Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for septembrie 2008

Dansând în toamnă

with 2 comments

De o oră şi jumătate îl ascultam vorbindu-mi despre proiecte imobiliare ,costuri şi eficienţă …locaţiile se schimbau din sfert în sfert de oră , el era din ce în ce mai entuziast iar eu îl urmăream din ce în ce mai greu . Condusesem toată ziua , acum se însera şi încercam să mă relaxez la o cafea pe terasa hotelului apărut de curând în spatele Primăriei. Tocmai îmi explica despre viitoarele lui cabane de la Suceviţa când am început să observ cu atenţie castanul înalt de la intrarea in parcul oraşului.

Nu-l mai zărisem de ceva timp şi acum mi se părea că-l văd parcă întâia oară . Frunzele încinse de soare se îngălbeniseră încetul cu încetul şi acum prindeau uşoare nuanţe de roşu . O pasăre se rotea în jurul lui şi norii de plumb îi apăsau crengile . Îmi era tare drag aşa solemn şi indiferent. Până la urma am pierdut şirul proiectelor….I-am zis şi colţurile buzelor i-au căzut deodată…E târziu a făcut el ….şi eu….rămân să-mi mai trag sufletul ,am picioarele ca de plumb…şi i-am zâmbit obosit. Apoi am fost singur la masă şi am mai cerut o cafea . Cu fiecare gură ce o sorbeam eram din ce în ce mai toropit …Atunci a apărut numai ea ştie de unde şi un fior a trecut printre mesele de sub prelata terasei . Parcă venită odată cu ea …o adiere firavă a răsucit colţurile feţelor de masă şi a prins a scutura scrumul ţigărilor în scrumiere…Părea palidă dar privită de aproape îi puteam vedea faţa arămie …haina îi era lungă şi galbenă şi pantofii închişi şi ruginii . Eram din ce mai toropit şi aproape că n-am reacţionat de loc când mi-a cerut din privire voie să ia loc la masa mea .Poate că am dat să mormăi doar….fireşte….şi am continuat să sorb din cafeaua ce nu se mai sfârşea. Am apucat doar să-i văd părul şi acum mi se părea de culoarea castanelor coapte . Zâmbea frumos şi pe terasă mirosea a ploaie şi a frunze descompuse… Nu ţin minte să fi scos vreun cuvânt dar începusem să înţeleg tot ce-mi spunea. O frunză mare şi roşie a tremurat sus în vârful castanului până ce o pală de vânt a prins-o uşor şi a rotit-o în aer înlănţuind-o ca într-un ultim dans apoi a purtat-o uşor către noi…Mă doare fiecare frunză care cade …mi s-a părut că-mi spune deşi faţa îi rămăsese imobilă şi doar ochii castanii şi ei ar fi putut să-mi vorbească…Atunci a început melodia…Edith Piaf ..Autumn Leaves şi toţi s-au oprit pentru câteva clipe..Ea s-a ridicat şi abia atunci mi-am dat seama că norii cenuşii se destrămaseră şi prin spărtura ivită , lumina diluată îi accentua paloarea…A prins să se mişte uşor printre mese ca pe un ring de dans şi frunzele continuau să cadă peste ea şi peste noi…Unul câte unul s-au ridicat cuprinşi de melodie şi au început să se unduiască în paşi de dans …toropeala îmi dispăruse cu totul şi ca la o chemare m-am ridicat şi eu şi am început să dansez .Acum lângă ea mirosea a struguri zdrobiţi şi a flori uscate…

Apoi a plecat şi apoi am plecat…Şi nu atunci ci abia după ce nu am mai văzut-o …după ce păsările şi-au luat zborul luând cu ele aroma dulce amăruie a frunzelor ruginite…după ce am trecut de unul singur către casă prin parcul pustiu răvăşind covorul zdrenţuit…abia atunci târziu de tot am înţeles că de fapt am dansat cu Toamna…

Written by Rusu Gigi

septembrie 29, 2008 at 2:16 pm

Publicat în Amintiri incomplete...

Tagged with ,

Popas la Vidraru

leave a comment »

De ce tocmai la Vidraru n-aş putea să spun…poate pentru că soarele se micşorase dintr-o dată şi începuserăm cu toţii simţim răcoarea muntelui…poate pentru că văzuserăm cumva în lumina difuză primele semne…destul e ca acolo am înţeles că Toamna a căzut cu adevărat
…Frunze veştede cu care să-ţi acoperi inima erau din belşug…Oricât de mare mi-ar fi inima tot aş putea găsi cu ce să o acopăr le-am zis fetelor şi atunci abia am văzut lacul. Ireal de  albastru ascundea parcă tot cerul şi am oprit copleşiţi să-l privim…
Muntele creşte din el şi urca spre înalt…acolo de unde cerul tocmai coborâse .Ne ajunsese oboseala pe toţi ….şi o foame adevărată …cum de mult nu mai simţisem….O să facem un popas le-am zis….un popas e un loc în care poţi să-ţi lingi în tihnă rănile…de ce nu aici ?

Care vrea să facă bungee jumping….? le-am provocat şi au acceptat doar până au văzut prăpastia peste care era montată instalaţia modernă cu frânghii şi cordeluţe . Apoi desigur puţin palide au declinat oferta şi am
început să ne destindem…

Fără popasuri…fără clipa de reflecţie necesară cum am mai putea pricepe peste ce am trecut ? mi-am zis
Fără odihna de acum amintirile s-ar distorsiona şi s-ar amesteca . Am lenevit deci privind depărtarea şi am privit muntele şi apa lenevind aşteptând parcă apusul . Lumina prindea încet încet să se retragă şi apa începea să prindă reflexe aurii . Un mic vaporaş îşi începea alunecarea şi numai freamătul pădurii înfiora lacul.
Privit de sus , la plecare , muntele se înălţa spre cer dar
coboară la fel de mult şi în adânc.
Până la urmă am plecat cu sentimentul că lăsăm în urmă o linişte şi o pace cum rar aveam să mai găsim. De acum…întrebaţi – mă oricând ce-mi amintesc de Vidraru…O să uit poate munţii….munţi mai sânt …o să uit poate apa limpede şi adâncă…ape mai sânt …dar sigur o să-mi amintesc de clipele de odihnă …de freamătul toamnei ,de ochii înroşiţi de nesomn şi o să-mi zic şi o să vă zic…a…da…am făcut cândva un popas la Vidraru…

Written by Rusu Gigi

septembrie 28, 2008 at 6:43 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with

Povestindu-ţi despre Transfăgărăşan…

leave a comment »

Cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla ,îmi ziceam , ar fi fost să se ridice ceaţa. Dar nu s-a ridicat. Abia la Cârţişoara am apucat să zăresc cerul şi am ştiut că avea să fie o zi frumoasă …De mult îmi dorisem să fac Transfăgărăşanul …ţi-am mai povestit …dar de câte ori mă pregăteam să plec , mereu se ivea câte ceva. Acum însă drumul mă aştepta cuminte şi tot ce trebuia să mai fac era să conduc atent şi să privesc şi aşa am şi făcut. Văd că ai pleoapele grele şi abia de mă mai urmăreşti… Până la urmă,vreau să spun , crezi sa nu …am parcurs cu bine cei o sută şi ceva de kilometri cât ţine drumul printre munţi doar că n-am apucat să văd Transfăgărăşanul . Sau bine… nu pe cel de azi…De undeva dintr-un trecut pe care îl credeam uitat …un alt drum…un alt Transfăgărăşan ieşea la iveală şi atât de puternice erau amintirile încât se suprapuneau cu totul peste ziua de început de Septembrie în care la volan refăceam traseul de demult…Cred că sunt peste 30 de ani de atunci…Eram elevi şi într-o interminabilă excursie ne prinsese seara pe drumul proaspăt construit peste munţi .Îmi aminteam cum stăteam pe bancheta din spate a autocarului şi jucam cărţi în timp ce la staţie ne explicau cât de frumos e peisajul … atâta doar că se înserase şi nu mai puteam vedea mare lucru .  Acum…priveam de sus şoseaua ce se strecura printre crestele împădurite…respiram aerul tare dar de fapt în minte o zăream pe cea de atunci aşa înceţoşată cum era.

Eram după o zi întreagă petrecută în autocar şi veselia puţin forţată ne ascundea ochii obosiţi…Se înnoptase de-a binelea şi în lumina chioară dinăuntru abia de mai vedeam cărţile de joc… Geamul era deschis…cineva mai curajos palma o ţigară din care trăgeam mai mulţi şi o sticlă apărea şi dispărea pe sub banchete…

Parcă le văd şi acum feţele…Poate nu aţipeşti încă…nu mai e mult….

Acum mă străduiam să văd şoseaua pe care atunci dintr-o firească risipă a tinereţii aproape că o ignoram….Îmi ziceam….aceleaşi păduri…poate aceiaşi copaci….aceleaşi stânci livide…doar că acum eram cu fetele mele şi le arătam faţa neîmblânzită a muntelui în timp ce gândul îmi fugea la noaptea de odinioară…

A trebuit să aruncăm ţigara pe geam …profesoarele au venit palide în spate …Nu vreţi să vedeţi ce prăpăstii sunt pe aici…ne-au spus…şi noi…ireal de veseli…înspăimântându-le şi mai rău şi legănându-ne pe ritmul muzicii de demult…Acum…fetele mi-au arătat şoseaua ca o panglică răsucită….e ca un şarpe în drum spre insula lui …le-am spus dar mă întrebam….poate aici….poate chiar după tufişul de acolo a sărit căprioara sau mistreţul sau ce naiba o fi fost şi autocarul de atunci s-a răsucit periculos de mult şi  în scârţâitul ascuţit de frâne ne-am lovit cap în cap şi am amuţit brusc. Dora…parcă Dora o chema…avea un cucui cât toate zilele…şi abia după ce a scăpat de toate lacrimile adunate …numai după aceea am râs iar… şi am pornit mai departe în noapte…

Respiri egal …poate mai mult visezi ce-ţi povestesc eu acum…dar uite zilele trecute am revăzut-o pe Dora…Mi-a arătat-o cineva. Am văzut o doamnă severă ,coafată …O fi maică-sa i-am zis…dar acela…nu…şi a chemat-o…Era ea numai că nu mai avea cucuiul şi nici zâmbetul de atunci…Am vorbit puţin şi ne-am despărţit ca doi străini care n-au nimic de împărţit.

Dar sar de la una la alta şi tu dormi de-a binelea….Încă nu…?..mai am puţin oricum… Am ajuns la lacul Bâlea…Atunci noaptea …acum pe lumină…ca în două planuri paralele …Şi atunci şi acum am băgat mâna în apa limpede şi rece şi am simţit forţa gheţarului de odinioară. Atunci am zărit luna căzută în fundul lacului…. acum muntele cu imaginea prăvălită în adânc . Înainte de a pleca l-am mai privit odată şi acum arăta ca un ochi de cer rătăcit printre stânci…

Încă puţin…doar două vorbe şi te las să adormi…Ca în majoritatea călătoriilor mele am căutat ceva (acum Transfăgărăşanul ) şi de fapt mai mult m-am regăsit pe mine… Ai sa spui iar că e o frază doar şi poate ca şi e…. dar chiar aşa s-a întâmplat…

Am privit peisajul de acum şi l-am înţeles pe cel de atunci. Şi am mai înţeles ceva…Muntele e tot acolo…lacul culege stelele căzute şi acum ca şi atunci…vântul respiră sau urlă prin aceeaşi brazi şi luna sticleşte peste aceeaşi panglică contorsionată a şoselei…Aparent nimic nu s-a schimbat…doar eu…eu nu mai sunt acelaşi…Ştiu ..da, ştiu…e cumplit de târziu…Noapte buna….!

Written by Rusu Gigi

septembrie 21, 2008 at 7:53 pm

Noaptea la Sâmbăta de Sus

leave a comment »

Când am ajuns la Sâmbăta de Sus eram atât de obosit încât în lumina difuză ce prevestea înserarea , aproape ca nici n-am zărit Mânăstirea Brâncoveanu . Şi cum aş fi putut să o zăresc dacă ochii alunecau doar spre zidul de piatră al Făgăraşilor…?

Pornise să bată un vânt uşor şi toamna începea să aiureze printre copacii de pe marginea şoselei. Ochii începeau să doară …Trecusem prea brusc de la verdele pădurilor de acasă la beţia de roşu ruginiu a foioaselor. Soarele se ascundea după crestele înalte şi aurea zidurile . Ştiu…astea erau vizibile.. .as fi putut fotografia tot…aparatul foto ar fi ţăcănit într-una dar nu aş fi putut surprinde ceea ce de fapt mi-aş fi dorit…liniştea…Abia de ne-am luat în primire la doi paşi de mănăstire camerele rezervate prin telefon din maşină… că a şi căzut noaptea…şi o dată cu ea în mod ciudat mi-a dispărut şi somnul ce mă bântuia pe drum . Într-un târziu am hotărât că e mai bine să ies…mi-am zis că ar fi bine să văd lăcaşul noaptea.

Am coborât cu paşi mici scările de marmură şi am ieşit …singur cuc din clădirea tăcută…Afară…ţipenie de om…era o linişte încât îmi auzeam bătăile egale ale inimii …După câţiva paşi am intrat cu adevărat în noapte … O beznă de puteam să-mi bag degetele în ochi…Nu vedeam nici la jumătate de metru în faţă…O stare de linişte m-a învăluit….Simţeam că nimic rău nu mi se putea întâmpla…

La Putna…mi se păruse că aud foşnetul aripilor de îngeri…Aici …îngerii respirau cuminţi şi aerul era încărcat de miros de flori de toamnă şi ceară parfumată. O pală de vânt a scuturat norii şi lumina lunii a sfărâmat negura nopţii . Cerul devenise adânc şi străin. L-am privit minute în şir şi am avut acea senzaţie ca şi cum aş cădea de pe pământ în cer ca într-un lac fără fund . O stea s-a desprins de sus şi a plutit minute în şir …mi s-a părut…desigur mi s-a părut că o aud strivindu-se de creasta înaltă a Făgăraşilor şi ultima ei lumină…aproape muribundă poleind cu aur aripile îngerilor. M-am apropiat de poarta deschisă a Mânăstirii şi am intrat…

Înăuntru…în curte erau becuri puţine şi palide… Nu puteam vedea picturile exterioare aşa că mi le-am imaginat numai. A doua zi aveam să le fotografiez…aveam să întreb de călugări detalii…Aveam să întreb de ce râuri de foc ?….de ce morarii erau supuşi Dincolo la cazne …? şi aveam să aflu de uiumuri nedrepte…de semne de foc la poalele munţilor…aveam să-mi deschid ochii dar în noaptea înaltă mi-am deschis numai inima . M-am apropiat de picturi şi mi le-am închipuit fără să le pot zări…A doua zi aveam să văd florile din. curte…. aveam să mă plimb pe malul heleşteului…aveam să privesc cerul din spatele bisericii ...dar de rămas am rămas cu imaginea sfinţilor pe care numai eu i-am văzut . De ei îmi amintesc…de noaptea fără fund ca din vremea copilăriei şi de somnul adânc …de prunc în care am căzut în camera ce mirosea a mere coapte ca în casa bunicilor..

Written by Rusu Gigi

septembrie 13, 2008 at 6:21 pm