Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for ianuarie 2009

Ucigasul perfect

gândesc adesea…oare , mai demult , apusurile erau chiar atât de lungi încât păreau să nu se mai termine şi zilele chiar alunecau una peste cealaltă într-un ritm pe care l-am pierdut undeva pe drum , sau poate că acum , privind pe furiş în urmă , o nostalgie pe care nu mi-o cunosc suficient de bine , îmi poleieşte amintirile , răscolind imagini pe care le credeam uitate ? De pilda , când îmi amintesc de voi , în mintea mea , zilele pe care mai pot să le surprind capătă nuanţe de sepia . Şi nu sînt zile întregi, ci numai frânturi . pe care în liniştea iernii de acum le combin ca într-un puzzle , şi umplu singur spaţiile goale ,încât până la urmă mi-e greu să mai ştiu cu siguranţă dacă totul s-a întâmplat în realitate chiar aşa cum memoria imi scoate la suprafaţă din trecut ca dintr-un iezer fără fund sau dacă nu cumva o lumină ghiduşă tulbură totul într-un amestec ce abia acum capătă sens . Uite , aseară am stat iarăşi de vorbă cu toţii . Aş fi vrut să spun de fapt…toată gaşca , dar acum umblăm mai mult în costume şi ne strigăm de ceva timp pe numele de familie , şi doar uneori , când  apărem în blue jeans şi în ochi ne mai luceşte lumina aceea de demult , doar atunci mai amintim de gaşca fără griji , fără trecut şi viitor , suspendată într-o buclă temporală , şi care uneori , pe neştiute , ne explodează iar în faţă . Am uitat…oricât m-aş strădui să ascund , am uitat o mulţime de amănunte …pe altele le-am forţat să intre în tipar şi mi-e teamă că am uitat lucruri cu adevărat relevante şi ţin minte doar crâmpeie fără rost , multe dintre ele , potrivite doar de dragul de a da mai bine . Uneori am impresia că de fapt , memoria e doar un ucigaş perfect . Un ucigaş de amintiri , fireşte . Şi pentru asta , îşi foloseşte toate talentele …ne farmecă , ne adoarme şi scoate la iveală numai ceea ce se potriveşte cu felul nostru de a pricepe trecerea aceea neîncetată a timpului , pe care o numim prea simplu , viaţă . De fapt ucide adevăratele amintiri deformându-le şi făcându-le de nerecunoscut. Începusem să vă povestesc aseară o întâmplare mai veche , dar lămpile electrice din pereţi păleau deja şi o ceaţă fără sens se strecura pe geamul deschis prea larg pentru un Ianuarie tulbure amuţindu-mă . Mi-e mai uşor să vă povestesc aici ; măcar pot să-mi ascund ochii în voie după cana de vin fierbinte şi să să nu mai răspund o vreme la întrebări pe care , de altfel , şi singur mi le pun . Veneam deci , de la Târgu Mureş acum câţiva ani cu trenul de noapte , când în compartimentul meu a intrat deodată un bărbat , care , atunci când m-a văzut a avut o reacţie de surprindere . Mă cunoştea , spunea şi era tare fericit că mă revede . Ce mai fac ? …Bine… i-am răspuns , numai că nu ştiam cine e . Nu se poate să nu-ţi aduci aminte de mine …mi-a zis…sînt Laurenţiu… Cum care ? …eram în clasa paralelă, nu se poate să nu-l ştiu , şi a început să-mi povestească câte şi mai câte întâmplări . Ceea ce mă punea în încurcătură era că deşi numele profesorilor sau ale colegilor coincideau , poveştile , la care şi eu luasem parte , nu erau cele pe care le ştiam , de parcă cineva se juca cu memoria mea amestecând detaliile într-atât încât deveneau de nerecunoscut. Oricât mă străduiam , tot nu reuşeam să-mi amintesc nimic din figura celui cu care vorbeam .Şi amintirile curgeau distorsionate de parcă ar fi fost ale altcuiva , străin mie şi chiar când mă pregăteam să –i spun că totul e o confuzie uriaşă , apărea câte un amănunt care mă făcea iar să mă îndoiesc . Mă credeţi sau nu , am vorbit toată noaptea cu acel Laurenţiu şi ne-am despărţit în Suceava dimineaţa fără să-mi amintesc nimic clar despre el . Mă gândeam aseară , în timp ce ultima melodie murea odată cu paloarea lămpilor aplecate alene peste noi , că aş putea la fel de bine să-l mai întâlnesc o dată şi să o iau de la capăt cu confuziile , de data asta amintindu-mi diferit atât anii de liceu cât şi acea întălnire din tren . Poate că de vină e , îmi spuneam . doar memoria mea , care ca un ucigaş perfect a sfărâmat adevăratele întămplări , amestecându-le şi înlocuindu-le cu altele numai de mine trăite şi numai de mine ştiute. ..sau poate e doar apusul ăsta prea scurt şi prea abrupt , căzut peste feţele noastre de acum mai lungi şi mai înstrăinate .

Written by Rusu Gigi

ianuarie 31, 2009 at 9:53 pm

Ca si cum…

Aici visul se termină şi începe ziua reală mi-am zis mai liniştit şi dincolo de geam , cerul se prăbuşea peste blocurile gri zgâlţâind şi bruma de frumuseţe a dimineţii de ianuarie ploios . Ceasurile pulsau neliniştite şi arătau aceaşi oră …ca şi ieri…mi-am zis…ca şi ieri şi aburul cafelei creştea acoperind mirosul ploii prelins de afară . Am deschis computerul şi am citit ştirile ca şi cum m-ar fi interesat cu adevărat , dar ziarele vorbeau despre aceleaşi lucruri ca şi ieri , ca şi alaltăieri şi fotografiile erau aceleaşi , doar unghiurile din care erau făcute difereau puţin. La tv , aceleaşi feţe vorbeau despre aceeşi criză şi aceleaşi spaime se citeau pe buzele tuturor. Am închis toate aparatele şi pentru câteva clipe , o linişte suspectă s-a strecurat între mine şi lucrurile ce –mi păreau cunoscute , ca şi cum timpul ar fi rămas agăţat în loc şi doar voinţa mea l-ar mai putea urni . Până la urmă am făcut-o şi după un brânci uşor , ceasurile au început din nou să toarcă leneş şi uşor, uşor zumzetul obişnuit al aleilor a intrat iar pe geamul larg deschis . Cafeaua avea acelaşi gust , ca şi cum ar fi fost tot cafeaua de ieri şi la fel ca cea de ieri se răcise uitată în ceaşcă . Am deschis agenda ca şi cum m-aş fi aşteptat să o găsesc liberă dar era la fel de mâzgălită ca şi în celelalte zile şi plină de aceleaşi corvezi . Ca şi cum chiar ar fi contat , am privit apoi de sub umbrelă ploaia ce cădea ca o pedeapsă şi lovea pieziş trecători şi umbre de-a valma . Şi la fel ca şi în celelalte dimineţi , ca şi cum aş fi ştiut dinainte , m-am ferit la timp de ploaia de noroi iscată de bolizii ce goneau prin bălţile din şosea . Apoi , ca şi cum nu ar fi avut nici o legătură , mi-am amintit visul de noaptea trecută , pe care nici măcar nu reuşisem să-l termin ca lumea . Şi în vis ca şi acum , ploaia devenea lapoviţă şi străzile se îngustau şi păreau că nu mai dau nicăieri . Ca în vis , clădirile se alungeau şi intrările în ele deveneau de negăsit . Apoi am ştiut…Mă trezisem de la prima oră ca şi cum aş începe o nouă dimineaţă şi treptat , treptat aflam , la fel de surprins ca întotdeauna , că de fapt retrăiesc la nesfârşit aceelaşi şi aceelaşi clipe , ca şi cum ar fi mereu o penultimă sau o ultimă zi dintr-un Ianuarie ploios .

Written by Rusu Gigi

ianuarie 29, 2009 at 12:39 pm

Ultima imagine (II)

După cum am promis , o să scriu aici povestea , exact cum mi-o amintesc eu deşi uneori nu mai sint sigur pe nici o amintire de a mea şi mai mult ca sigur iar am amestecat fără să vreau o poveste reală cu un crâmpei de vis….

Nimic nu se întâmpla în târgul prăfuit . Copii îşi uitaseră de ceva timp cele mai multe jocuri şi acum puneau ţara la cale la colţurile străzilor . Până ce luceau stelele ,bătrânii îşi depănau la porţi amintirile de altădată iar cei mici îşi visau amintirile de mai târziu . Ultima minge zburase de mulţi ani peste gardul înalt al vechiului castel şi nimeni nu mai daduse vreodată de ea. Apoi iarba a crescut sălbatec şi de frica şerpilor porţile grele au rămas zăvorâte . Peste toate a căzut mai întâi o iarnă şi apoi din ce în ce mai multe . Venisem de doar câteva zile la bunici şi deja mă plictiseam de moarte. Acum uliţele se albeau peste noapte şi dimineţile apa îngheţa în fântâni şi doar urletul lupilor flămânzi se auzea din ce în ce mai aproape . Cei mici visau de ani buni să se joace pe aleile castelului dar nimeni nu îndrăznea de mult să mai intre . Într-o zi , din unicul tren ce trecea pe acolo a coborât un bărbat cu haine fistichii. …S-a apropiat încet, încet de castel şi ochii lui nu priveau nici în stânga nici în dreapta . Părea să ştie locurile . Câte unul îi dădea bineţe şi el le răspundea spunându-le pe nume . Femeile îşi storceau creierii întrebându-se cine o fi străinul care ştie şi locurile şi oamenii şi el abia de le vedea dar le striga pe nume întrebându-le de copiii lor plecaţi de mult de acasă şi de bunicii îngropaţi în micul cimitir de lângă biserica veche . Nici ele nu s-au lăsat şi l-au adus într-un târziu pe cel mai vârstnic om de pe acolo . Trecuse de mult peste suta de ani şi abia mai mergea dar de cum l-a văzut pe străin l-a şi cunoscut. … Al lui a fost castelul…nu credeam că apuc să-l mai văd…le-a spus tuturor făcându-şi cruce cu dreapta şi vestea s-a întins în tot târgul şi începuse să bată un vânt rece dar nimeni nu mai pleca de pe uliţă . Şi gerul făcea turlele să lucească iar aburul se ridica în înalt de unde cădea mai apoi ca o chiciură îngheţată şi poarta grea de la intrarea principală sclipea şi ea ferecată de ani şi ani de zile . …Eram doar în trecere şi am vrut să-l mai văd o dată …le-a zis străinul cu hainele croite după alte măsuri decât cele din partea locului şi apoi doar a privit în tăcere cum din cuiburile de sub streaşina castelului izbucneau vrăbii sleite de iarnă şi larma lor se unduia în copacii goi de pe aleile pustii ale parcului dinăuntru . O să iau cu mine ultima imagine …a mai zis el şi iar a privit cum seara aluneca hoţeşte şi pe zidurile vechi cădeau umbre grele şi gerul se înteţea din ce în ce mai tare . Un ţipăt uşor a străbătut uliţele când imaginea castelului a prins a tremura şi aerul din jurul lui a început să se rotească până ce ca o coală uriaşă s-a înfăşurat şi turnurile şi zidurile şi grădinile ninse s-au pliat odată cu coala într-un sul ca de hârtie pe care străinul l-a apucat pur şi simplu în mână şi fără să se mai uite înapoi a luat drumul către gară . În urma lui a rămas un timp o rană uriaşă şi apoi zăpada spulberată a acoperit totul. Am dat să fug după el dar s-a întors şi când m-a privit , aerul din jurul meu a prins a se roti şi eu am început să mă pliez ca o coală translucidă de hârtie …Apoi nu mai ştiu mare lucru decât că în geanta lui mirosea a lămâie şi vrăbii forfoteau şi ţipătul trenului ce se urnea mă arunca într-un soi de somn fără capăt .

Peste mulţi ani , când bunicii nu mai erau de mult , am trecut prin vechiul târg prăfuit dar nimeni nu mai ţinea minte să fi fost vreun castel prin preajmă şi toţi erau tineri şi cimitirul crescuse ca o apă tulbure ce dă pe dinafară . Doar uneori , spuneau copiii de acum , o rană uriaşă se deschide pe un vârf de deal în iernile geroase şi aerul se roteşte încet , încet în timp ce zăpada viscolită cade ca o amintire grea şi fără de leac….

Written by Rusu Gigi

ianuarie 24, 2009 at 7:06 pm

Ultima imagine (I)

with one comment

Acum nu mai e nici o plăcere să te plimbi pe străzile îngheţate . Câte o rafală vicleană te izbeşte atunci când te aştepţi mai puţin…şi gerul îţi intră prin toţi porii . Oraşul e un patinoar imens . Ies doar când sânt nevoit şi asta se întâmplă mai des decât mi-aş dori . Ieri , treceam grăbit şi înfrigurat şi străzile semănau izbitor de mult una cu cealaltă când la un colţ pe lângă care rar mai trecea câte cineva am zărit bătrâna care vara vinde flori . Avea în mâinile vinete de frig câteva perechi de şosete crosetate . Am privit-o de departe cum încetul cu încetul părea să se transforme într-un fel sloi de gheaţa . Un soare anemic şi rece ca un bisturiu îi lovea pieziş zâmbetul şi de undeva venea miros de gogoşi şi cafea fierbinte . Trei perechi de şosete am cerut şi le-am îndesat grăbit în geanta de pe umăr . Apoi am mers doar de dragul de a merge până ce aproape că am ieşit din oraş . La orizont se înălţa pădurea şi brusc mi-a venit dor de munte . Când am plecat ultima oară de la Câmpulung , Pietrele Doamnei atârnau în aer suspendate şi din Piatra Arsă nu se mai vedea nimic. Am luat imaginea asta cu mine şi o port înghesuită în memorie. E de fapt ultima imagine şi de aceea a rămas aşa de proaspătă . Ea e punctul în jurul căruia pot apoi să–mi ţes amintirile . Am privit lung către munţii de departe , aşa cum spune un personaj de al lui Preda , „ ca un borfaş la ceasul unui lord” şi cu greu m-am întors cu spatele către ei . Până acasă , gândind la munti , am tăiat oraşul de la un capăt la celălalt şi răsuflarea îmi îngheţa în aer . Luminile se aprindeau una câte una şi pâlpâiau apoi ca flacăra lumânărilor. Câte un puşti rebegit de frig ţintea zadarnic cu ochii la geamul vreunei fete ce ezita să iasă . Apoi , luna a prins să crească şi prietenii să mă caute . Ne-am întins la vorbă ca şi cum nu ne-am văzut de câteva săptămâni . Au apărut şi cănile fierbinţi în care vinul încins şi dres cu scorţişoară dădea pe dinafară şi termometrele plesneau de atâta ger . Mi-am amintit de bătrâna ce vindea şosete şi zâmbetul mi-a alunecat uşor de pe faţă , s-a prelins nevăzut pe parchetul de dedesubt şi l-am strivit apoi cu vârful bocancului . Fiecare istorisea câte o întâmplare şi în aer plutea miros înţepător de tutun şi cuişoare fierte în vin roşu . Am dat să plec dar stelele sclipeau mai tare ca felinarele şi apucasem să promit că o să povestesc şi eu ceva. …Parcă am fi în „1001 de nopţi” le-am zis …or să cadă capetele …şi am dat să caut alt zâmbet prin buzunarele goale . Sufla vântul acum prin mine …Ai promis…mi-au zis …şi ochii mei se făceau tot mai mici…Acum e târziu .O să vă scriu cândva pe blog despre o poveste veche , care ca orice poveste e numai pe jumătate adevărată . O să vă scriu fără să ştiu care e jumătatea închipuită…le-am zis şi m-au lăsat apoi să ies singur în noaptea de sticlă şi să orbecăiesc până acasă urmărit hoţeşte de amintiri şi de câini vagabonzi .

Care e ultima imagine ? aceea cu care rămân… m-am întrebat înainte de a mă prăvăli în somn …şi Pietrele Doamnei dansau în aer agăţate de cornul lunii în timp ce bătrâne vinete de frig împărţeau celor goi şosete croşetate…

Written by Rusu Gigi

ianuarie 18, 2009 at 8:31 pm

Poveste pe zăpadă

leave a comment »

Umerii frigeau şi începeau să doară . Briza uşoară îmi băga nisip în ochi şi în gură şi tălpile mi se afundau lin în stratul de scoici sfărâmate. Toată lumea construia castele din nisip. Unele erau chiar superbe . Turnurile se înălţau ameţitoare , din punctul de vedere al soldăţeilor minusculi urcaţi pe metereze . Cu un soi de şapcă pe cap , încercam şi eu să ridic măcar un zid de apărare dar toată lucrarea mea se surpa lamentabil. Şi soarele ardea chiar în ochii mei , după o lacrimă .Dar asta mai demult , într-o vară , la o mare . De ce tocmai acum îmi amintesc , când răşchirat pe coasta dealului am început să îngheţ? Un alt soare , alb şi îndepărtat mă măsoară rece şi frigul urcă dinspre tălpi spre creştet . Un stol de ciori se roteşte deasupra şi ţipetele lor înfioară brazii . Îmi amintesc , abia de-mi amintesc de pescăruşi şi de zborul lor agitat pe deasupra ţărmului împânzit de castele . Numai al meu nu voia să crească . Şi atunci am început să scriu povestea . Pe nisip literele se înşirau una lângă cealaltă şi marea vuia alături ,străină . După o oră de scris am cules primul zâmbet şi nimeni nu mai râdea de castelul meu dărâmat. Şi scriam păşind grijuliu peste forturi acoperite de scoici ce luceau , peste minarete minuscule şi grădini migăloase şi în spate valurile muşcau flămânde din litere…rămâneau doar cuvinte greu de înţeles şi semne de punctuaţie presărate aiurea printre ele.

Aburi uşori se ridică din gură atunci când respir . Urechile abia de le mai simt. Marea e prea departe . Zăpada e numai bună să scriu pe ea , dar cuvintele se ascund de mine şi nu pot să-mi amintesc cum începea povestea. Am însăilat doar câteva cuvinte şi în spate vântul spulberă zăpada . Din ce am scris n-a mai rămas nimic . Obrajii îmi sânt bocnă şi îmi suflu în palme amorţit . Poate îmi amintesc , poate îmi amintesc…

Aştept răbdător să răsară prima stea şi până atunci o să-mi aduc aminte doar de plaja pustie la reflux…de castelele spulberate de valuri…de ritmul neliniştit al mării ce urca şi cobora peste forturile părăsite . Apoi …până când gerul o să mă apese cu totul o să vină şi cuvintele…nu se poate să nu vină…

Written by Rusu Gigi

ianuarie 11, 2009 at 6:54 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Otravă şi bomboane

with one comment

Chiar de la prima oră, nu se facuse nici 07.30 ,mi-a venit ideea…da, asta e…mi-am zis…o să scriu despre cei doi…tată şi fiu pe care tocmai îi văzusem strecurându-se în faţa mea pe strada îngheţată . Abia de-şi vorbeau dar felul in care micuţul fremăta de bucurie când tatăl îi arăta câte ceva m-a înduioşat…Eram destul de grăbit , însă am avut suficient timp să-i zăresc cu coada ochiului . Tatăl era înalt , cu o haină scurtă cărămizie şi căciulă brumărie pe cap iar băiatul într-un hanorac portocaliu şi fes roşu peste care îşi trăsese gluga . Nu-i cunoşteam şi la câte persoane cunosc eu , asta nu înseamnă mare lucru . Comunicarea lor simplă , doar din priviri mi-a amintit de un film italian în alb-negru…o să-l caut numaidecât acasă , mi-am zis şi mi-am depozitat cu grijă ideile pe un sertar de memorie . Cum nu am mai intrat de mult pe blog , o să scriu azi despre o relaţie extraordinară dintre un tată şi fiul lui . Am căutat un colţ de hârtie să- mi  notez cate ceva dar atunci nu era timp . Putin mai târziu , pe un colţ de birou, între două cafele mi-am găsit câteva minute şi am însăilat primele fraze pe o filă dintr-o agendă veche . Începeam să fiu mulţumit şi părea că o să reuşesc să surprind cumva o felie de iarnă văzută prin ochii celor doi . Apoi au început telefoanele , vânzoleala asta aiurită de la început de an şi fila de agendă , împăturită a ajuns în buzunarul de la piept iar eu am uitat de-a binelea de toate . Abia spre seară , îndreptându-mă spre casă mi-am amintit de ideea mea pentru blog , când dând să intru într-un magazin de cartier i-am văzut iar. Tatăl îl strângea acum puternic de o mână iar cel mic avea lacrimi în ochi . Am trecut pe lângă ei tocmai când puştiul îmbrâncit se lipea dureros de perete . Plânsul lui descătuşat m-a urmărit şi înăuntru. Tatăl , cu haina descheiată mi-a luat-o înainte . …O otravă …a cerut el şi eu îi priveam dinţii auriţi , aiurit fiind şi curios totodată . Vânzătoarea , care pe semne îl ştia i-a întins o sticlă de votcă şi a dat să-i numere restul. …Lasă …zice el…dă şi o bomboană , da’ mai ieftină pentru ăla micu’ că-mi scoate sufletul …guiţă toată ziua ca un purcel …a mai zis brusc înveselit şi cu sticla de „otravă „ în buzunarul ce părea încăpător şi bomboana în mână a ieşit în noaptea ce cădea ca o secure . În cele din urmă am plecat şi eu. Dintr-o dată , parcă se lăsase gerul şi o adiere îngheţată m-a plesnit în faţă . N-am mai privit nici în stânga , nici în dreapta . De fapt nu mai aveam nimic de privit. O furie rece mă cuprindea uşor , uşor şi nu mai simţeam nici urmă de frig. La primul coş am mototolit fila de agendă şi am aruncat odată cu ea toată poezia fără rost a zilei . Apoi m-am plimbat îndelung pe aleile tot mai pustii , tresărind doar uneori când din ceaţa nopţii mi se părea că zăresc ivindu-se un puşti în hanorac portocaliu cu lacrimi în ochi şi o bomboană ieftină în mână .

Written by Rusu Gigi

ianuarie 8, 2009 at 5:32 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Un buchet de flori de gheata

with 2 comments

Când eram copil îmi doream să culeg flori de gheaţă . Le prindeam în palmele calde de pe geamul bunicilor şi în urmă rămânea numai o rană care pe neştiute îmi lua forma inimii . Uneori iubeam gerul , alteori îmi era nesuferit , dar de urât nu l-am urât niciodată .În urma lui rămâneau mereu flori de gheaţă şi inimi încremenite pe ferestre. Tot atunci am aflat că dacă îţi doreşti ca sufletul să-ţi rămână întreg trebuie să culegi florile de gheaţă doar cu puterea privirii . Şi câteodată chiar îmi reuşea . Azi dimineaţă m-am trezit aruncat fără voia mea în 2009 . Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, nu m-a pregătit nimeni pentru asta. Şi mi-am amintit prea brusc de copilărie . Degeaba m-am uitat în neştire la documentare cu urşi polari şi foci nătânge , degeaba m-am plimbat prin oraşul răvăşit de artificii printre gunoierii ce suduiau toate Revelioanele şi adunau de-a valma zdrenţele vechiului şi noului an , degeaba mi-am sunat prietenii şi am destupat râzând printre lacrimi , ultima sticlă de şampanie . Dopul , pornit ca un glonţ le-a adus până la urmă lumina în ochi . Asta nu mi-a scăpat . Am golit , incurajat de toţi , paharul până la ultima picătură fără să pricep încă de ce a trebuit să trec atât de festiv în noul an . Nu am izbutit să-l termin ca lumea pe cel ce tocmai s-a stins . Mereu am purtat cu mine câte o restanţă ; ca o povară de la un an la altul .Hai…mi-au zis…lasă totul în urmă şi bucură-te şi tu ! Ca şi cum chiar m-aş da în vânt după asta . Cu feţele înroşite de ger şi şampanie mi-au zis iar…fericirea e chiar aici , după colţ …şi privindu-i nu puteai să nu-i crezi şi nici nu i-am contrazis . Ei nu au cules niciodată flori de gheaţă . Nu pot şti ce parte din inimă rămâne întipărită în urmă pentru totdeauna după ce le atingi . Sunt însă prieteni vechi şi nu mă încumet să-i dezamăgesc . Numai de-aş scăpa o dată de starea asta tâmpită de toropeală care mă trage înapoi . Soarele se răstoarnă tocmai acum peste oraş şi –şi arată faţa îngheţată şi eu abia de-mi mai pot ţine ochii cât de cât deschişi . O să las neîmplinirile pe altă dată , mereu o să fie timp şi pentru ele . Mai degrabă m-aş întoarce în copilărie şi aş culege pentru fiecare câte un buchet de flori de gheaţă . Dar până îmi amintesc cum să o fac fără să le rănesc inutil , până aflu ce anume ştiam cândva şi ocupat fiind să trăiesc am uitat , până atunci ziceam , vreau să-i invit pe toţi prietenii mei să ieşim. Să ieşim dar din pielea asta şi să ne bulgărim cu omătul noului an până ce o să cădem istoviţi .Şi ca să nu ne pierdem unul de altul în noaptea ce se lasă , să ne ascultăm  in tacere bataile inimii şi să aşteptăm să licărească primele stele uitând…oare altceva ce am putea face ?

Written by Rusu Gigi

ianuarie 1, 2009 at 9:39 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with ,