Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for the ‘Jurnal subiectiv’ Category

Năluca

leave a comment »

De dimineaţă , începuse să ningă uşor  ; fulgi răsfiraţi curgeau de sus ca dintr-un sac peticit şi dansau în aer înainte să se aştearnă pe firele chircite de iarbă din faţa casei  şi dinspre răsărit se pornise un vânt rece care-i făcea să se contorsioneze şi mai mult în aer . Îi privise în treacăt apoi se întinse la loc în pat şi moţăi până spre prânz  . Se trezi cu capul greu şi-şi duse mâna la frunte . Ardea  .  Răscoli prin sertarul  în care-i puneau medicamentele  şi  pe care nu-l  mai deschisese de o grămadă de timp şi găsi doua algocalmine . Nu e un capăt de ţară  , îşi spuse şi luă unul din ele cu apa rece din cana de pe noptieră apoi până să-l cuprindă iar frisoanele se apropie de fereastră . Uşa cabanei din vale era tot  ferecată dar văzu uşorul tremur pe care-l făcea perdeaua de la fereastra ei şi i se păru  că şi ea îl priveşte . Avea să iasă mai târziu  , doar câteva sute de metri  îi despărţeau . Acum însă îl cuprinse iar starea aceea de moleşeală  cu care se trezise şi abia băgă de seamă că pe jos se aşternuse deja un strat alb ce lucea în bătaia piezişa a soarelui miop de deasupra . Lăsă neatinsă mâncarea pe care  i-o aduseseră  ,  se acoperi cu toate păturile pe care le găsise şi tremură aşa până ce soba în care asistenta ce intrase  discret aprinsese focul , se încinse şi căldura îl învălui  . Pe hol cineva muta mobila sau căra scaunele acelea  scorojite  vopsite într-un alb murdar  pe care le observase când îl aduseseră aici  şi el ascultă obosit toate zgomotele până ce zarva se potoli .  Abia când se ridică iar din pat văzu cît de tare ninge . Acum cădeau fulgi uriaşi , oarecum disproporţionaţi , îi privi amuzat ; păreau nişte mici hipopotami albi ce se buluceau spre pomii ninşi şi se făcuse  atât de linişte în jur că ar fi putut  auzi trosnetul  cu care care se loveau unul de celălalt . Fereastra cabanei din vale era acum deschisă şi ea era la geam. Deschise şi el fereastra şi-i făcu cu mâna. Printre fulgii deşi ce năvăleau de sus i se păru că-i răspunde şi deşi nu o cunoştea şi nu-i putea vedea faţa decât ca pe o pată de lumină compuse în mintea lui un zâmbet pe care i-l şi zări şi se bucură ca un copil că nu e o nălucă . Aşa îl găsi asistenta . Nu era cea drăguţă care-i adusese medicamentele de dimineaţă , asta era nouă şi părea mai rece . Îl luă la rost de cum intră şi-i închise geamul aproape trântindu-l . El se aşeză cuminte în patul alb şi nu-i răspunse la reproşurile pe care asistenta cea nouă i le făcu . Avea să ia pastilele la timp , o încredinţă de asta şi apoi nu făcu altceva decăt să privească spre peretele pe care era lista cu toate regulile pe care trebuia să le respecte . O privi fără să o citească , de altfel le citise de atâtea ori , încât acum  le ştia aproape pe de rost şi stătu aşa până ce asistenta luă mâncarea neatinsă  şi ieşi pe uşă . De ce naiba or fi pus in capul listei doua reguli despre vise , una nu ar fi ajuns  ? se întrebă .Pe primul rând scria clar …  “ Sunt interzise visele”   iar  chiar dedesubt , cu litere de o şchioapă  “ Sunt interzise visele cu ochii deschişi” .  Poate că cele cu ochii deschişi le-au dat mai mult de furcă , îşi zise şi zâmbi mai mult pentru el .  Tot nu-i  era foame aşa că dădu doar  din cap  când una din asistente  deschise uşa şi luă doar cana de ceai fierbinte .Se aşeză pe marginea patului şi privi cum afară iarna lua cu asalt cabana . Prin roiul de fulgi de nea , imaginea-i  părea distorsionată ca şi cum ar fi privit-o printr-o oglindă din cele prin care privea în copilărie la bâlciurile la care ai lui îl duceau îmbrăcat în haine de duminică şi cu buzunarele pline de acadele colorate. Acum ferestrele  deveniseră  opace şi pe coş  nu ieşea nici un fir de fum  ; întreaga construcţie părea părăsită şi cu toate că toţi îi spuseseră că acolo nu mai locuia nimeni de ani de zile el ştia , pur şi simplu ştia doar că ceea ce vede uneori nu e doar o nălucire . Se apropie de geam . Ningea din ce în ce mai tare , pomii  se înfundau din ce în ce mai mult în peisaj şi viscolul ce se pornise muta zăpada grea dintr-un capăt în altul al curţii spulberând-o . O zări printr-un vârtej sclipitor şi-i  făcu cu mâna .Vântul şuiera bezmetic stârnind un stol de ciori  ce se ridică  ca mai apoi să se se rotească  în cercuri tot mai largi  şi înainte ca apusul să cadă cu totul  ca o cortină  zdrenţuită mai apucă să zărească la fereastra cabanei silueta ei ca o pată  tremurată de  lumină  …

Written by Rusu Gigi

februarie 4, 2012 at 5:40 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,

Academie şi lumânări

with 32 comments

Prietenul meu , Tache are un mic magazin de pompe funebre , un dinte în stânga  sus mai lung decât ceilalţi , ceea ce-l face să semene uneori cu un iepure prins în bătaia farurilor şi două apartamente de închiriat . Unul e deasupra pieţei iar celălalt la parterul unui bloc din spatele catedralei . Într-unul miroase primăvara a brânză de vaci , a ceapă proaspătă şi  spanac iar în celălalt , a lumânări şi tămâie . În fiecare toamnă , când începe şcoala , le închiriază pe amândouă elevilor de la liceu . Unul ce-i drept , cu acte în regulă  aşa că  îşi târâie cu greu fundul cel mare pănă la fisc şi completează tot soiul de formulare , plăteşte dări şi scrie chitanţe iar unul ,  la negru…uite aşa de-al dracului . –Dacă nu fur măcar un pic , nu-s sănătos , mai zice el , mestecându-şi dintele de sus , şi-apoi mai dăi dracu’ că şi aşa nu ştiu ăştia ce să facă cu banii . La un pahar de pălincă şi un colac , după o înmormântare de pomină , m-a pus să jur că n-o să-l dau în gât , aşa că nici de mă torturează cineva n-o să zic pe care-l închiriază la negru  .  Magazinul  de pompe funebre e bine pitit după un supermarket , nu bate la ochi şi afacerea merge cât se poate de bine  .  Şi cu cât  concurenţă e mai mare pe piaţă  , cu atât răsar mai mulţi clienţi , lucru ce-i prieşte de minune lui Tache  aşa că ieri , spre seară şi-a chemat prietenii la un bairam . Eu am ajuns destul de târziu în cămăruţa din spatele magazinului , sicriul roşu şi lăcuit ce ţinea loc de masă era plin cu gustări şi sticle de Riesling italian şi  Sauvignon Blanc  iar în aer mirosea a Chanel Cristalle Eau Verte  şi a flori de plastic . M-am aşezat pe un capac negru  cu mânere aurii şi am ciocnit cu toată lumea până ce târâş grăpiş  i-am ajuns din urmă .

– Ce–i cu faţa asta abătută ?  l-am întrebat pe amfitrion , doar nu iei şi tu în serios zvonul că Vania e foc de supărat pe aştia cu ZeList-u’  şi luni îşi duce ameninţarea cu defenestrarea până la capăt  ?

-Nu nu e asta , la câte ping-link-uri a primit de atunci , sigur şi-a revenit şi apoi , se pare că Nataşa a învăţat să butoneze şi ea şi-i mai face trafic , aşa că acum scrie ultimele 58  de capitole la „ Mirozna văduvei vopsite” . Alta e problema mea , mai zice el . Am citit-o pe Theodora şi m-am hotărât să mă fac academician .  Se aude prin târg că ar mai fi  locuri libere  la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România .  Prinde bine la CV şi aş pune firmă nouă , le-aş lua faţa celor de peste drum…ce zici de Director magazin lumânări şi pompe funebre , academician …etc…etc…? Merge…?

-Şi de ce naiba te-ar face pe tine academician ,  l-am întrebat , ai înventat poate vreo coroană funerară mai deosebită , ai descoperit formula lumânărilor regenerabile sau ai născocit vreun sicriu cu aer condiţionat ?

-Păi de ce atâta chin , preşedintele Băsescu ce-a inventat ? Le-a dat ălora un spaţiu din banii tăi , fraiere şi i-a făcut bugetari , adică tot din buzunarul tău îi plăteşte . Eu , m-am gândit să le închiriez pe de-a moaca , adică să le dau un apartament în comodat , aici în buricul târgului  unde şi-ar putea deschide o filială dacă mă fac măcar  membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă . Ce zici de asta ?

-Zic că eşti dus de tot . Ai să ajungi de râsul curcilor . Şi care apartament  vrei să-l dai ?

-Ce să zic ? sânt om dus la biserică . Cel de lângă catedrală e numai bun pentru asta .

-Nu mai am nici un chef să te ascult , i-am zis . Mai bine ai lua şi tu o pastilă de scos afară ,cred că te-ai tâmpit după ce te-ai îndopat cu mucenici . Or să te închidă ăştia la Alcatraz.

Lună bătea de nebună în geam şi-n încăpere mirosea a lumânări refolosite . Ceilalţi se matoliseră şi începuseră să cânte popeşte .  Prietenul meu , Tache avea iar privirea de iepure prins în bătaia farurilor , şi aşa cum sta mătăhălos între coroane funerare şi cruci , cu cotul proptit într-un snop de lumânări începea deja să arate ca un academician de provincie surprins la matineu .

Written by Rusu Gigi

martie 13, 2010 at 6:27 pm

Lumea în două săptămâni

with 21 comments

Stau de vreo două săptămâni  în faţa biroului şi holul începe să  se încline periculos către  mine .

Max Ernst- „Men Shall Know Nothing of This” –
‘Les Hommes n’en sauront rien’ (1923) – Oil

Câte o uşă îşi dă sufletul pe alături şi apoi nimic . Doar timpul presându-mi tâmplele  şi respiraţiile celorlalţi dizolvându-se  şi dizolvându-ne discret . Nu interacţionăm . Cel din spatele meu mă duşmăneşte sigur şi-şi înfige privirea în mine ca într-o pradă . Îl ignor şi încep să mă ignor şi pe mine ;  rezultă un fel de pastă albicioasă cu care umplu golurile rămase . În curând clădirea în care aşteptăm  e doar o plăsmuire de ceară creată de mine . Aş putea să-i mai adaug un etaj sau să-i pun  un subsol . Aş putea da bunăoară  drumul la şoareci sau la nevăstuici şi atunci uşile , de care nu am putut să trec cu mintea ar sări în aer şi cei care  mă ţin acum în picioare ca pe un sloi  stingher ar sări pe geamuri cutremuraţi de mustăţile fără număr  . Un hohot de râs . Nu e al meu . Îmi pipăi gura cu singurul deget dezmorţit ce-l mai am şi simt că e la locul ei , ferecată şi rece şi ea . O doamnă gri râde sacadat ca o mitralieră . De ce toate doamnele gri râd aşa ? Simt un soi de uşurare şi privirea ce-mi perfora spatele e focalizată acum pe doamna în gri . O văd cum îngheaţă şi se topeşte în cenuşiul din jur . Uşa a mai crescut . Sigur asta . Mă uit în sus şi abia de-i mai văd capătul.  E o uşă imensă , lustruită de privirile noastre flămânde . Nu ştiu să o fi văzut deschisă până acum . Nu-i văd nici o clanţă , pare sudată de perete şi dincolo de ea  lumea lor , străină de mine . Mă gândesc  cu groază ce o să întreb dacă se deschide dintr-o dată şi cineva mă întreabă ce probleme am . Asta e. Am prea multe şi nu ştiu cu care să încep . Mă doare o măsea dar aici nu e cabinet stomatologic şi măseaua nu o mai am de mult . Mă doare amintirea ei şi pentru asta nu sunt leacuri . Apoi , mi-e somn şi am obosit să aştept în sala asta de aşteptare . O fi venit primăvara ? mă întreb şi încep să-mi amintesc toate primăverile pierdute .

Victor Brauner  ;Trio ;  1947

În uşa cea mare se deschide una mai mică şi un funcţionar cărunt încearcă să se strecoare prin ea . Îmi zgârâie urechile înjurăturile lui şi-l privesc cum se învineţeşte de ciudă . Nu poate să treacă , e clar , a luat în greutate şi de acum o să trebuiască să alerge iar în jurul biroului până să slăbească la loc . Se stropşeşte la noi şi şuieră şerpeşte  că toate audienţele s-au sfârşit pentru azi  ; să revenim peste alte două săptămâni . -Alte două săptămâni ? întreb , la ce bun ? Dumnezeu a creat lumea în şapte zile . Mă priveşte cu singurul ochi pe care-l mai are şi-mi răspunde ca unui copil …-Ordin de sus şi -mi arată un sus portocaliu pe care nu-l cunosc şi nu-l zăresc . Apoi îşi trage uşor capul pe fanta rămasă şi văd cum urechile îi rămân în urmă sângerii . Un pocnet şi fanta se închide la loc pe când urechile cad pe mozaic ca două anexe fără rost . -” Nu-i nimic , o să-i crească altele în două săptămâni , îmi zice doamna în gri şi pornim iar să aşteptăm , cuminţi şi nătângi pe când holul se înclină periculos către noi şi sala de aşteptare creşte ca un aluat uitat la dospit …

Written by Rusu Gigi

februarie 10, 2010 at 11:30 am

De-a forfetaru’…

with 20 comments

E un frig să nu dai  un câine afară . Magazinele cu vitrine altădată  sclipitoare au acum lacăte pe uşă şi hainele se demodează în linişte pe manechine cu chipuri  inflexibile . Unul , cu faţa lui Buster Keaton se iţeşte obraznic  la mine şi-mi vine să mă stropşesc la el . O huidumă de manechin îl pândeşte din spate şi zâmbetele amâmdoura   îngheaţă între costume prăfuite . Îmi doresc cu disperare un ceai fierbinte . În faţă , o clădire joasă . Un soi de magazin bun la toate , de la zahăr vanilat şi soia până la pompe de bicicletă şi cuie .Îmi iau adio de la ceai şi hotărăsc să mă încălzesc. Proprietarul , un tip la o sută şi ceva de kile pe un picior , curăţă înciudat  gheaţa de pe trotuar . Îl ştiu şi mă ştie aşa că ne salutăm . Înăuntru , soba duduie ca un tractor . Mă uit la un afiş vechi cu Janis Joplin, lăbărţat pe perete şi ascult Sting la aparat . Miroase a naftalină şi a fum de ţigară. Proprietarul are ceva de împărţit cu ciorile . Mi s-a făcut dintr-odată somn aşa că nu-mi pasă . Într-un târziu îl văd cum intră şi-şi frământă mâinile . „- Merge din rău în mai rău . ” zice…Am dat marfă pe datorie , altfel nu intră decât gerul şi  fiscul în prăvălie şi acum trebuie să umblu după bani . Cineva îmi datora  5 milioane şi până la urmă am scos de la el un ceas . Îl vezi ? …Îl scoate de la mână şi-l priveşte în lumina chioară ce intră pe geam …face zece dar e un chilipir  ; mi l-a dat în contul celor cinci pe care mi-i datora  . Mă uit şi ştiu că nu face mai nimic , e un ceas lustruit şi nichelat pe deasupra şi cu rotiţe de plastic în el . Îl duce la ureche şi pare mulţumit aşa că nu-l hărţuiesc cu ştiinţa mea despre ceasuri . De fapt , nu mi-aş dori decât un ceai  dar mă plimb printre rafturi aparent interesat de mâncarea pentru câini . „-Vreţi pentru căţueluş  ? mă întreabă şi-i fac semn că da . N-am câini dar mi-e prea lehamite să recunosc , aşa că iau o pungă plină . Nu mă iartă de loc şi-mi  vorbeşte în continuare . .. -Zic unii  că umblă ăştia iar cu forfetaru ‘  şi oftează … păi , de unde naiba să le dau , dacă n-am  ? Mă uit la ochelarii de soare cu rame mari , cum se purtau acum câţiva ani , e un raft plin  deasupra oalelor de inox  şi nu sânt atent . -Cu ce umblă ? , întreb…-Cu forfetaru ‘ , n-auzi ? -Cum adică , aşa cum umbla Jupuitu cu fonciirea   ? zic brusc înveselit . ” – Nu ştiu cine e Jupuitu dar ăştia au luat-o razna cu forfetaru’ lor . Plătesc , mă uit la guşa ce i se revarsă peste gulerul cămăşii şi -l asigur că e o idioţenie . Deja se simte mai bine şi ies până nu-şi aduce aminte de alte ofuri . Afară e sticlă şi patinez pe strada pustie cu hrana pentru câini în braţe . Zâmbesc când mă întâlnesc cu clientul  pentru care am ieşit la ora asta  . Acum e mai bine . Punga cu concentrate e pe un scaun şi un pudel îi dă târcoale , cafeaua e fierbinte în faţă şi vorbim despre vreme . – De ce eşti aşa vesel  ? mă întreabă . -Mi-am amintit de un joc , îi răspund întinzându-mă după zahăr ,  un joc nou…Jocul de-a forfetaru’  şi -mi ciulesc urechile să ascult ultimul hit pe când , dincolo de geam , dimineaţa cenuşie se prăbuşeşte grea peste oraş .

Written by Rusu Gigi

februarie 6, 2010 at 11:46 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with ,

O zi violetă

with 15 comments

Nu m-aş fi gândit să-mi povestesc o zi din viaţa mea dacă nu aş fi primit leapşa de la Vania .  Şi apoi , ca unitate de măsură ziua e relativă . Uitaţi-vă la iarna asta . Te învârţi de două ori pe un picior şi ziua-i  dusă . De aceea nu-mi amintesc zilele după întâmplări , nici după mari rezultate sau eşecuri ci după culori . De pildă , anul ăsta am avut deja  zile albe , coborâte din nopţi lungi şi la fel de albe , zile cenuşii , mirosind a cafea şi migrene , zile negre alungite ca nişte pete de petrol şi cu gust sălciu , zile de culoarea sării grunjoase , zile multicolore mirosind a pâine coaptă şi a vin fiert  cu scorţişoară şi mai rar , zile fără o culoare anume , din acelea ce se  schimbă în memorie , în funcţie de locul din care le priveşti . Din toate astea  am răscolit aşa cum îşi alege o domnişoară rochiile , am scos una câte una şi m-am zgâit la ele  în lumina chioară a becului , le-am răsfirat prin casă şi le-am mototolit  ; asta nu se cade , mi-am zis , asta e prea… , asta nu se potriveşte , asta mă arată ca dracu , asta nici nu se pune problema…Recunosc  , am mai aruncat din ele , una pentru că erau prea multe şi apoi , mi-am zis că poate o să trişez puţin şi  o să le trăiesc şi retrăiesc din nou  când oi avea chef aranjând ca din întâmplare câteva mici amănunte , doar doar le-oi face cât de cât suportabile . Una peste alta , m-am trezit cu şifonierul gol şi când să izbesc uşa şi să-l dau naibii cu totul văd într-un colţ o zi ponosită şi plină de praf  . O scot şi o scutur în draci la geam şi când să-i dau drumul , abia atunci simt căldura flăcării şi -i zăresc nuanţa violetă . La ea m-am oprit  pentru că e mai colorată şi mai scurtă , ca o minijupă  ca să fiu în ton cu descrierea de mai înainte . Nu-mi amintesc decăt străzile pustii din oraş , o parte din concetăţenii mei fiind plecaţi cu trenurile sau autocarele  să manifesteze şi să-l serbeze pe Vania de ziua lui , iar altă parte citindu-i  ” Coşmarurile ” pe blog . Cum abia terminasem şi eu de citit , am ieşit clănţănind încă sub impresia lor să-mi plătesc taxele şi impozitele  ca un cetăţean model şi demn de muls ce sunt . Se circula greu şi o ceaţă incoloră ascundea instituţia publică de a trebuit să mă rotesc   de cinci ori în sensul giratoriu şi să întreb trei poliţişti falşi şi al patrulea pe bune până să dau de ea . Fără noroc însă sau cu prea mult , nu ştiu ce să spun pentru că funcţionarii purtau cravate violet şi banderole albe pe mâini şi nu voiau cu nici un chip să-mi ia banii . Am întrebat de şef şi mi-au arătat un tip în costum violet . N-am putut să-l abordez prea bine pentru că scotea la fiecare vorbă flăcări violet pe gură şi eu nu eram dispus să mă mai frig odată . M-am resemnat într-un târziu şi înţelegând că e grevă am oftat cu gândul la masa nesănătoasă ce mă aştepta la restaurantul violet din colţ . Acolo , atmosfera era violet şi se servea numai apă plată . Şi berea mea  ?, întreb…ssssst mi se răspunde , s-au făcut comenzi mari pentru ziua domnului cu blogul , cel cu ” Coşmarururile ” şi depozitele sunt goale acum , aşa că am comandat o porţie de grisine şi trei pahare pline de apă plată şi la supra preţ unul de sifon , adus pe sub mână . În faţa mea , un amic  cu un ochi violet şi altul portocaliu se delecta cu o jumătate de măr cu biscuiţi . Ce e cu tine ? îl întreb şi el …la naiba ! Dau din umeri şi mă ocup de grisinele mele până ce unui chelner i se face milă şi–mi şopteşte că tipul a rămas setat aşa de pe 6 Decembrie după turul 2 . Orice-l întrebi …la naiba ! Acum e pe lista de disponibilizări şi ochii i se fac ba portocalii , ba violeţi şi  e mai  bine să-l laşi în plata lui . Afară  , ceaţa coborâse violetă şi am crezut că-mi ies din minţi până ce am dat de maşină . Nu ştiu dacă a fost de la sifon sau nu dar mi-a luat o groază de timp până să intru în ea şi să o pornesc . Până la urmă , noroc cu filmele poliţiste pe care le văzusem în copilărie . Am tras de fire…scânteia şi am pornit în trombă pe afurisita de ceaţă  violetă . Abia acasă am văzut că luasem un Mercedes , eu având Opel dar nu mi-am  făcut prea mari griji , pentru că mai toţi poliţiştii erau plecaţi să asigure ordinea la manifestaţia cu pricina  . Ziua fiind scurtă după cum v-am mai povestit , am mai apucat doar  să-mi pun un film acasă şi singurul de care am dat a fost ” American Violet ” al americanului Tim Disney după care am căzut de-a binelea într-un vis violet din care n-aş putea spune cu certitudine cum m-am trezit  pentru că deja ar fi  o altă zi şi în şifonier e atâta dezordine încât mă tem că aş putea să o încurc  cu una sau cu alta .

Written by Rusu Gigi

februarie 3, 2010 at 8:46 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with

Puzzle de iarnă

with 15 comments

Iarna a căzut pe neştiute ca o nălucă şi acum se ia la trântă hoţeşte cu termometrele . Al meu deja e ţăndări  , mercurul o ia razna  prin vene şi frigul îmi fluieră stingher în oase . Gerul a prins tupeu ; cotrobăie prin mine ,  în cămara  în care-mi ţin  visele şi dă  de pământ cu tot ce întâlneşte  în cale . E greu ca gerul să-ţi sfărâme visele , poate cel mult să le ciobească . Şi  apoi , din două sau mai multe vise frânte poţi încropi un altul . Nu vă place să faceţi un puzzle din cioburi de vise  ? Măcar încercaţi . Dacă piesele nu se îmbină prea bine , le puteţi sfărâma din nou . Restul , e geometrie .

Van Gogh -Snowy Landscape  1888  Arles France

Written by Rusu Gigi

ianuarie 22, 2010 at 7:50 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with

Căutându-mi ţara

with 19 comments

Am descoperit cu surprindere că de o bucată de vreme , trăiesc în altă ţară . Coborât de pe pârtie ,  la cumpăna dintre ani , cu obrajii roşii de frig sau de whiskey , realesul a mulţumit frumos diasporei , apoi celor peste 5 milioane care l-au votat , le-a promis câte în lună şi în stele , printre care şi mult votatul parlament unicameral şi portocaliu dacă se poate , le- a hă-hă-it  câte  şi mai câte  în legea lui şi apoi a dat şampania  peste cap . Şi atât ?…m-am întrebat…Ei…! uite că atât . Mie…nici un cuvinţel. – Păi cu mine ce faci ? l-am întrebat în gând . – M-am gândit bine de tot şi la tine …mi-a râs el în nas . Ţie o să-ţi las impozitul forfetar , ratele şi dobânda de la F M I şi dacă nu te-ai cocoşat cu totul , impozitul pe  pensii  ( mi-au zis ele , serviciile  că nu toţi pensionarii m-au votat ). Eşti profesor , poate  ? m-a mai întrebat el privindu-mă din două părţi de-o dată , dintr-una sumbru , din alta cam chefliu )  .  Nu , i-am răspuns eu nedumerit . ” -Păcat … a râs  ( cam drăceşte după părerea mea ) cu gura până la urechi …pe primii 15.000 îi rezolv dintr-un foc  . Dar stai liniştit , să se termine cu uralele şi artificiile de An Nou  şi-ţi găsim şi ţie ceva . De accize şi preţuri mai mari , ce zici ? ” -Nu mai zic nimic , i-am răspuns , m-aţi impresionat deja…” – Un fleac , v-am ciuruit ! şi a dispărut acolo de unde a apărut ( adică de nicăieri ) . O fi dispărut el din mintea mea , mi-am zis …dar eu dintr-a lui ?  Şi  uite aşa am aflat că nu mai fac parte din ţara pe care o ştiam . Poate m-am luat cu Sărbătorile şi m-am rătăcit la întoarcere  ?  Poate eram doar mahmur şi mi-au furat-o pur şi simplu , ca la alba-neagra . La 112 mi-au spus să nu mai sun că serviciile au primit buget serios  şi de acum răspund ei  la urgenţe .  De atunci  îmi caut ţara . Vă rog din suflet ,  dacă daţi de ea trimiteţi-mi şi mie un semn . Eu , încă rătăcesc pe aici , căutând-o …

Written by Rusu Gigi

ianuarie 5, 2010 at 12:57 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with ,

Ceasul de masă

with 8 comments

Vechiul meu ceas  de masă are , mai nou , o problemă cu timpul . Oricât aş răsuci cheiţa ce-i tensionează arcul , oricât i-aş potrivi de minuţios acele la ora exactă , dimineaţa la ora 08 .30 se opreşte ca şi cum m-ar aştepta . Mai rău e că m-am obişnuit cu asta . Am început să-i iert multe ceasului meu . E teribil de vechi . Tic-tac-ul lui a măcinat secundele şi în veacul ce tocmai s-a scurs . De aceea , dimineaţa simt  timpul ca pe  o rană violetă . Clipele se bulucesc toate deodată peste mine  de nu mai ştiu care-s de ieri , care-s de azi . Afurisit ceas . Mi le amestecă  în ceaiul de dimineaţă , până se dizolvă odată cu mierea .De aceea trăiesc ba o clipă de azi , ba o clipă de ieri . Degeaba ascult şi-i număr secundele .

Timpul se strecoară printre rotiţele lui ca printr-un labirint . Niciodată nu pot şti cât rupe Minotaurul din el .E bine , e chiar bine că  nu mai am nevoie să-mi privesc ceasul . Ştiu doar dinainte că e 08,30 . Bună dimineaţa …

Written by Rusu Gigi

decembrie 27, 2009 at 11:41 am

Ultima strigare

leave a comment »

08,30   Privesc pe geam ceaţa care a cazut de dimineaţă pe alei . Dincolo de ea , doar siluete fantomatice . Unele în mişcare , strecurându-se spre o ieşire oarecare , ca într-un film mut , altele înţepenite pe panouri electorale într-o aşteptare fără rost . Înainte să ies apas telecomanda . Pe ecran , pentru a o suta oară dosul de palmă al lui Băsescu şi faţa copilului zvâcnind înapoi . Din cele 19  secunde , îmi rămâne în minte numai zâmbetul lui de apărare .  Doar cei ce n-au fost loviţi niciodată nu-l  înţeleg . 40 şi ceva la sută cred că e o înregistrare reală , tot atâţia că e un fals şi restul oscilează între palmă şi surâs . Până la urmă fiecare e liber să vadă ce vrea şi ce poate . Şi în spatele scenei , ca nişte păpuşari neîndemânateci  , politicienii dau grav din cap şi ne spun să gândim cât mai puţin . O fac ei pentru noi şi trebuie să-i credem pe cuvânt .

09,20    Gonesc spre oraş . Mă sună de la birou . Au primit SMS să iasă în  piaţă  diseară  şi să se ia la trântă cu comunismul . Am primit şi eu , le spun , dar e cam târziu acum ; cu 20 de ani prea târziu .

09,50     Mă întreabă pe unde sânt . Abia dacă văd ceva   . Urc pe bulevard şi nu ştiu dacă sânt la un capăt sau la celălalt . Ce scrie ? mă întreabă. …Să trăiţi bine , în stânga , să trăiţi bine , pe panoul din dreapta , să trăiţi bine , peste tot  şi ascunşi de ceaţă , trecătorii se târăsc lent  pe trotuare ca segmentele unei râme secţionate .

11,25   Dau să fac colţul spre bancă , când mă prinde cineva de braţ . E M. dar atăt de schimbat că abia de-l recunosc . Nu ştiu cum a putut să  îmbătrânească atât de mult în cele doar câteva luni de când nu l-am mai văzut . Îmi vorbeşte şi-i vorbesc în timp ce încerc să-l recompun în minte aşa cum îl  cunoşteam . Cel de acum e prăbuşit în el  însuşi şi rareori mai urcă la suprafaţă bărbatul pe care-l ştiam . Mă întreabă ce cred eu , cine o să iasă duminică preşedinte  ?  dar simt că e doar o întrebare protocolară . Dau din umeri şi el  mă priveşte absent . Se scuză că de fapt nu are timp de politică şi-mi povesteşte că-şi construieşte un cavou în cimitirul nou . Acolo au mers toate economiile lui , acolo-i merg acum pensiile şi tot acolo mege şi el în fiecare zi . E o salcie plângătoare lângă  cavou şi o bancă , îmi spune …să vii odată să stam de vorbă .  Îl asigur că o să vin şi-l privesc cum se afundă din nou în el aprinzându-şi ţigara cu o brichetă portocalie în timp ce deasupra noastră cad idiferenţi , primii stropi grei ai ploii .

13,30    Abia-mi simt spatele . Stau pe scaunul înalt de bar şi mă gândesc cu groază că odată şi odată trebuie să mă ridic şi că o sa doară iar . Privesc în cana mea de ceai şi mă topesc încetul cu încetul în cercurile lichide ce se întretaie . El e la al treilea cognac şi-mi vorbeşte despre confruntarea finală de aseară dintre cei doi candidaţi la preşedinţie . Nu-i mai tremură mâinile şi vorbeşte cu oarecare convingere . Barmanul trece pe lângă noi încetinindu-şi mişcările ca şi cum ar trage cu urechea .  Apoi scoate câte un pix portocaliu şi un calendar cu figura preşedintelui şi le lasă discret în faţa noastră . Afară plouă de-a binelea .

17,15    Ceaţa s-a lăsat iarăşi peste oraş şi străzile sânt aproape pustii . Microbuzul portocaliu din care toată ziua s-au difuzat  ultimele manele electorale s-a scurs pe lângă liceu către satele din jur . În vitrine , ghirlandele de anul trecut se ofilesc obosite şi vânzătorii picotesc cu lacătele pregătite pe tejghea . Din faţa primăriei izbucnesc sunete de fanfară . Sânt vreo şapte inşi , cu instrumente de suflat  în mâini . Aştept să treacă pe lângă mine şi-i privesc . Sânt neraşi şi traşi la faţă de nesomn .  Cântă imnul despre pomul copt şi zgribulesc de frig în hainele strâmte şi portocalii . Cântecul e vesel dar muzicanţii păşesc pe sub felinare  nefiresc de încet , ca într-un marş funebru . Pe un ecran publicitar din faţa parcului  , preşedintele ridică două degete în sus a victorie . Un băiat şi o fată se sărută pe o bancă , rupţi cu totul de lumea din jur . Muzicanţii se topesc ca nişte umbre în ceaţă şi în urma lor  rămân afişele zgâriate şi câinii vagabonzi . Poate e ultima strigare , îmi spun , poate că e ultima…

Written by Rusu Gigi

decembrie 4, 2009 at 7:27 pm

Viaţa între două tururi

leave a comment »

08.20      Oraşul e aproape pustiu . Vântul se izbeşte de lozinci , contorsionându-le . Ca într-un joc de strategie , până acum au fost doborâte steguleţele galbene şi verzi . Apoi s-a mutat . Galbenele s-au repoziţionat lângă roşii şi atacă pe flancuri portocaliile . Se dă zdravăn la picioare şi ţipetele de durere sau de satisfacţie sânt întâmpinate cu urale . Afişele pălesc pe zi ce trece şi slujbaşii primăriei le primenesc , tot mai posaci, tot mai lipsiţi de chef . Trec pe lângă bancă . Cineva a întins în faţa ei pe un panou uriaş zeci de portrete ale preşedintelui . Privit  dintr-o parte , pare un miriapod lălâu , strecurându-se spre ieşire . Dau nas în nas cu T . E supărată rău ; abia de-mi răspunde la salut . Îmi arată cu mâna afişele şi panourile înţepenite pe stâlpi . -Bine că au bani pentru prostiile astea…îmi spune , tata e internat în spital şi nimeni nu ştie acum ce tratament să-i dea . Ar trebui , mai întâi de toate să-i facă un RMN cerebral , dar spitalul n-a primit bani să cumpere aparatul şi tata e netransportabil . Nu sânt bani nici pentru medicamente , zilnic trebuie să-i cumpăr soluţii perfuzabile şi pansamente sterile . Nu ştiu ce să-i spun şi dau doar din cap .   Ea îşi potriveşte mai bine şalul şi mai priveşte o dată faţa surâzătoare a preşedintelui . Pleacă . O uşă uitată deschisă scârţâie , purtată de vânt şi oraşul e tot mai pustiu .

10,45       Nu departe de catedrală , în spatele unui bloc , un om al străzii şi-a făcut un adăpost din nişte panouri . Mă întreb dacă nu riscă nimic pentru că încalcă legea electorală dar îmi amintesc că am văzut la tv cum un adolescent , crescut la casa de copii a votat de două ori , ca să poată ajunge după gratii , unde măcar poate să mănânce pe săturate . Un poliţist comunitar , apăsat şi el de ale lui trece fără să-l privească . În parcarea mare din faţa poştei , zeci de autocare fornăie nerăbdătoare . 6 decembrie e chiar după colţ .

14 .30   Holul e aiuritor de lung şi prin geamurile opace , lumina se strecoară greoi . După câteva minute simt o dorinţă de nestăvilit să ies dar ştiu că nu o să găsesc o zi mai potrivită pentru a-mi obţine avizele . Instituţia publică pare pustie . Intru în birou la C.  E cald şi miroase a cafea . Ne cunoaştem de mult , aşa că îi spun pentru ce am venit .Dă din cap părând a zice că problemele lui sânt cu mult mai grave . …Tocmai s-a încheiat şedinţa … ne-au întrebat…Vă e bine ? , Cum să nu ne fie bine ? vezi şi tu , un aviz , o deplasare , o primă…Dacă vă e bine , aveţi de grijă cum votaţi şi voi şi familiile voastre şi prietenii . Dacă vin ceilalţi se sparge gaşca…Nevasă-mea nici nu vrea să audă de Băsescu…cred că-mi iau câmpii , îmi spune . Apoi se uită la mine şi mă întreabă…dar tu cu cine eşti  ? Din celălalt colţ al biroului , unul cu figură de şoarece se opreşte din lucru . Îl văd cu coada ochiului cum priveşte numai de formă ecranul computerului şi-mi aşteaptă răspunsul . Mi-e din ce în ce mai cald . Doamna cu multe dioptrii de la biroul de alături se face că-şi caută ceva prin sertar . Încerc să aduc vorba despre aviz . Şoarecul dă sentinţa…e de-al lui Geoană . Protestez mai mult de formă . Doamna de alături  îşi focalizează  dioptriile pe mine . O simt portocalie până în măduva oaselor şi dau să eschivez . C . iese cu cererea mea şi aştept . Doamna şi şoarecul mă măsoară rând pe rând . Încerc să spun că nu le sânt duşman . Pur şi simplu m-am plictisit de  Băsescu şi în turul 2 aş vota şi un pavian numai să scap de el . De fapt de câţiva ani , la prezidenţiale numai asta fac , le explic . În 2000 am votat împotriva lui Vadim , în 2004  , împotriva lui  Năstase şi acum aş vota şi un ficus şi un pavian , numai să pot să văd că se schimbă ceva. Nu-i impresionez şi căldura e tot mai mare . Şoarecul are cravată portocalie şi un ceas enorm la mână . C îmi aduce avizul semnat . Doamna cu dioptrii e posacă şi nu-mi aruncă nici o privire  . Pe hol mă întâlnesc cu şeful instituţiei . Îmi răspunde la salut , ceea ce e foarte nou şi-l simt fals amabil şi  resemnat  . În cele din urmă reuşesc să ies . De pe panoul uriaş şi portocaliu , preşedintele se uită cu un ochi la mine şi cu celălalt la restaurantul din colţ . Pe străzi , furnici  portocalii şi roşii şi galbene , ridică  baricade . De o parte ai noştri , de cealaltă ,  ai lor şi vântul urcă baloanele cu lozinci până ce soarele devine şi el un balon desumflat plutind  spre nicăieri .

Written by Rusu Gigi

noiembrie 27, 2009 at 9:25 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,