Coletul cu amintiri (II)

Dimineaţa cobora din camera lui chior de somn , se spăla îndelung ca să se limpezească şi apoi prindea ultimul autobuz pentru fabrică . Fusese repartizat să lucreze cu un muncitor în vârstă  la un utilaj ce finisa panourile din care se asambla mai apoi mobila . Banda scuipa panourile unul după celălalt şi el le prindea şi le stivuia pe nişte paleţi . Îşi amintea că nu mânca mai nimic acasă şi după o oră sau două începea să ameţească .

-Hai la o ţigară ! Ne putem lăsa de treabă şi pentru mai târziu îi spunea celălalt iar apoi  lipiţi de zidul exterior , cu ţigările aprinse între buze :

-Iar ai citit…şi el dădea din cap căutând să respire aerul curat mirosind a ploaie . Şi la ce-ţi foloseşte mai zicea muncitorul în vârstă şi pe figura lui se putea cit…Nu-i aşa că eşti la fel de prost ca mine ? Utilajele hârâiau sacadat şi praful plutea prin hala înaltă , deasupra lor zburau vrăbii ameţite de foame şi miros de lac . El se îndârjea să prindă la timp panourile alunecoase şi ceasul îi ticăia ca o prelungire a bătăilor inimii .

Cotea acum pe după o clădire veche ce părea nelocuită de mult şi coletul era din ce în ce mai greu . Îl mută dintr-o mână în alta şi citea numerele de pe case când îşi aminti de Elisa . Era o balerină blondă şi rece ca un aisberg . Uneori îşi uita mâna în mâna lui şi atunci i se părea că ţine în palme un bulgăre de zăpadă .Toată ziua era la repetiţii şi seara pleopale îi cădeau de oboseală . Se temea să nu-i adoarmă cu capul pe umeri şi-o punea să-i povestească  despre turneele ei . O asculta cu ochii pe jumătate închişi şi putea să vadă în minte oraşele prin care ea trecuse , vedea castanii încărcaţi de floare din faţa teatrului , aleile poleite de lună din nopţile de după spectacole şi vocea ei rece ca o floare de gheaţă îl ţinea treaz . Încă avea toate programele tipărite pe care ea i le dăduse , încă le citea şi o privea în fotografii mult timp după ce autocarul ei se răsturnase în prăpastie . Nu se dusese să o vadă , nici nu ar fi avut ce şi îşi amintea de ea ca de o statuie de gheaţă adânc înfiptă în amintirile lui.

Mai erau câteva case dar ara atât de obosit că se aşeză pe o bancă din faţa micului magazin ce se pregătea să închidă . Ceasul ticăia egal şi ştiu că avea să întârzie dar simţea nevoia să stea o clipă şi să-şi amintească despre ziua când primise plicul oficial că tatăl şi unchiul lui se prăpădiseră pe front . Vedea în minte casa pregătită ce de sărbătoare cu parchetul strălucind de curăţenie , globurile felinarelor din perete licărind în galben şi încă auzea melodia veche şi discul rotindu-se în pick-up . Mama ţinea în mână plicul cu stema tipărită şi tremura ca prinsă de friguri . Cineva îi adusese un pahar cu apă şi ea se încăpăţânase să nu scoată nici un sunet . Luni bune mai apoi nu vorbi de loc  şi se stinse spre toamnă fără ca cineva să-i mai audă vocea . Casa rămăsese la fel de pustie şi numai parchetul lustruit mai scârţăia din când în când ca şi cum cei doi ar mai fi dansat pe melodiile bătrânului pick-up .

Seara cădea ca o secure peste oraş şi el abia reuşi să se ridice . Coletul era atât de greu că abia putu să-l care pănă la casa de la numărul 9 . Amintiri de demult i se amestecau în minte , feţe uitate îl căutau şi el păşea peste gropile pline cu apă şi mirosuri de tei şi de salcâmi  de cine ştie când  îl învăluiau . Sună şi apoi îl privi pe bătrânul ce ieşise la poartă şi-i semnă de primire . Ar fi putut fi el peste vreo câţiva ani , avea părul alb şi cearcănele îi pareau cunoscute dar ochii ce văzuseră şi simţiseră atâtea păreau stinşi şi întorşi mai mult către sine . Şi-l închipui cu Eliza de braţ pe aleile bântuite de mirosul salcâmilor în floare sau dansând într-o noapte uitată pe parchetul strălucitor din casa de demult. Îi întinse coletul şi se simţi mai uşurat . De după turla bisericii  o lună cu un colţ rupt urca abia târându-se pe cer şi o stea ce explodase cu cine ştie câte mii de ani în urmă îi polei pentru o clipă şi se stinse în neant…

 

 

 

Publicitate

Coletul cu amintiri (I)

Se încăpăţânase să ducă un pachet tocmai în celălalt capăt al oraşului cu toate că ştia că ar fi putut să întârzie acasă şi ai lui nu ştiau de micul lui job de după şcoală. Oraşul se lăfăia în toamna leneşă ca într-o baie călduţă . Iedera se ofilise şi acum o nouă sevă îi dădea putere şi  fără nici o grabă se insinua peste clădirile vechi , un amestec vegetal de verde ruginiu . Geamurile pe lângă care trecea împrumutau câte ceva din culoare cerului şi se tulburau înapoi ca nişte ochiuri de baltă pe măsură ce le lăsa în urmă . La unul din ele un tip cu capul triunghiular , un surâs şters . Îi zâmbi în treacăt şi abia atunci văzu că era un bătrân cu o scufie pe cap , cu gura ştirbă. Îl privea şi-i spunea ceva dar era prea departe şi cuvintele , oricare ar fi fost ele , se pierdeau printre tufele de sânger . Ridică mână şi-i făcu semn , scufia se înclină şi geamul , rămas în urmă deveni opac şi pustiu . Mută pachetul dintr-o mână în cealaltă .Părea mai greu decât atunci când îl primise de la firma de curierat . Pe caldarâm , paşii lui răsunau ca pe o scenă deschisă . Doi puşti trecură în viteză pe role şi el nu le văzu decât feţele încordate şi mâinile încremenite într-un echilibru de o clipă . Alţi câţiva , desculţi făceau tumbe într-o curte . Păreau să ţipe şi să facă larmă  dar nici un sunet nu ajungea până la el de parcă o bulă imensă i-ar fi înconjurat şi nici un sunet , nici o adiere nu ar fi putut trece de ea. Îşi privi ceasul şi începu să păşească mai repede . Sora sa ar fi trebuit să ajungă acum acasă şi desigur avea să întrebe de el . Ai lui realizau mai greu că întârzie şi el nu avea nici cel mai mic gând să le povestescă despre modul cum îşi completa banii de buzunar . Vara trecută , când sora sa fusese plecată la Constanţa la o familie de cunoscuţi de ai lor , el lucrase o lună întreagă  ca muncitor sezonier la o fabrică de mobilă fără ca ai lui să ştie ceva . Pleca de dimineaţă în fiecare zi şi venea obosit după prânz .În timp ce cotrobăia prin frigider le povestea despre plimbarile prin parc sau despre meciul teribil pe care îl jucase cu cei din cartier  în ştrandul părăsit . Mânca în fugă ca un lup flămând şi apoi urca în camera lui şi citea ca disperatul până noaptea târziu .

Coletul devenea tot mai greu şi el , care nu era de loc un pipernicit îl tot muta dintr-o mână în cealaltă până ce obosi de-a binelea şi se opri să răsufle . Citi încă o dată adresa destinatarului , era undeva sus pe o stradă înfundată pe care nu mai urcase de când era numai un puşti . Alături descoperi cu surprindere că scria despre conţinut . Nu era decât un cuvânt scris alandala . Îl citi cu greu şi izbucni în râs de unul singur .Amintiri. Chiar aşa scria ; căra până la urmă un colet cu amintiri . Ce fel de amintiri or fi  ? se întrebă . Fotografii din celălalt veac , scrisori îngălbenite , bileţele trimise cu sufletul la gură şi aşteptate cu înfrigurare de cine ştie cine şi primite cine ştie când sau poate mai degrabă obiecte banale pentru ceilalţi dar încărcate de cine ştie ce sensuri şi aşteptări pentru posesorul lor . Poate că astea sunt amintirile  îşi zise sau cine ştie , treaba mea e doar să predau coletul şi să-mi văd de treabă .

Porni să urce iar şi strada se îngusta tot mai mult  până ce se transformă într-un soi de uliţă ce se rotea  pe după o biserică veche . Soarele devenea tot mai palid , frunzele căzute putrezeau aiurea pe trotuare şi vântul aducea miros de  lumânări încinse şi  flori moarte . Urca , toamna agoniza în plopii  desfrunziţi şi nori cenuşii ca nişte amintiri de demult se destrămau şi  se închipuiau în alte forme deasupra clopotniţei . Surâdea unui gând numai de el ştiut şi urca…

Ploaie cu gust de biscuiţi (V)

În cel din urmă simţi cum căldura şi gândurile ce-i treceau prin cap aveau să-l doboare aşa că se ridică cu greu ca într-un vis :

-În ce dată suntem ? Şi cum nimeni nu-i răspunse… Eu , unul am pierdut noţiunea timpului . Ştiu doar că nunta mea trebuia să fie acum câteva săptămâni şi fiecare zi care trece mă îndepărtează de ea tot aşa cum şi malul celălalt se îndepărtează de al nostru . Acum , înţeleg din ce spui , se adresă el locotenentului  , că e tot mai puţin probabil să plec în  curând de aici .

Locotenentul dădu afirmativ din cap ,   apoi se ridică şi el şi trupul lui uscăţiv părea aproape străveziu în   lumina galbenă a lămpii de campanie . El continuă :

-Treaz sau în somn , m-am gândit mereu la părinţi , prieteni şi mai ales la mireasa mea . Acum mă gândesc că asta e firesc pentru mine . Sunt aici prins ca într-o cuşcă şi altceva tot nu aveam ce face. Îşi şterse faţa transpirată şi tuşi . Dar ei , întrebă el…ei au avut tot atâta timp să mă aştepte , să se gândească la mine ? În mod sigur , timpul curge diferit de o parte sau alta a râului . Vedeţi…? voi amândoi sunteţi oameni care cochetaţi cu ştiinţa şi ar trebui să ştiţi mai bine decât mine . Eu altă explicaţie nu am decât că mă învârt într-un vis care nu se mai termină şi totuşi mă pipăi şi mă zgârâi şi doare şi mâinile mele la fel ca ale voastre au început să prindă muşchi verde ca al pietrelor dintr-o baltă stătută .

-Ceea ce spui tu , îl întrerupse profesorul e că noi nu suntem decât nişte proiecţii de ale tale şi  că toate ce ni se întâmplă sunt numai o parte a visului tău . Ar fi simplu…prea simplu cred spuse , împiedicându-l pe celălalt să-i răspundă , şi destul de convenabil dar vezi…eu mă simt cât se poate de real , sunt iritat că maşina îmi rugineşte în ploaie în faţa pensiunii de cine ştie când , am prins apă în ghete şi simt cum degetele de la picioare mi se murează chiar acum în ele , am o vânătaie pe faţă care-mi zvâcneşte şi mi-e foame şi m-am săturat până peste urechi de ceai şi biscuiţi .

-Poate că şi unul şi celălalt aveţi dreptate , îi opri locotenentul . Poate că e un vis şi în acelaşi timp suntem şi reali . Vreau să spun , eu am propria mea identitate şi propriile mele necazuri , aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre şi totuşi ne rotim aici ca într-un vis ce nu se mai termină .

-Vrei să spui că într-un fel sau altul visele noastre interacţionează ? Ca şi cum am fi fiecare în camerele noastre dormind comozi în timp ce în vis ne întâlnim şi ne adăpostim de ploaia asta fără cap şi coadă ?

-Nu…ceea ce vreau să spun e că ni se întâmplă ceva diferit , răspunse locotenentul , dar pentru asta va trebui să luăm pelerinele pe noi şi să mă urmaţi . Am ceva să vă arăt, ceva ce mă frământă de câteva zile . Strănută violent şi deveni şi mai palid .

Îşi traseră iar pelerinele pe ei şi-l urmară pe locotenent . Acesta ieşi din cort şi cu ploaia lovindu-l pieziş în faţă porni să urce pe o cărare ce ocolea un pâlc de copaci desfrunziţi .Călcau din ce în ce mai greu , se auzea doar ploaia şi vântul bolborosind printre tufişuri şi ghetele li se înfundau în lutul galben . Profesorul icni şi se prinse cu amândouă mâinile de o creangă , apoi sări peste un ochi de baltă şi se aburcă pe platoul pe care ceilalţi doi ajunseseră deja . Ceva mai departe se înălţa un foişor metalic vopsit în verde şi într-acolo se îndreptară . Degeaba ar fi vorbit acum între ei . Vântul vuia de-a binelea şi acoperea orice sunet . Începură să urce câte unul scara metalică a foişorului şi în curând ajunseseră în vârful lui unde era o cabină cu geamuri şi uşă şi în care puteau de acum să se adăpostească . Locotenentul scoase un binoclu militar şi privi îndelung prin el.

-Acolo e oraşul . Vreţi să priviţi ?

Luă binoclul şi-l puse la ochi. La început nu văzu cine ştie ce dar mai apoi , ochii prinseră să se obişnuiască şi începu să distingă străzi , parcuri , case cochete şi blocuri , cartiere întregi lăţindu-se , oameni grăbiţi pe trotuare şi maşini , şiruri întregi scurgându-se de-a lungul arterelor şi abia înainte de a-i da binoclul profesorului ce aştepta lângă el înţelese că ceva lipsea din decor…ploaia .

Profesorul privi şi el îndelung şi pe faţa lui se putea citi acum o emoţie fără margini .

-Ziceai ceva de o nuntă…uite în direcţia asta şi-i înapoie iarăşi binoclul .

Privi prin el şi roti lentila  până ce zări convoiul ce se mişca alene , aproape că le putea zări feţele triste şi tresări când rând pe rând începu să-i recunoască .Îi simţea departe , prea departe pentru a-i striga şi totuşi începu să le murmure numele unul câte unul , încet ca o litanie în timp ce cortegiul aluneca acolo departe sub cerul ireal de senin . Uşa se deschise violent sub răbufnirea vântului dar nici unul din ei nu mai simţi nevoia să o închidă şi ploaia le udă iar feţele alungite .  Ploua şi stropii grei îi loveau ca şi cum ar fi vrut să-i dizolve , ploua cu toată furia toamnei peste foişor şi barăci , peste cortul de pe marginea apei , peste soldaţi şi pontoane , ploua şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Ploaie cu gust de biscuiţi ( IV)

-Nici cu dumneata nu mi-e ruşine… eşti palid şi tras la faţă . Aici , afară se vede mai bine . La pensiune , în sala de mese , în lumina lămpilor agăţate pe pereţi amândoi păream în ordine iar acum uite…eu o vânătaie de toată frumuseţea iar dumneata palid ca naiba . Se apropiau de cortul kaki acoperit cu plasă de camuflaj în faţa căruia , un soldat voinic cu arma la spate patrula zgribulit  şi el sări peste balta murdară din drum în timp ce profesorul o ocoli grijuliu . . Abia când ajunseră în faţa cortului  zări cârlionţii roşcaţi  al celui ce-i privea acum prietenos şi ştiu că e soldatul cu care vorbise cu o zi în urmă .

Observă că acum nu mai afişa acel zâmbet copilăresc , părea mai obosit şi profesorul îl trase de mânecă şi spuse încet fără ca roşcovanul să audă :

-Uită-te atent la faţa lui ! şi abia atunci zări şi el urma  de un roşu închis a tăieturii ce-i ieşe de sub gulerul vestonului şi urca spre faţă .

Soldatul se apropie de ei şi urma de pe faţa lui se închise şi mai tare şi zvâcni când acesta începu să vorbească :

-A naibii ploaie ! Ştiţi cum e să te plimbi jumătate de noapte cu arma în spate prin văgăuna asta  ? Ascult doar vuietul apei şi răpăitul ploii şi nu fac altceva decât să patrulez şi să aştept .

-Se pare că aşteptarea e o adevărată artă aici . Mie mi s-a urât  să număr ceasurile şi zilele la pensiune darămite ţie afară , spuse profesorul care acum îl studia  mai bine . Un bec chior  cocoţat deasupra intrării în cort altera şi mai tare lumina .De unde ai căpătat frumuseţe de tăietură ?  îl mai întrebă el , ultima oară când ne-am văzut nu o aveai .

-Să fiu sincer , nu-mi dau seama . . M-am trezit într-o dimineaţă când intram în gardă şi mi-am zărit-o  pe când aruncam cu apă pe obraji . De durut nu doare , o simt numai uneori când zvâcneşte . M-oi fi zgâriat prin somn sau la bărbierit şi apoi de la atâta ploaie ce mai e normal ? Ia priviţi ! Cred că am început şi eu să prind muşchi şi le arătă mâinile ce păreau a avea reflexe verzui .Aici , totul e lichid  şi curge sau  pe râu cu bolboroseli de viitură sau de sus ca un potop fără capăt .Nu ştiu dacă aţi observat dar eu cred că şi noi am început să curgem , cel puţin eu şi camarazii  care păzim pontoanele ne lichefiem de-a binelea în apa asta tulbure . Spun asta , continuă el gânditor pentru că nimeni de aici nu mai crede că o să mai apucăm să montăm pontoanele .În fiecare zi apa muşcă din mal şi distanţa care ne separă de malul celălalt e din ce în ce mai mare .Dar mai bine intraţi şi dumneavoastră în cort  Îşi privi ceasul fosforescent de pe mână verzuie . Eu îmi termin schimbul într-un sfert de oră  . Căscă şi tăietura roşie i se întinse şi mai tare pe obraz.

Intrară .

În cort , militarii stăteau îm jurul unei sobe în care duduia focul . Câţiva erau în jurul unor cărţi de joc soioase şi vociferau de  fiecare  dată când vreunul câştiga şi-şi trăgea în faţa lui mormanul de monede , iar ceilalţi fumau strânşi ciorchine în jurul lor .La o masă într-un colţ , un locotenent tânăr părea absorbit de calculele lui . Se  apropiară de el şi în lumina albă a becului de deasupra îi văzură faţa verzuie , ca şi cum un muşchi fin şi vegetal ar fi luat-o în stăpânire .

Locotenentul îi simţi într-un târziu şi-i privi ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc..

-Dumneavoastră sunteţi ! văd atât de rar pe aici alte feţe decât ale soldaţior mei încât cred că încep să mă sălbăticesc . Râse strâmb şi faţa verzuie îi deveni mai prietenoasă .

Profesorul îşi dădu glugă jos şi se aşeză pe un scaun iar celălat luă loc pe patul din apropierea mesei de campanie transformată în birou i .Îşi descheie pelerina şi o căldură plăcută îl invadă .Locotenentul îşi aprinse o ţigară şi tuşi scurt .

La început , continuă el  , ieşeam din când în când  afară să privesc cerul şi-mi făceam tot felul de planuri . Mă învârteam printre pontoane şi le potriveam în minte ca pe nişte piese de  puzzle  ,  apoi intram în cort şi mă învârteam ca într-o cuşcă . Trimiteam câte un soldat să-mi raporteze ce mai e pe afară  şi strâmbam din nas când auzeam că plouă cu găleata. Apoi ,într-o noapte  a intrat apa în cort şi a trebuit să-l mutăm mai departe de mal. După câteva zile , malul a ajuns iar prea aproape şi a trebuit să  mutăm cortul  din nou .De atunci şi până acum cred că l-am mutat de vreo patru –cinci ori . Acum am încetat să mai aştept .Periodic refac calculele în funcţie de distanţa dintre maluri care creşte pe zi ce trece .Partea proastă e că acum , chiar de s-ar opri ploile şi apa s-ar mai  linişti tot nu aş putea termina podul . Îmi mai trebuiesc câteva pontoane şi am ajuns să vorbesc de unul singur . Staţia radio a luat-o razna cred . În fiecare zi transmit câteva mesaje pe frecvenţele cunoscute  dar de primit nu mai primesc nici un răspuns .Mai am combustibil pentru generator pentru vreo 3-4 zile şi hrana e şi ea pe terminate .

-Bine că mai avem ceai . Soldatul roşcovan cu faţa încă udă îi privea cu o tavă cu ceşti în mână şi le puse cu grijă câte una fiecăruia în faţă .Din ele ieşea un abur fin şi pe o farfurie metalică erau întinşi pesmeţi soldăţeşti. Ploaia răpăia parcă mai puternic în pânza cortului , profesorul şi însoţitorul lui îşi luară ceştile în palme şi sorbiră  în tăcere . Ploua…ploua şi transpirau zâmbind  amar fiecare câte unui gând ascuns ce tocmai atunci li se iţea în cap…ploua şi ceaiul avea gust de biscuiţi…