Lecţia de schi …(III )

Rucsacul l-am aruncat de mult. Niciodată nu mi-am mai dorit să  schiez…Nu e chiar aşa uşor să uiţi.. De fapt nici nu uiţi cu adevărat…Doar te amăgeşti…Uneori…când peste oraş cădea prima şi ultima ninsoare din an simţeam cum o iau razna …Mă întrebam cât timp ar fi putut să mă aştepte… În fond era doar o lecţie de schi…Apoi zăpada se topea….peste o zi sau două nu mai era nici o urmă de iarnă …şi iarăşi începeam să uit …sau mi se părea numai….

Am înţeles asta acum două săptămâni…Ieşisem din maşină să alimentez…şi râdeam cu gura până la urechi de glumele copiilor când l-am văzut… La început n-am ştiut cine este …Venea spre mine cu mâna ridicată a salut…avea părul alb ‚şi doar după mustaţă l-am recunoscut…Trenul dumneavoastră …mi-a zis şeful de gară …trenul dumneavoastră a sosit…şi mi-a îndesat în palmă biletul de atunci…Mă uitam la mustaţa albă şi la fel ca atunci ,de mult , nu reuşeam să-i surprind expresia feţei ….Ce să fac cu biletul ?…am bâiguit cu greu… Vă rog …mi-a zis…vă rog mult …mai am doar două luni până la pensie… nu vreau necazuri şi până să apuc să mai zic ceva a plecat cu paşi grăbiţi şi a dispărut după staţia de benzină . Am alimentat cu greu…am condus ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic dar am simţit cum ceva s-a rupt…şi mai ales am ştiut că niciodată nu voi mai putea fi acelaşi .Trecutul începea încetul cu încetul să năvălească peste mine…

A doua zi am rătăcit ceva timp până am găsit gara.. Acum era mică şi prăfuită …aproape goală …doar un tren la linia a treia aştepta cuminte… Şeful de gară a venit spre mine oarecum trist şi mi l-a arătat …Era trenul meu… Mecanicul privea absent şi mesteca seminţe…Am scos biletul şi l-am privit câteva minute… m-am uitat la tren şi peronul pustiu înghiţea încetul cu încetul lumina asfinţitului . Atunci n-am zis nimic …Apoi am început să trec în fiecare zi pe la peron …În biroul unde transpiri de atâta căldură ..şeful de gară îmi povesteşte despre pensia pe care o aşteptă…schimb câteva cuvinte cu mecanicul şi plec seara târziu spre casă…

De fapt şi azi am fost…Acum e noapte …scriu la calculator şi ascult bine înţeles Ceaikovski …Am trecut prin fiecare cameră şi m-am asigurat că toţi ai mei dorm .

E linişte…Doar muzica în surdină….La geam pălesc stelele…Parcă întregul oraş doarme…Privesc biletul îngălbenit care a prins deja patina timpului . Clatin uşor paharul în mână … beau cu înghiţituri mici …. văd în minte pârtia îngheţată … şi aud pe fereastră pufăitul îndepărtat al trenului ce aşteaptă de două săptămâni plecarea spre staţia unde cândva o fată al cărei chip l-am uitat demult aştepta cuminte lecţia de schi…

Publicitate

Lecţia de schi …(II )

Gara mi se părea pe atunci uriaşă şi severă. Avea ceva din aerul distant al construcţiilor vechi şi încărcate de memorie…Peronul lung era plin de lume şi ne-am oprit în dreptul panoului pe care erau afişate plecările. Nu mai era mult……Zâmbetul meu era acum 100 % adevărat. Nu trebuia sa-mi mai ascund ochii şi asta era chiar bine…Am pus rucsacul uriaş pe o bancă …o gluma seacă …o jumătate de aluzie…mărul îngheţat bocnă din mâna ţâncului de alături şi o căldură nefirească ce venea din sala de aşteptare aglomerată până la refuz. Uite-l că vine…îmi zice unul din prieteni şi şuieratul trenului , aburii groşi ce-l însoţeau ca o amprentă a plecării apăsată pe dimineaţa geroasă şi limpede….mirosul discret de fum…parfumul ieftin şi izul de cafea ….trezeau în mine senzaţii de mult aţipite. Toate bune…trenul ce intra era tot ce puteam sa-mi doresc…la geamurile slab luminate călătorii căscau ca după o noapte de nesomn….roţile scrâşneau şi ţipătul lor se lovea de oglinda îngheţată a uşii de la intrare…da ..toate bune…numai că nu era trenul meu…Am înţeles asta cu o strângere de inimă când am văzut plăcuţele albe de pe vagoane…O să vină şi al tău…. mi-au zis…Am zâmbit dar nu mai era zâmbetul meu…am prins să râd dar nu mai era râsul meu …sub hainele groase începusem deja să simt frigul fără de leac al dimineţilor pustii…Apoi au mai fost alte trenuri şi lumina s-a dilatat din ce în ce mai mult până ce becurile felinarelor s-au stins obosite şi prietenii au început să plece unul câte unul …Nu am uitat cu totul…nu era chiar o nelinişte…Îi povesteam doar fetei care nu vroia să mai plece despre pârtiile îngheţate peste 6 luni din an…despre brazi argintii…despre muzica ce curge din difuzoare …despre serile luminate de proiectoare şi bineînţeles despre lecţiile de schi…Pe ea o să o înveţi nu-i aşa…? m-a întrebat ….doar ei o să-i dai lecţii de schi …şi eu îi vorbeam despre vinul fiert cu scorţişoară…despre aerul puternic de munte şi despre somnul greu…fără vise ce avea să urmeze …Nu…nu era chiar o nelinişte…dar se făcuse deja târziu…călătorii veneau şi plecau ,doar eu şi ea stăteam stingheri lângă rucsac aşa că mi-am zis că nu e rău să întreb pe cineva…Cred că am gândit cu voce tare pentru că proaspăta mea prietenă a zis…Hai să –l întrebăm pe şeful de gară !…

L-am găsit în celălalt capăt al peronului , într-un birou mic în care era sufocant de cald.. Era un omuleţ mic şi uniforma îi stătea ca naiba .Ceea ce m-a surprins la el era mustaţa…una mică şi ciudată . Şi mai era ceva….Ceaikovski…doar că acum era „Spărgătorul de nuci „…Muzica izbucnea de undeva din spatele biroului…

M-a întrebat jovial ce problemă am.. Când a auzit ce tren aştept a devenit brusc oficial…Desigur…desigur…mi-a zis…nu prea s-a mai întâmplat până acum … Va trebui să mai am răbdare …şi nu o oră sau două …poate o zi…poate chiar mai multe.. Mă uitam la el şi mă gândeam doar că undeva cineva mă aşteaptă pentru lecţia de schi…De fapt nu cred că-l mai vedeam…Mă concentram şi nu izbuteam decât să-i zăresc mustaţa . Biletul era acum în mâna lui şi am început să protestez …O să-l primesc desigur înapoi m-a asigurat…Când va fi cazul…Mă uitam şi abia pricepeam ce spune…mustaţa tresălta singură …căldura era năucitoare şi „ Spărgătorul de nuci „ învăluia totul .Cum să dureze o zi sau două …? m-am întrebat dar apoi mi-am amintit că abia de recitisem Kafka…Dar mă aşteaptă …îmi venea să urlu…N-am urlat însă…Şi aşa nu m-ar fi auzi nimeni…Ceaikovski…căldura şi mustaţa …Cu asta am ieşit pe uşă şi mai apoi afară din gară …Rucsacul de pe umăr era tot mai greu… Ştiam că nu va mai fi nici o lecţie de schi .Fata mă ţinea de mână şi i-am privit pentru prima oară ochii… În lumina tulbure de iarnă erau căprui şi senini…Apoi zilele au trecut una câte una …şi trenul meu continua să întârzie…şi apoi ochii erau verzi…după care albaştri…şi părul nu mai era scurt ….era lung şi blond…apoi era roşcată şi avea un nume imposibil de pronunţat…Niciuna însă nu ştia să schieze şi nici nu voia să ia lecţii de schi…Apoi …am mers din ce în ce mai rar la gară…

Mustaţa şefului din biroul mereu încins de căldură îi sălta comic pe obraz…trenul întârzia la nesfârşit şi zilele alunecau greu una peste cealaltă ….Scrâşnetul lor însă mă lăsa indiferent…descopeream doar mirat cum magazinele şi barurile se mutau spre linia şoselelor.. cum maşinile umpleau străzile şi trenurile deveneau tot mai puţine…până ce gara a rămas undeva izolată şi doar din când în când un şuierat răzleţ îmi mai amintea de ea. Apoi am uitat …..

Lecţia de schi…( I )

Credeam că n-o să se mai termine …Din zece în zece minute priveam apatic acele fosforescente ale ceasului …Au trecut atâţia ani şi încă îmi mai amintesc şuierul vântului rece ce îndoia nucul din faţa geamului …şi de sus …din apartamentul familiei de profesori pensionari alunecând acordurile solemne din „ Lacul lebedelor „ . Dimineaţa se năştea greu,cu luciri de metal ….îmi băgam capul sub perna…număram clipele una câte una…şi uneori aţipeam ascultând Ceaikovski …alteori visam zăpada de pe pârtie si peste toate….. crengile izbite de vânt in geamul din faţa patului…

Până la urmă se pare că totuşi am adormit împăcat şi doar când i-am auzit zgrepţănând înfriguraţi la uşă am fost sigur că furia şi neliniştea nopţii trecuse …De acum nu trebuia să mă mai uit în urmă….Le-am dat drumul bine înţeles ….Aveau obrajii roşii şi adânc în ochi un reproş ascuns pe care mi-am propus să nu-l discut . Într-un fel ştiam că aveau să vină….erau doar prietenii mei….Au văzut rucsacul burduşit de pe scaun şi nu am mai avut nici un dubiu……Tu chiar pleci…mi-a zis unul…..şi eu….am aprobat doar tăcut şi mi-am tras puloverul pe gât peste cap. Am privit doar ceasul şi cum nu era încă târziu am pus de cafea pentru toţi…Fata brunetă care se lipise de curând de grupul nostru s-a apropiat să mă vadă mai bine şi m-a întrebat dacă e adevărat că plec pentru totdeauna. Apa începuse să fiarbă şi am prins a zâmbi…ştii doar că dimineaţa nu mint niciodată …i-am răspuns şi am început să le vorbesc despre viscolul ce urma să vină . Nu mă asculta nimeni dar nici nu mă mai puteau opri . Era chiar bine. Începuse să se încălzească în cameră şi mirosea a Alvorada …luată pe sub mână de la bişniţari şi măcinată în râşniţa de inox pe care o asamblasem împreună la fabrică .Acum le vorbeam despre lebede iarna …despre muzica ce mă răvăşise toată noaptea şi mă ascultau resemnaţi şi eu mă rugam doar să nu le treacă prin cap să se uite în ochii mei.. Pot să-mi ţin fără mare efort faţa imobilă …pot vorbi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic dar ochii…fir-ar să fie …ochii mă dau de gol întotdeauna . …De unde până unde lecţii de schi ….? m-a întrebat unul şi eu am evitat iarăşi să răspund…crezi că mai ştii să schiezi…? şi eu am dat din cap într-un fel care putea să însemne şi da şi nu şi am început să vorbesc despre fotbal dar deja nu mai puteam păcăli pe nimeni…

Dacă stau acum şi mă gândesc…după atâta timp…. cred că evitam să le spun adevărul odată pentru că îl ascunsesem în mine atât de bine că nici măcar eu nu voiam să-l văd şi apoi pentru că-mi era prea greu să le mărturisesc că oraşul mi se părea prea mic ….începuse încetul cu încetul să mă sufoce ….Uite ….iarna era în toi şi străzile erau tot goale …Ningea doar odată pe an în preajma sărbătorilor şi eu eram nebun după schi. Să te lansezi în tot soiul de cristiane mutându-ţi greutatea de pe un picior pe altul şi flexând genunchii la viraje pe pârtia aglomerată într-o singură Duminică pe an era mult prea puţin . În rest praful provinciei …lentoarea serilor pe străzile pustii şi vodca de la cârciuma de la capătul oraşului….fumul gros de Carpaţi fără filtru şi aceleaşi bancuri seci…

Cumva au înţeles asta din tăcerea mea şi aproape că mi-au dat pace…Zic aproape pentru că bruneta nu m-a iertat şi a pus singura întrebare pe care aş fi vrut să nu o pună….e vorba de o fată… mi-a zis….zi mai bine că ei vrei să-i dai lecţii de schi …şi în ochi i-am zărit crescând o furie rece ca vântul ce se izbea in ţiglele vechi de pe acoperiş…De zis n-am mai zis nimic…ştiu că pare ciudat dar chiar nu pot să mint dimineaţa…aşa că am spălat singur ceştile de cafea…una câte una…grijuliu ca şi cum după masă aveam să le folosesc iarăşi şi apoi m-am îmbrăcat …la urmă mi-am pus căciula de schi…am încuiat atent uşa după ce toţi au ieşit şi am lăsat după cum convenisem mai de mult cu gazda cheia doamnei de la parter. Am ieşit fără să privesc înapoi . Vântul şuiera puternic dar bine înţeles nu aducea nici un strop de zăpadă …străzile erau pustii …oamenii nu-şi părăseau culcuşurile calde…o haită răzleaţă de câini alunga plictisul din parcul adormit şi abia atunci le-am spus tuturor că nu regret nimic….O să mai trec pe la voi le-am spus …poate…mai spre primăvară dar acum chiar trebuie să ne grăbim daca vreti sa ma ajutati sa ajung azi…. .Am mai scos o dată biletul cumpărat din timp…i-am privit iarăşi cu drag pe fiecare în parte şi cu inima puţin strânsă am continuat să coborâm spre gară prin oraşul adormit ….printre felinare stinse şi mâţe zgribulite ascultând deja sau doar părându-ne că ascultăm vuietul îndepărtat al trenului ce se năpustea în goană către noi…..

După eclipsă…

La început am auzit la ştiri…apoi fata care vinde flori mi-a atras atenţia fluturându-mi în faţa ochilor un ziar pe care scria cu litere de o şchioapă despre eclipsa de azi… Mai apoi desigur o goana bezmetică cu motorul turat la maxim când îmi spuneam…e eclipsă ….poate că a început deja …şi numai ţipătul păsării de pradă ce mă însoţea de undeva de sus şi se izbea în copacii contorsionaţi de la marginea drumului….tremura încă în aerul încărcat şi…. mirosul de praf încins care acoperea urma luminii filtrate de soarele bolnav . Ajuns în oraş ..linişte începea să doară. Fata de la cere îmi cumpăram florile alerga spre piaţa centrală şi –mi flutura cu mâna o sticlă de la masca de sudură şi în spatele ei , chinuit de gută, ultimul pantofar din oraş ,şontâc…şontâc pe urma eclipsei sau a fetei .

Am închis uşa în urma mea şi culorile care afară o luaseră razna au prins a se mai linişti . Fetelor le-am spus să nu cumva să se uite la soare…e doar o amărâtă de eclipsă le-am repetat şi apoi cu ochii ţintă la bulele ce urcau în paharul de apa minerală mi-am amintit de cealaltă …din 1999 …Banca din lemn proaspăt geluit de sub nuc şi berea rece ca gheaţa…şi râsetele îngroşate ale prietenilor de atunci şi lumina putredă ce însângera livada poleindu-ne într-un amurg căzut prea devreme în crucea zilei .

…Mai vreau bere…ţipa unul dintre ei…măcar să fie una rece pentru afurisita asta de eclipsă …sughiţa el …şi eu…..nu te grăbi ,mai e una peste vreo 82 de ani…şi păsările ţipau de teamă ..şi ei se învineţeau de atâta râs…

Atunci am priceput de ce în vechime lumea se temea de eclipse. Veneau ca un fel de moarte în miezul zilei şi nu ştiau…nu puteau şti dacă şi când şi cum ar mai putea-o lua de la capăt .

Eclipsa de acum era una pitică .N-avea rost să o mai pun la suflet .În Nord ..la noi doar 31 % …şi ochelarii speciali de privit în soare stau încă cuminţi în sertar.

Ascult Bonnye Tyler şi îmi torn din sticla cu ochii la spuma ce creşte ca o umbră pe pahar..

„O data in viaţă am simţit iubirea
Dar acum sunt doar fărâmiţat
Nu pot face nimic
O eclipsa totala de inimă
Nimic nu pot spune
O eclipsa totala de inimă…. „

Slavă Domnului…îmi zic …Slavă Domnului…de fapt niciodată n-am putut privi vreo eclipsă ; dar de trăit…ei…da…de trăit le-am cam trăit pe toate…