi o să visaţi iarăşi ca un prunc .

-Dar  eu nu vreau să mă simt ca nou . Şi de visat , visez mai toată ziua , până şi la volan nu mă pot împiedica să visez .Trebuie numaidecât să am o normă de vise ? Vreau să spun , de vise cu ochii închişi  ? Sânt vise şi vise , continuă el şi nu e puţin lucru să visezi cu ochii  larg deschişi .

-Poate …răspunse omul în uniformă , dar asta o să explicaţi pe larg celor de la spital . În căldura înăbuşitoare ce cobora odată cu stolul de ciori , faţa începea să i se scurgă  odată cu zâmbetul de circumstanţă . Îl privea nedumerit alungindu-se ca într-un vis  şi devenind aproape fusiform pe când pe şoseaua ireală , ambulanţa cu sirena şi girofarul pornit  se apropiau cu încetinitorul ca într-o peliculă alb-negru  de altădată…

Tabloul ( II)

-Ce bună ar fi acum o bere ! îşi spuse şi gândul îi porni iarăşi să hoinărească pe străzile ameţite de iarnă . Se opri în gând în faţa rondoului şi apoi se roti de câteva ori mistuit de o moleşeală plăcută . Apoi rabată tot în gând uşile localului şi aproape că putu să perceapă larma  de la mese , zumzetul vocilor ce se amesteca acum cu clipocitul apei şi râsul nervos al puştilor ce turnau în ei vodcă  fumând ostentativ ţigarete cumpărate pe sub mână de la magazinele de vise şi undeva de deasupra , din difuzoarele disimulate în tavan , vocea lui Freddie Mercury cântând în surdină „ My life has been saved „ .În rest , pustiu , un pustiu pe care deja îl cunoştea şi care era cu atât mai de nesuportat , cu cât îi era mai familiar .

-La ce să mă întorc ? se întrebă şi măcelăria îi năvăli în gând plină de mirosuri grele şi cârlige nichelate , se vedea în halat alb , pătat de sânge , despicând carcasele atârnate , aliniate ca nişte soldaţi la instrucţie şi picăturile de apă căzând în chiuvetă îi zumzăiau în creier ca o măşină uriaşă de tocat  .

-Îi ştiu ochii de undeva , atât de bine îi ştiu …îşi spuse dar lăsă gândul neterminat şi se concentră iar la poziţia lui .

Muşchii începeau iar să-l  doară , ar fi vrut să se mişte dar ea picta , îi simţea pensula alunecând în spatele şevaletului şi rămase nemişcat , pierzând şirul secundelor , numărând şi luând-o iar de la capăt , hoinărind în gând pe străzi desfundate  , zăbovind în parcări dreptunghiulare , aproape goale şi întorcându-se iar din ce în ce mai ostenit ca să zacă în acea poziţie ce devenea din ce în ce mai de nesuportat .

Lumina ce intra pe fereastră pălea şi nori tulburi alunecau pe cer departe , apoi totul se lumina şi el amorţea încetul cu încetul ; durerea se estompa şi furnicăturile dispăreau şi ele , numai gândul îi rătăcea prin locuri umblate şi neumblate  . Era mirat şi el de limpezimea cu care lucruri nebănuite altădată i se dezvăluiau . Esenţe neştiute izbucneau acum şi el îşi găsea timp pentru a le percepe , mirosuri noi , şoapte , fulguiri de lumină , pete de penumbră pe care altădată nu le-ar fi distins îl cuprindeau şi-l toropeau .

O privea pictând şi nu mai simţea nimic la gândul ca e gol .

-E aproape gata , zise ea şi se aplecă să-şi amestece culorile iar el nu mai simţi nevoia să se îndrepte . Devenise atent la toate detaliile ce-i scăpau de obicei  şi asculta deja şoapte numai de el auzite ..

-Vrei un pahar cu apă ? şi el nici nu se gândi să răspundă ca şi cum ar fi putut să-i transmită lipsa lui de dorinţă printr-un alt canal , mai subtil ,  lipsit de gălăgia plicticoasă pe care cuvintele o puteau naşte .

Ea deschise fereastra şi o lumină nouă năpădi încăperea . Mirosea a salcâm înflorit şi el văzu fără să se  întoarcă copacii în floare şi se întrebă când naiba a trecut şi timpul ăsta . Îşi amintea ca prin vis zăpada murdară de pe alei ca şi cum nu acum două ore în urmă ar fi intrat în atelier ci mai demult , cu mult mai demult şi încetul cu încetul înţelese că pierduse şi noţiunea timpului , la fel cum şi durerea de a sta încremenit o pierduse . Se apropie de el să-l studieze şi el îşi aminti unde mai văzuse ochii aceia şi  nici măcat nu se mai miră să o vadă cu părul scurt şi roşu , ca şi cum tot timpul ar fi ştiut în străfundul lui că de fapt e Renate .

Ea îl  privi şi îl mângâie uşor ca pe o coală de hârtie sau ca pe o pânză şi el îi simţi mâna alunecând nu pe un trup gol ci pe o suprafaţă plană , întinsă pe şevalet .

-Ştiam că o să reuşesc , îi spuse şi el nu se mai miră . De când te-am văzut am ştiut că eşti modelul perfect pentru tabloul viu pe care tot încerc să-l pictez .

De afară primăvara năvălea cu mirosuri şi sunete noi şi tabloul din atelier începea să respire ca şi cum trupul gol şi contorsionat de pe pânză ar fi simţit încă timpul alunecând pe lângă el ca o picătură de apă dizolvată într-un lac fără fund .

Tabloul ( I )

Încetase să se mai  gândească la banii pe care avea să-i încaseze . Înţepenise  în poziţia asta în care-i ceruse să stea şi acum , înainte ca simţurile să-i amorţească cu totul , urechile lui dibuiseră sunetul picăturilor de apă prăvălindu-se una peste cealaltă în chiuveta din colţul atelierului . În liniştea apăsătoare a încăperii zgomotul se amplifica şi putea distinge până şi  descompunerea fiecărei picături în stropi fini de lichid , alunecarea lentă a norilor pe sticla geamului , scârţâitul fin al petelor de lumină pe şevalet şi mai ales îi simţea respiraţia când pensula curba liniile acelui amestec de culori ce avea să devină el , un alt el , sublimat şi surprins în poziţia asta incomodă ce începea să-l doară .

-Nu te mişca  ! şi el încremeni pe când ea amesteca culorile şi se dădea un pas înapoi ca să-l privească mai bine . În momentele acelea apuca să-i prindă privirea deşi nu-i putea încă distinge culoarea ochilor . Nu putea trece de bariera pe care pleoapele ei o ridicau între ei .

– 5 minute pauză , îi zise ea şi el se ridică  simţind arsura din muşchii picioarelor . Se îndreptă să-şi ia un pahar cu apă şi abia atunci îşi aminti că e gol puşcă dar acum lucrul ăsta i se părea normal .În atelier era cald şi mirosea uşor a fum de la soba de lângă uşă . Era un model , plătit cu ora şi a fi gol făcea parte din meseria lui .

-Pot să mă uit ? întrebă  şi dădu să ridice pânza ce acoperea şevaletul .

-Şezi cuminte ! îi răspunse ea ca unui copil , va trebui să te mai plătesc măcar o oră , sper că eşti de acord şi el dădu din cap aprobator . Şi ai face bine să nu te mai bâţâi atât . De câte ori mă apropii să-ţi  surprind expresia feţei  , faci cum faci şi-mi scapi printre degete.

-Îmi pare rău . Sunt puţin cam tensionat . Deja nu mai auzea picăturile de apă şi norii păreau a se târâi undeva departe pe cer .

– Puţină tensiune e chiar ce trebuie . Problema e că până mâine trebuie să termin tabloul şi nu cred să mă descurc doar cu orele de până acum . Din păcate nu mai am bani decât pentru o oră . O să  te rog să stai nemişcat şi o să trag cât pot de fiecare secundă .

Îi întinse paharul cu apă rece şi el sorbi urmărind-o cu privirea . Era blondă , cu părul lung  dar astea erau detalii care nu aveau acum nici o însemnătate . Putea fi la fel de bine şi şatenă tunsă scurt  . Împortanţi erau ochii , verzi  şi adănci .

Îi mai văzuse undeva dar nu-şi putea aminti unde şi un gând porni pe urma lor în timp ce celelalte se roteau în cerc sufocate de lumina  crudă  ce năvălea pe fereastra dezvelită .

-Dacă n-ar fi afurisita asta de criză n-aş mai sta nici o secundă aici . Eşti drăguţă mai zise el . Pictezi de mult  ?

-Stai prost cu banii , evită ea . Aş putea vorbi cu Renate . Ştiu că are nevoie de un model .

-Nu. În nici într-un caz ea .   I-am pozat astă toamnă şi ultima oară a ieşit cu scântei deşi să fiu sincer de plătit , m-a plătit până la ultima leţcaie .

-E puţin cam nervoasă dar în rest e fată bună . Are multe pe cap .

-Nu vreau să ştiu cât de bună e şi câte are ea pe cap dar lumea vorbeşte că umblă cu vrăji . Am păţit-o şi eu  . După ce i-am terminat de pozat , am umblat vreo săptămână tehui prin oraş . M-am trezit fără bani şi cu o mulţime de vânătăi pe faţă  . Habar n-am ce mi-a făcut dar aşa s-a întâmplat . Ar fi vrut să-i pozez mereu pentru nu ştiu ce tablou la care ţinea mult şi când i-am zis că m-am săturat a făcut ca toţi dracii .

Încercă să şi-o amintească pe Renate dar dincolo de părul scurt  şi roşcat şi de buzele subţiri  nu mai văzu nimic . Îşi aminti numai de ţipetele ei când îi pusese mâna în gât şi o ameninţase că o dă pe mâna Poliţiei dacă nu-i dă restul de bani . Primise banii până la ultima centimă şi se jură că nu avea să-i mai pozeze vreodată . Dar asta nu avea de gând să-i povestească .

De atunci se ferise şi de băutură şi de atelierul de pictură . Se angajase la o măcelărie şi începuse iar să se întremeze . Apoi venise criza şi măcelăria trăsese obloanele  . În scurt timp începu iar să-i fluiere vântul prin buzunare şi începu să se învârtă dimineţile pe lîngă Şcoala de Arte . Pe Renate o zărise uneori dar se făcu că nu o vede şi ea ,  la rândul ei  îl evitase cu bună ştiinţă . Apoi într-o dimineaţă o întâlni pe ea .

Se vorbea printre studenţi  că e o pictoriţă venită de curând. Într-una din zile  îl abordase şi-i propusese să-i pozeze . Era cu banii la limită aşa că nu se mai codi .

De atunci venise în fiecare dimineaţă câte două ore şi acum tabloul se apropia de final .

-Gata pauza  ! îl trezi ea din gânduri şi  se întinse aşa gol cum era de-i trosniseră oasele. Se duse la locul lui în faţa ferestrei şi-şi reluă poziţia . Ea se ascunse iar în spatele şevaletului şi începu să lucreze iscodindu-l cu ochii în timp ce  el începea iar să distingă căderea lentă a picăturilor de apă în chiuveta defectă .

-Îi ştiu ochii de undeva îşi spuse şi o toropeală plăcută îl învălui  .  Afară lumina se estompa şi norii se buluceau peste oraş . Uşor , uşor începea să ningă …

Deochiul

Atât l-au deochiat şi l-au descântat babele satului  pe când era copil de ţâţă , că acum se simţea  ferit de toate relele pământului . Focul nu-l putea atinge şi apa nu-l vătăma . Fusese tare bolnăvicios de mic şi ai lui îl purtaseră pe la toate doftoroaiele din şapte sate.

Francis Gruber,     „Job”    , 1944

De la labe de broască râioasă fierte laolaltă cu  ţepi de arici în apă neâncepută  şi pănă la cumplitul venin de viperă , câte nu încercaseră ?  .  Acum ,bătrânele erau de mult oale şi ulcele iar  el se simţea ocrotit şi plin de putere . Şi avea şi de ce să se simtă ocrotit . Să fi avut vreo zece ani când cei mai mari l-au încuiat în fânarul cel vechi din spatele curţii şi i-au dat foc .În joacă desigur .  Limbile roşiatice se întindeau spre nucul cel înalt de care-şi legau vara  scrânciobul şi unde se legănau cât era ziua de lungă şi steluţe încinse de jăratec pluteau bezmetice prin aerul greu de fum . Se speriaseră apoi şi încercaseră să-l scoată dar nimeni nu se mai putea apropia de aşa mare pălălaie . Le dăduseră lacrimile de fum şi de frică şi au privit ţintuiţi în loc cum acoperişul cade cu un scârţâit şi  cum fumul gros şi înecăcios învăluie totul . Apoi , pe când cei mari îşi rupeau mâinile disperaţi , el ieşise ciufulit şi somnoros , frecându-se la ochi şi numai cenuşa de pe mâini şi de pe faţă mai aminteau de flăcările ce mistuiseră fănarul .

–          Eşti deochiat de mic  , îi spuse tuşa Leana , cea mai bătrână femeie din sat , de aceea nu se atinge nici apa şi nici focul de tine . Să te fereşti numai de cel cu coarne !

–          Păi , de cel cu coarne trebuie toţi să ne ferim , râse el şi-şi văzu mai departe de ale lui .

Cealaltă vară îl luă pe nepregătite apa pe când se scălda şi-l târî până departe în vale , tocmai în satul celălalt . Ai lui îl căutau cu căngile  şi-l boceau pe malul râului şi el , ca şi cum atunci s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung tocmai ieşea din bulboană cu un zâmbet stânjenit pe faţă de se cruceau oamenii văzându-l .

–          Numai să te fereşti de încornorat , maică  ! îi amintiră ai lui şi el dădu din cap ca şi cum ar fi spus că ştie desigur asta şi că aşa o să şi facă .

Goya – Le Sabbat des Sorcières  – Museo Làzaro Galdiano – Madrid

Pe măsură ce creştea , începea să înţeleagă că o forţă mai puternică decât stihiile naturii îl ocrotea şi asta îi dădea un sentiment de siguranţă . Nu-i fu greu să-şi aleagă meseria .  Se mută la oraş , se făcu pompier şi toată lumea din sat ştiu că aşa îi era scris . Intra fără nici o teamă în casele cuprinse de incendiu şi focul nu se lipea nicicum de el . Uneori îşi amintea că trebuie să se ferească numai de cel cu coarne şi stupea în sân şi-şi făcea cruce cu dreapta . Era punctul lui vulnerabil dar avea să se păzească şi apoi cât de greu putea fi  ? Nu-l întâlneai pe cel cu coarne pe toate drumurile deşi dacă te luai după unul sau altul , Ucigă-L Toaca bântuia şi încă bine de tot pe pământ . Se ferea cât putea de nopţile cu lună plină şi de locurile întunecate , de ţigăncile ce făceau vrăji şi se întorcea din drum oridecâte ori întâlnea câte o mâţă neagră sau un ţap . Viaţa la oraş îi părea însă searbădă şi i se urî cu timpul de sirena  maşinii de pompieri  . Îşi luă concediu şi se pregăti să se întoarcă măcar pentru o lună în satul lui . Avea să-l ducă şoferul unităţii cu camionul  , un tip negricios şi cu o frizură  de puşti . Avea de adus pentru unitate  nişte materiale dintr-un sat vecin şi avea să-l lase chiar în faţa casei .  Nu-şi luase multe bagaje şi fuma gânditor cu geamul deschis pe când camionul gonea pe şoseaua întinsă ca o panglică pe şes . În curând începură să urce mai întâi o serpentină , apoi alta până ce ajunşi în vârf începură să coboare  spre sat . I se păru că şoferul conduce prea repede pentru drumul de munte aşa că aruncă ţigara şi  începu să-l muştruluiască dar acela zâmbea doar şi fluiera cu subâneţeles .

–          Cum te cheamă , soldat ? strigă el mânios abia ţinându-se în timp ce camionul se hurduca la vale să se rupă nu altceva .

–          Cerbu  îi răspunse acesta , rânjind drăceşte şi şoseaua se arunca greoaie către  ei pe când brazii  ţâşneau din stânga şi din dreapta şi grohotişurile se căscau în faţa lor  ca nişte guri putrede de iad…

Cufărul ( II)

Sirena salvării ţâşnea de undeva din mijlocul intersecţiei şi sunetul se înfoia printre turlele bisericilor , cazând odată cu  ploaie de primăvară peste semafoare şi castani obosiţi . Un poliţist fluiera din toţi rărunchii şi lumea se bulucea ca la urs . Fumam . Din vitrina de peste drum un manechin arunca cu păpădii după trecători . Nu ştia că-l privesc şi-şi pusese un zâmbet trist de paiaţă . Fetele  cu eşarfe colorate se opreau şi-şi culegeau una alteia păpădiile din păr . Se uitau cu grijă în toate părţile şi atunci manechinul încremenea . Era atât de ţeapăn că mă pufnea râsul . De fapt , cred cred că arătam mai prost ca el . Măcar manechinul  era bine îmbrăcat şi îşi avea vitrina lui . Mie îmi era şi groază să mă întorc acasă . Mă pusese naiba să- i ţin cufărul . Naiba ştie ce era în el . În prima noapte visasem că mănânc castane coapte . Mă plimbam printr-un oraş străin cu o pungă plină de castane în mână şi ronţăiam una după alta aşteptând parcă pe cineva  pe când porumbeii ţopăiau caraghios printre puşti  şi bone cu pălării de paie şi umbrele .  Călcam cu grijă printre ei şi trecătorii mă priveau strâmb şi vorbeau într-o limbă din care nu înţelegeam nici o boabă  . Imaginea era atât de clară că m-am trezit întrebându-mă când şi unde am trăit asta . În altă noapte mă plimbam  cu o fată  prin acelaşi oraş străin şi catedrala pe lângă care treceam se încovoia tristă deasupra noastră .Ea îmi vorbea într-o limbă străină şi-i răspundeam la fel . Avea mâinile reci ca gheaţă şi mirosea a flori de muşeţel . M-am trezit şi am rămas treaz până aproape de  dimineaţă . Cufărul zăcea în mijlocul camerei la fel de străin. În cealaltă noapte m-am visat iar în piaţa plină cu porumbei de  parcă reluam acelaşi  vis de unde-l lăsasem . Fata cu mâinile reci era într-o rochie pastelată şi râdea la tot ce-i spuneam . Nu-mi recunoşteam glasul . Povesteam , povesteam întâmplări de demult în limba ei şi pe scena improvizată în milocul pieţii , măscărici în haine ţipătoare făceau tumbe şi smulgeau zâmbete firave bonelor de ocazie. De data asta m-am trezit furios . Aş fi avut atâtea să-i spun . Cufărul era acum într-un colţ al camerei . Naiba ştie cum ajunsese acolo . Asta m-a pus pe gânduri . A doua zi  am rugat instalatorii ce-mi schimbau ţevile de la calorifer să mă ajute să-l mut în boxă.  Patru oameni n-am putut să-l mişcăm nici măcar un cm de parcă ar fi fost sudat de podea . Noaptea mă visam trăind în oraşul acela nordic . Mă plimbam cu fata de mână printre porumbei şi măscărici şi o iubeam deja în islandeză . Cufărul se mişca noaptea după legi care îmi scăpau şi ziua încremenea de-a binelea  ; nu se lăsa mutat cu nici un chip . Obosisem să trăiesc viaţa  altcuiva . Ingenios mod de a-ţi zăvorî trecutul într-un cufăr , mi-am zis . Am început să mă plimb şi să dorm pe la prieteni . Când mă cuprinde dorul , intru tiptil în camera mea şi mă învârt pe lângă cufăr . Până acum nu am izbutit să –l deschid dar noi , oamenii sântem o specie tare răbdătoare şi perseverentă . Sânt sigur că o să-i dau până la urmă de capăt . Până atunci , cum spuneam , mă plimb seara pe lângă manechinul ce aruncă cu păpădii în  trecători iar  noaptea ronţăi castane coapte în oraşul nordic şi iubesc  timid în islandeză .

Cufărul ( I )

Dimineaţă prea devreme şi  eu  chior de somn , felinare anemice , fum ridicat din livezi şi  panglica asta prea strâmtă de drum legănându-se în ritmul lui Frank Sinatra , toate trec silenţios mai puţin camionul ăsta hodorogit care ne turteşte jalnic  umbrele . El doarme de-a binelea cu gura deschisă , râde strâmb , cine ştie ce boala visează şi eu la volan cu ochii bulbucaţi ca de melc tânjind după o geană de lumină , după un minut de somn , după o cafea fierbinte cu caimac . Au trecut numai câteva minute , gara nu poate fi departe , simt în aer tremurul liniilor de înaltă tensiune şi sforăitul monoton al locomotivelor , aud cum crapă  mugurii în pomii de pe marginea drumului  şi mă frec sănătos la ochi , dau ceaţa de-o parte , suficient să zăresc la timp bariera  şi să frânez până la sânge . Saltă înainte cu tot cu scaun , bâiguie ceva şi-l las în plata lui , nu de alta dar dacă-l scol o să o ia iar la vale cu teoriile . Despre ce vorbise toată seara ? Eu deschideam televizorul să prind vremea , mai ziceau unul , altul  câte ceva şi ciuleam urechile şi el , care  nu suporta politica mi-l închidea .

-Ne aburesc degeaba , nu-s decât nişte bule de aer .  Ai văzut cum vânează balenele cu cocoaşă ?

Nu văzusem aşa că trebuia să-l ascult .

-Se învîrt în jurul bancului de heringi scoţând sunete din ce în ce mai puternice până ce-i zăpăcesc , apoi se scufundă şi  scot bule de aer , îi înconjură ca într-o plasă şi abia după aceea îi înfulecă . Ştirile astea pe care ni le servesc acum la cină , nu-s decât nişte bule de aer şi  muşcăm ca fraierii din ele fără să ştim că de fapt noi suntem prada . Ia zi , mă întreba el aseară , tu n-ai văzut că nimeni nu ne lămureşte de ce o ducem tot mai prost ?  Cum pune vreunul câte o întrebare , cum ne sevesc o porţie de bule . Apare pe nepusă masă câte o înregistrare  scursă de la Parchet , mai arestează pe câte unul , se mută cu căţel şi purcel de la un partid la altul , mai taie câte o paglică la fiecare km de autostradă şi noi stăm cu gurile căscate la bulele lor . Pentru ei nu sântem decât nişte heringi conchise el  într-un final cu mustăţile muiate în  afinată . Nu comentasem . Aveam şi eu  gura plină şi miroseam că are dreptate .

Când l-am trezit cu noaptea în cap , nu mai pomenise nimic de balenele cu cocoaşă , de fapt nu scosese nici o vorbă de parcă le-ar fi mestecat seara pe toate . Acum , când bariera  se ridica  leneşă  dormea în legea lui şi eu căscam din greu . Cum am oprit în spatele gării s-a trezit singur ; mă privea taciturn  şi-am ieşit pe peron ; tremuram zdravăn şi număram berzele ce se lansau ca nişte planoare din cuiburile cocoţate pe stâlpi  pe când primăvara se împleticea ca beată printre noi .

Aş fi vrut să-l asigur că o să am grijă de cufărul pe care şi-l lăsase la mine dar avea ochii cârpiţi de somn şi privea aiurea .  Aiurea priveam şi eu , tăceam şi norul cenuşiu , pornit din Eyjafjallajökull  se întindea leneş peste noi .

-Numai de n-ar ploua , mi-am zis urcându-l în tren . În loc să-l privesc , mă zgâiam la o floare putredă dintr-un ghiveci agăţat . Mi-a făcut obosit  semn cu mâna . Voia să-mi spună pesemne ceva . M-am ridicat şi el s-a aplecat peste geam .

-Eşti un hering mi-a şoptit şi a prins  să se depărteze . Peste gară , peste floarea putredă şi berzele tăcute , agăţate în zbor începea să plouă cu cenuşă şi cerul devenise opac şi neted ca o piatră de râu …

Astenii de primăvară ( III)

Camille Pissarro: Primăvara în Louveciennes, 1870 - National Gallery, Londra

Ar trebui să ieşim totuşi odată . Nu vezi că ziua s-a alungit ca un gât de girafă şi plouă din ce în ce mai mărunt ? Mai am o gură de cafea şi nu mă îndur să o termin  . Din superstiţie . Cât timp mai ai  o gură  poţi să mai speri ca ziua  să fie suportabilă. Odată ceaşca golită  , nu mai poţi zăbovi ; trebuie să te buluceşti undeva , oriunde numai să nu rămâi înţepenit într-un loc  , nu mai e timp de reflexii , trebuie să intri în ritmul stupului dacă nu vrei să sfârşeşti încorsetat în ceară . Aşa că o să trag de gura asta de cafea cât de mult o să pot . Şi  mai e şi astenia asta . Primăvara a intrat în oase pe furiş ca o hoaţă şi mi-a facut ţăndări toate întrebările . Astă noapte m-am trezit , mă furaseră gândurile şi ploaia lovea cu degetele boante în salcâmi , răpăia pe acoperişuri , se lăbărţa printre tufele încâlcite ce abia au scăpat de buldozere când mi-am aruncat ochii pe geam . La început am zărit numai nimicul , un cer întunecat şi străin şi numai ţipătul bufniţei din turla bisericii mai plutea în noapte . Ceasul ticăia egal şi rece în spatele meu pe când la tv primăvara lua cu  asalt guvernul , şoferii de la RATB  opreau lucrul spontan şi primul ministru îşi ştergea coasa tacticos . O pală de vânt se apucase să zdrenţuiască norii afară şi pe ecran greva creştea ca un aluat pus la dospit . Cineva îmi spunea că iarna asta fără capăt le-a priit de minune guvernanţilor . Oamenii au stat în case şi şi-au  ros în linişte gândurile ca pe nişte oase albite de ger . Acum , prinşi şi ei de astenia primăverii au început să fiarbă şi să izbucnească în clocot . S-au plictisit să aştepte cuminţi la rând poate le aruncă cineva câte o pomană şi au început să se reverse în stradă . Miroase a lozinci , a greve spontane şi a  primăvară tulbure . M-am întors iar la fereastră şi acum deasupra blocurilor , sus de tot învelite în cerneala nopţii luceau două luni . Una rotundă , cu luciri de jăratec şi sub ea o lună identică dar mai palidă , ca lovită de febră . Nu m-am mirat prea tare . Printre atâtea iluzii , o lună în plus nu înseamnă mare lucru . Îmi amintesc că şi primăvara trecută am privit cu ochii mei o mâţa ce creştea şi se umfla  în ploaie  şi vâna şoareci acvatici pe alei .În spatele meu , guvernanţii şuşoteau unul la altul  cu ochii în stradă şi deasupra , cea de a doua lună începea să tremure şi să lucească tot mai palid  , până ce încetul cu încetul s-a aburcat peste luna de jar şi au rupt-o amândouă la fugă după un nor zdrenţuit . Bufniţa îşi blestema soarta în turla veche şi ploaia renăştea acum solemnă şi egală . Nici nu a început cu adevărat primăvara şi a şi început să mă obosească . Scotoceşte după umbrele şi hai să ţopăim prin ploaie ca două berze abia revenite .Destul cu asteniile astea…

Astenii de primăvară (II)

Le printemps de Jean-François Millet
1868-1873 École de Barbizon
Huile sur toile 86 x 111 cm

Nu-i chip să te întorci o clipă că soarele o şi zbugheşte din geam . Îmi trecuse adineauri prin cap gândul să te invit la o plimbare în doi  dar acum  s-a dus tot farmecul . Decât să-mi clănţăne dinţii  prin parc mai bine, mi-am zis , trag încă de cafeaua asta ca de o bucată de elastic şi–mi scot gândurile la zvântat . Nu ştiu dacă am apucat să-ţi spun dar ieri m-am apucat de curăţenia de primăvară . Trebuia să o fac odată şi odată , era o harababură totală . M-am apucat cu noaptea în cap să scotocesc  prin mine şi am dat peste o sumedenie de vechituri ce nu-şi mai aveau rostul . Într-un colţ mai ferit zăceau aruncate nişte cioburi dintr-un coşmar uitat . Le-am apucat cu grijă să nu mă tai în colţurile ascuţite şi le-am aruncat cât colo . Sigur că mi-am zdrelit puţin degetele , mai întrebi ? dar măcar pentru o perioadă am să dorm mai liniştit . M-am aşezat să-mi  fac ordine pe îndelete într-un morman de  gânduri cenuşii  pe care le găsisem înghesuite  într-un colţ  ; le-am luat la puricat  unul câte unul  , le-am întors pe toate feţele şi le-am scuturat de tot praful adunat dar în cele din urmă , le-am luat pe toate sub braţ şi le-am făcut vânt în grămadă . Tot acolo am aruncat şi puzderia de iluzii cu care nu mai aveam ce face . Ţineam de câtva timp ascunse într-un cotlon nişte speranţe fără rost amestecate desigur într-o brambureală fără cap şi  fără coadă . Abia când le-am scos la aerisit am văzut că multe dintre ele prinseseră mucegai şi erau roase de gânduri negre şi minuscule ca nişte carii  aşa că până la urmă tot în grămada pentru foc au ajuns . Am deschis larg toate geamurile şi am lăsat soarele şi aerul proaspăt să intre şi am început să scotocesc după gândurile frumoase pe care le pusesem la păstrare din toamnă . Erau bineînţeles  aruncate în dezordine pe rafturi alături de visele uitate şi de cele făcute ţăndări şi erau acoperite de praf şi de pânze de păianjen . Unele din ele prinseseră un soi de rugină ce nu ieşea nici la frecat şi nici la soluţiile chimice  ; pe acelea m-am apucat să le tai în bucăţi mai mici , curate  şi să le întind la uscat iar restul le-am aruncat în grămada pe care între timp o aprinsesem . Tot acolo au ajuns şi nişte ambiţii prosteşti , pe care le tot mutam în fiecare an dintr-un colţ în celălalt ;  acelea au ars rapid , aproape fără fum şi numai scânteile minuscule ce se ridicau din când în când şi sclipeau deasupra îmi mai aminteau de ele .  Cu furia acumulată mi-a fost cel mai greu . Am tăiat hălci întregi din ea  ca să pot să o car mai uşor , le-am aruncat apoi  fără nici un regret în flăcări şi trosneau acolo şi scoteau limbi şerpeşti  la mine zvărcolindu-se . Mureau greu , aşa că ultimile bucăţi le-am învelit bine şi le-am pus deoparte pentru mai târziu . De pe vremea când rezolvam la greu tot felul de probleme  alambicate am găsit pe un raft  un braţ de soluţii  pe care am vrut să-l mătur cu totul dar soluţiile erau ca noi , sclipeau încă  şi nu m-am îndurat . Le-am împachetat şi pe ele cu grijă şi le-am pus din nou la păstrat . Din greşeală am aruncat în foc  o mână de încredere  în mine pe care o găsisem răsfirată aiurea pe jos şi când mi-am dat seama era prea târziu . Am privit-o cum se mistuie în flăcările înalte şi bruma pe care am mai găsit-o am încuiat-o bine într-un sertar . Apoi am privit cum arde totul şi se preface în scrum . Eram atât de obosit încât atunci când am mai trecut o dată să inspectez şi am dat de o grămadă de vise nevisate încă , nu am mai avut puterea să le arunc chiar dacă unora le dăduseră  colţii . Mi-am zis că o să-mi pun câte unul în serile fără lună şi-o să pot să trec şi primăvara asta cu ele . Am gura uscată . Ce-ar fi să-mi mai torni o cafea ? Nu, fără zahăr , mai bine o gură de miere şi un ciob de soare , uite-l cum bate în geam ca o taxatoare sfioasă . Şi apoi cum să ieşim ? E devreme , cumplit de devreme şi afară miroase iar a pustiu…