Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Posts Tagged ‘Add new tag

Sâmbătă vine iarna…

with one comment

Toată ziua bătusem străzile . Era cald pentru sfârşitul de Noiembrie . Prin parc se plimbau mână în mână perechi de tineri cu figuri de liceeni fugiţi de la ore. Crâşmele aveau uşile larg deschise şi pe mese curgea spuma din halbele cu bere ieftina…Mai încolo , borcane şi lighene colorate din plastic zăceau scoase la soare şi peste toate , zgomotul asurzitor al utilajelor ce răscoleau pământul şi mirosul reavăn amărui . Sâmbătă o să vină iarna…au spus la radio-ul din maşină şi s-a făcut linişte după care au dat ora exactă. Pur şi simplu o să cadă iarna mi-am spus şi mi-am amintit apoi….Urcam ori de câte ori îmi găseam timp la el la etaj şi sunam.Venea greu…abia îşi târa piciorul sting dar aproape întotdeauna avea un zâmbet în colţul gurii . ..Cum o mai duci..? …îl întrebam şi el….Privesc lumea de sus…Mă chema pe balcon şi îmi arăta furnicarul de jos. Pe cei mai mulţi îi ştia pe nume ….şi nu te plictiseşti..?…îl întrebam deşi eram tânăr şi nedrept…ştiam că-l necăjesc…Se oprea , se uita la mine şi-mi zicea…eşti fraier…plictiseala e ca un zid de care nu poţi să mai treci…amorţeşte totul ,e ca iarna…să fugi cât colo când auzi de plictiseală auzi ..? . Şi apoi într-un alt noiembrie mi-a zis senin… poimâine vine iarna…Stii tu…i-am zis ironic şi el…uite cum se rotesc stolurile de ciori şi vezi…?…norii sînt aproape sângerii spre apus . Semnele sînt… doar trebuie să deschizi ochii . Şi peste două zile oraşul a fost acoperit de prima ninsoare . Apoi l-am văzut din ce în ce mai rar .El…sus , observând şi observându-ma , eu jos , ascuns în furnicar , ştiind că mă urmăreşte şi necăjindu-l parcă într-adins .Uneori mai urcam …stam de vorbă şi ronţăiam pere . Nu ştiu nici acum de unde făcea rost , nu-l vedeam niciodată coborând. Altădată conduceam seara spre Suceava când m-a sunat…răsufla obosit şi se bâlbâia uşor…Aprinde şi tu  luminile la maşină …mi-a spus şi a închis apoi brusc. M-am speriat ,avea desigur dreptate …. dar cum putea să ştie…? Apoi am uitat cu totul de el. M-am întors peste două săptămâni şi mi-au spus că a murit senin privind norii şi povestindu-le celor din salonul de spital în care îl internaseră despre gerul naprasnic ce avea cu adevărat să vina.. Acum , după atâţia ani privesc şi eu cerul…Dau drumul la televizor…de plictiseală. Sâmbătă vine iarna…îmi zice crainicul şi surâd neîncrezător . Iau o pară şi ies pe balcon… Privesc cerul . E înalt şi norii abia se înfiripă spre apus.Nici o cioară….stau toate amuţite şi aşteaptă parcă să cadă zăpada. Poate se ridică mai pe înserat îmi spun şi aştept. Muşc cu poftă din para zemoasă şi vântul prinde să clatine salcâmii goi . Ciorile se ridică încet…una câte una şi prind a se roti croncănind bezmetic . O ultimă stea de toamnă păleşte şi norii de acum sângerii se bulucesc spre apus…O să vina iarna…acum ştiu şi părul mi-l simt de pe acum ciufulit de întâia ninsoare….

Written by Rusu Gigi

noiembrie 21, 2008 at 8:04 pm

Vin de Noiembrie…

leave a comment »

Te-am privit cum ai ridicat paharul şi vinul se rotea molatic desenând cercuri instabile pe pereţii transparenţi. Lumina palidă a lămpii de deasupra tremura în lichidul roşiatic . Apoi am tăcut toţi şi n-am putut să vă mai povestesc nimic . Îmi amintisem de o toamnă de demult …de alt vin şi de alte lumini dar o oboseală ciudată mă apăsa şi am preferat doar să dau muzica mai tare şi să deschid geamul…Burniţa….Încă unul….paharul de la revedere…mi-ai zis şi am turnat stropind desigur faţa de masă şi nucile înşirate ca soldăţeii în şiruri egale. …De ce ţi-a căzut faţa …?…m-aţi întrebat şi m-am străduit să zâmbesc deşi ştiam că nu e zâmbetul meu . ..Plouă ….v-am răspuns şi m-aţi lăsat în legea mea…apoi pendula a bătut şi aerul dintre noi a prins a se roti odată cu vinul din pahare. Am dat să sparg o nucă dar coaja tare se încăpăţâna să –mi reziste şi apoi , brusc s-a sfărâmat şi mirosul amar al miezului strivit s-a insinuat în odaia mică. Apoi tu ţi-ai aprins ţigara şi rotocoalele de fum au prins să se înalţe şi să se destrame uşor în aerul rece ce intra pe geam . Noaptea creştea bezmetică şi vinul cobora fierbinte în picioare.

Îmi amintesc de fiecare din voi…Parcă vă văd şi acum…Tu…ţi-ai povestit atunci visul …ţin minte .Ai văzut în somn o lună ciudată şi alături de ea ,ca într-o mare pluteau peşti de toate culorile. Atunci am râs puţin de tine şi acum ştiu că veselia noastră a fost crudă …Eram doar puţin mai tineri cu toţii şi mai risipitori cu noi. N-o să-ţi vină să crezi dar peste câţiva ani am avut acelaşi vis .Nu peştii plutitori m-au impresionat ci senzaţia că ceva extraordinar urma să se întâmple .Şi acum , când îmi amintesc , ştiu …pur şi simplu ştiu că a fost un semn doar că l-am primit scris într-un alfabet pe care nu-l pricep . Atunci însă…in noaptea ce cădea , vinul ne dezlegase gurile şi fiecare povesteam unul celuilalt poveşti de demult .

Eu îmi amintisem de o întâmplare din liceu .Tot într-un apus de toamnă stăteam la cămin , eram chinuit de dorul de casă şi în practica agricolă ce nu se mai termina încercasem toate tertipurile să plec .Degeaba m-am îmbolnăvit…degeaba m-am rugat de unul sau de altul…normele trebuiau făcute . Când mai să-mi pierd speranţa un maistru mai în vârsta şi care avea grijă temporar de noi m-a întrebat…De unde eşti măi băiatule…? Când a auzit că sânt din Câmpulung i s-a făcut aşa dintr-o dată milă şi mi-a zis că pot să plec pentru toată săptămâna acasă dar la întoarcere să-i aduc dacă pot o sticlă de vin de la noi. Am plecat şi-mi amintesc şi acum că a fost o săptămână tristă .Fiecare eraţi la şcolile voastre …cinematografele şi parcurile erau pustii şi până la urmă m-am îmbolnăvit cu adevărat .La întoarcere…abia atunci mi-am amintit că la Câmpulung via are doar un rol decorativ şi că oamenii de pe la noi preferă rachiurile tari şi nu se prea încurcă cu vinul .M-am gândit toată noaptea şi dimineaţă, bineînţeles după 10,00 am cumpărat o sticlă de vin de la Alimentara, i-am rupt eticheta…am astupat-o cu un ciucălău şi i-am dus-o maistrului. Săptămâni în şir mi-a mulţumit pentru aşa vin bun . Acum, am auzit că a murit de mult. Nu cred că cineva a reuşit să-l mai convingă că la Câmpulung nu se face un vin adevărat.

Apoi aţi oprit muzica şi cu paharele pline ochi am vrut să închinăm în cinstea lunii…dar şi ea şi stelele reci dormeau undeva dincolo de nori ,aşa că am aşteptat clănţănind din dinţi şi cu pletele ude să urle sirena pentru schimbul trei. Ne-am despărţit prieteni şi ne-am văzut din ce în ce mai rar .Aproape că vă uitasem.Acum câtva timp însă am revăzut odaia . Era la fel de mică .Afară era la fel de rece …Burniţa uşor …şi la fel ca atunci vântul mătura frunzele pe alei şi in aer discret mirosea a Noiembrie iar….

Written by Rusu Gigi

noiembrie 1, 2008 at 12:53 pm

Publicat în Scrisori catre prieteni

Tagged with ,

Urcuşul

leave a comment »

Urcam încă de dimineaţă şi în faţă cărările se despleteau şi se strecurau pe sub crengile contorsionate ale copacilor …reîntâlnindu-se ceva mai sus în poienile înroşite de frunze. Urcam cu toţii…unul după celălalt şi îmi plăcea să le privesc feţele prietenoase , pe care le cunoşteam de când lumea. Vârful era încă departe şi încetul cu încetul, oboseala începea să-mi împăienjenească ochii.

Urcam şi prin crengile descărnate lumina anemică a toamnei târzii se strecura hoţeşte alungindu-ne aiurea umbrele .Uneori le ascultam glumele zâmbind….alteori o luam înainte şi paşii grei , apăsaţi alungau liniştea tufişurilor pustii.

Urcam …şi eram din ce în ce mai puţini….unul câte unul se rezemau de trunchiul neted al câte unui copac răsuflând greu şi rămânând în urmă…rătăcind mai apoi pe potecile tot mai întortochiate. Pentru ei, vârful era deja prea îndepărtat.

Urcam , cum spuneam, şi mâinile începeau să sângereze de la rugii uscaţi şi pieptul începea să ardă . Câteodată , când norii alunecau de deasupra ,zăream înălţimea şi ne încurajam unul pe celălalt .

Urcam.. şi paşii ni se înfundau în frunzişul gros stârnind mirosul dulce amărui al toamnei . Apoi ceaţa acoperea totul şi înaintam orbeşte . Când…într-un târziu l-am privit, vârful părea la fel de îndepărtat . Parcă ne-am roti în cerc …mi-a trecut prin gând dar am continuat să urc atent la culorile izbucnite deasupra noastră în frunzişul din ce în ce mai rar . Vocile erau din ce în ce mai neclare şi printre râsete se auzeau primele murmure de neîncredere.

Urcam ca şi cum am fi urcat de când ne ştim fără să ne oprim . Cele câteva provizii subţiri se terminaseră şi apa era de acum o amintire…O să dăm de izvor ….le-am zis şi am scos din rucsac pentru ei , ultima bucată de pâine . O pâclă subţire aluneca deasupra noastră şi păsări tot mai mari pluteau peste văile pustii .

Urcam …şi susurul apei se lăsa aşteptat….

Urcam şi feţele însoţitorilor mei erau din ce în ce mai reci şi mai străine.

Urcam în tăcere…şi vântul se izbea năuc în ramurile înalte , aproape îngropându-ne sub frunze.

Urcam respirând tot mai greu aerul rarefiat şi seara începea să se prăbuşească peste pădure.

Urcam…din ce în ce mai străini pe potecile ascunse sub frunze…urcam istoviţi abia aburcându-ne peste pietrele colţuroase…urcam….şi vârful…cu neguri cu tot…urca odată cu noi.

Written by Rusu Gigi

octombrie 19, 2008 at 6:55 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,

Dansând în toamnă

with 2 comments

De o oră şi jumătate îl ascultam vorbindu-mi despre proiecte imobiliare ,costuri şi eficienţă …locaţiile se schimbau din sfert în sfert de oră , el era din ce în ce mai entuziast iar eu îl urmăream din ce în ce mai greu . Condusesem toată ziua , acum se însera şi încercam să mă relaxez la o cafea pe terasa hotelului apărut de curând în spatele Primăriei. Tocmai îmi explica despre viitoarele lui cabane de la Suceviţa când am început să observ cu atenţie castanul înalt de la intrarea in parcul oraşului.

Nu-l mai zărisem de ceva timp şi acum mi se părea că-l văd parcă întâia oară . Frunzele încinse de soare se îngălbeniseră încetul cu încetul şi acum prindeau uşoare nuanţe de roşu . O pasăre se rotea în jurul lui şi norii de plumb îi apăsau crengile . Îmi era tare drag aşa solemn şi indiferent. Până la urma am pierdut şirul proiectelor….I-am zis şi colţurile buzelor i-au căzut deodată…E târziu a făcut el ….şi eu….rămân să-mi mai trag sufletul ,am picioarele ca de plumb…şi i-am zâmbit obosit. Apoi am fost singur la masă şi am mai cerut o cafea . Cu fiecare gură ce o sorbeam eram din ce în ce mai toropit …Atunci a apărut numai ea ştie de unde şi un fior a trecut printre mesele de sub prelata terasei . Parcă venită odată cu ea …o adiere firavă a răsucit colţurile feţelor de masă şi a prins a scutura scrumul ţigărilor în scrumiere…Părea palidă dar privită de aproape îi puteam vedea faţa arămie …haina îi era lungă şi galbenă şi pantofii închişi şi ruginii . Eram din ce mai toropit şi aproape că n-am reacţionat de loc când mi-a cerut din privire voie să ia loc la masa mea .Poate că am dat să mormăi doar….fireşte….şi am continuat să sorb din cafeaua ce nu se mai sfârşea. Am apucat doar să-i văd părul şi acum mi se părea de culoarea castanelor coapte . Zâmbea frumos şi pe terasă mirosea a ploaie şi a frunze descompuse… Nu ţin minte să fi scos vreun cuvânt dar începusem să înţeleg tot ce-mi spunea. O frunză mare şi roşie a tremurat sus în vârful castanului până ce o pală de vânt a prins-o uşor şi a rotit-o în aer înlănţuind-o ca într-un ultim dans apoi a purtat-o uşor către noi…Mă doare fiecare frunză care cade …mi s-a părut că-mi spune deşi faţa îi rămăsese imobilă şi doar ochii castanii şi ei ar fi putut să-mi vorbească…Atunci a început melodia…Edith Piaf ..Autumn Leaves şi toţi s-au oprit pentru câteva clipe..Ea s-a ridicat şi abia atunci mi-am dat seama că norii cenuşii se destrămaseră şi prin spărtura ivită , lumina diluată îi accentua paloarea…A prins să se mişte uşor printre mese ca pe un ring de dans şi frunzele continuau să cadă peste ea şi peste noi…Unul câte unul s-au ridicat cuprinşi de melodie şi au început să se unduiască în paşi de dans …toropeala îmi dispăruse cu totul şi ca la o chemare m-am ridicat şi eu şi am început să dansez .Acum lângă ea mirosea a struguri zdrobiţi şi a flori uscate…

Apoi a plecat şi apoi am plecat…Şi nu atunci ci abia după ce nu am mai văzut-o …după ce păsările şi-au luat zborul luând cu ele aroma dulce amăruie a frunzelor ruginite…după ce am trecut de unul singur către casă prin parcul pustiu răvăşind covorul zdrenţuit…abia atunci târziu de tot am înţeles că de fapt am dansat cu Toamna…

Written by Rusu Gigi

septembrie 29, 2008 at 2:16 pm

Publicat în Amintiri incomplete...

Tagged with ,

Povestindu-ţi despre Transfăgărăşan…

leave a comment »

Cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla ,îmi ziceam , ar fi fost să se ridice ceaţa. Dar nu s-a ridicat. Abia la Cârţişoara am apucat să zăresc cerul şi am ştiut că avea să fie o zi frumoasă …De mult îmi dorisem să fac Transfăgărăşanul …ţi-am mai povestit …dar de câte ori mă pregăteam să plec , mereu se ivea câte ceva. Acum însă drumul mă aştepta cuminte şi tot ce trebuia să mai fac era să conduc atent şi să privesc şi aşa am şi făcut. Văd că ai pleoapele grele şi abia de mă mai urmăreşti… Până la urmă,vreau să spun , crezi sa nu …am parcurs cu bine cei o sută şi ceva de kilometri cât ţine drumul printre munţi doar că n-am apucat să văd Transfăgărăşanul . Sau bine… nu pe cel de azi…De undeva dintr-un trecut pe care îl credeam uitat …un alt drum…un alt Transfăgărăşan ieşea la iveală şi atât de puternice erau amintirile încât se suprapuneau cu totul peste ziua de început de Septembrie în care la volan refăceam traseul de demult…Cred că sunt peste 30 de ani de atunci…Eram elevi şi într-o interminabilă excursie ne prinsese seara pe drumul proaspăt construit peste munţi .Îmi aminteam cum stăteam pe bancheta din spate a autocarului şi jucam cărţi în timp ce la staţie ne explicau cât de frumos e peisajul … atâta doar că se înserase şi nu mai puteam vedea mare lucru .  Acum…priveam de sus şoseaua ce se strecura printre crestele împădurite…respiram aerul tare dar de fapt în minte o zăream pe cea de atunci aşa înceţoşată cum era.

Eram după o zi întreagă petrecută în autocar şi veselia puţin forţată ne ascundea ochii obosiţi…Se înnoptase de-a binelea şi în lumina chioară dinăuntru abia de mai vedeam cărţile de joc… Geamul era deschis…cineva mai curajos palma o ţigară din care trăgeam mai mulţi şi o sticlă apărea şi dispărea pe sub banchete…

Parcă le văd şi acum feţele…Poate nu aţipeşti încă…nu mai e mult….

Acum mă străduiam să văd şoseaua pe care atunci dintr-o firească risipă a tinereţii aproape că o ignoram….Îmi ziceam….aceleaşi păduri…poate aceiaşi copaci….aceleaşi stânci livide…doar că acum eram cu fetele mele şi le arătam faţa neîmblânzită a muntelui în timp ce gândul îmi fugea la noaptea de odinioară…

A trebuit să aruncăm ţigara pe geam …profesoarele au venit palide în spate …Nu vreţi să vedeţi ce prăpăstii sunt pe aici…ne-au spus…şi noi…ireal de veseli…înspăimântându-le şi mai rău şi legănându-ne pe ritmul muzicii de demult…Acum…fetele mi-au arătat şoseaua ca o panglică răsucită….e ca un şarpe în drum spre insula lui …le-am spus dar mă întrebam….poate aici….poate chiar după tufişul de acolo a sărit căprioara sau mistreţul sau ce naiba o fi fost şi autocarul de atunci s-a răsucit periculos de mult şi  în scârţâitul ascuţit de frâne ne-am lovit cap în cap şi am amuţit brusc. Dora…parcă Dora o chema…avea un cucui cât toate zilele…şi abia după ce a scăpat de toate lacrimile adunate …numai după aceea am râs iar… şi am pornit mai departe în noapte…

Respiri egal …poate mai mult visezi ce-ţi povestesc eu acum…dar uite zilele trecute am revăzut-o pe Dora…Mi-a arătat-o cineva. Am văzut o doamnă severă ,coafată …O fi maică-sa i-am zis…dar acela…nu…şi a chemat-o…Era ea numai că nu mai avea cucuiul şi nici zâmbetul de atunci…Am vorbit puţin şi ne-am despărţit ca doi străini care n-au nimic de împărţit.

Dar sar de la una la alta şi tu dormi de-a binelea….Încă nu…?..mai am puţin oricum… Am ajuns la lacul Bâlea…Atunci noaptea …acum pe lumină…ca în două planuri paralele …Şi atunci şi acum am băgat mâna în apa limpede şi rece şi am simţit forţa gheţarului de odinioară. Atunci am zărit luna căzută în fundul lacului…. acum muntele cu imaginea prăvălită în adânc . Înainte de a pleca l-am mai privit odată şi acum arăta ca un ochi de cer rătăcit printre stânci…

Încă puţin…doar două vorbe şi te las să adormi…Ca în majoritatea călătoriilor mele am căutat ceva (acum Transfăgărăşanul ) şi de fapt mai mult m-am regăsit pe mine… Ai sa spui iar că e o frază doar şi poate ca şi e…. dar chiar aşa s-a întâmplat…

Am privit peisajul de acum şi l-am înţeles pe cel de atunci. Şi am mai înţeles ceva…Muntele e tot acolo…lacul culege stelele căzute şi acum ca şi atunci…vântul respiră sau urlă prin aceeaşi brazi şi luna sticleşte peste aceeaşi panglică contorsionată a şoselei…Aparent nimic nu s-a schimbat…doar eu…eu nu mai sunt acelaşi…Ştiu ..da, ştiu…e cumplit de târziu…Noapte buna….!

Written by Rusu Gigi

septembrie 21, 2008 at 7:53 pm

Lecţia de schi …(II )

leave a comment »

Gara mi se părea pe atunci uriaşă şi severă. Avea ceva din aerul distant al construcţiilor vechi şi încărcate de memorie…Peronul lung era plin de lume şi ne-am oprit în dreptul panoului pe care erau afişate plecările. Nu mai era mult……Zâmbetul meu era acum 100 % adevărat. Nu trebuia sa-mi mai ascund ochii şi asta era chiar bine…Am pus rucsacul uriaş pe o bancă …o gluma seacă …o jumătate de aluzie…mărul îngheţat bocnă din mâna ţâncului de alături şi o căldură nefirească ce venea din sala de aşteptare aglomerată până la refuz. Uite-l că vine…îmi zice unul din prieteni şi şuieratul trenului , aburii groşi ce-l însoţeau ca o amprentă a plecării apăsată pe dimineaţa geroasă şi limpede….mirosul discret de fum…parfumul ieftin şi izul de cafea ….trezeau în mine senzaţii de mult aţipite. Toate bune…trenul ce intra era tot ce puteam sa-mi doresc…la geamurile slab luminate călătorii căscau ca după o noapte de nesomn….roţile scrâşneau şi ţipătul lor se lovea de oglinda îngheţată a uşii de la intrare…da ..toate bune…numai că nu era trenul meu…Am înţeles asta cu o strângere de inimă când am văzut plăcuţele albe de pe vagoane…O să vină şi al tău…. mi-au zis…Am zâmbit dar nu mai era zâmbetul meu…am prins să râd dar nu mai era râsul meu …sub hainele groase începusem deja să simt frigul fără de leac al dimineţilor pustii…Apoi au mai fost alte trenuri şi lumina s-a dilatat din ce în ce mai mult până ce becurile felinarelor s-au stins obosite şi prietenii au început să plece unul câte unul …Nu am uitat cu totul…nu era chiar o nelinişte…Îi povesteam doar fetei care nu vroia să mai plece despre pârtiile îngheţate peste 6 luni din an…despre brazi argintii…despre muzica ce curge din difuzoare …despre serile luminate de proiectoare şi bineînţeles despre lecţiile de schi…Pe ea o să o înveţi nu-i aşa…? m-a întrebat ….doar ei o să-i dai lecţii de schi …şi eu îi vorbeam despre vinul fiert cu scorţişoară…despre aerul puternic de munte şi despre somnul greu…fără vise ce avea să urmeze …Nu…nu era chiar o nelinişte…dar se făcuse deja târziu…călătorii veneau şi plecau ,doar eu şi ea stăteam stingheri lângă rucsac aşa că mi-am zis că nu e rău să întreb pe cineva…Cred că am gândit cu voce tare pentru că proaspăta mea prietenă a zis…Hai să –l întrebăm pe şeful de gară !…

L-am găsit în celălalt capăt al peronului , într-un birou mic în care era sufocant de cald.. Era un omuleţ mic şi uniforma îi stătea ca naiba .Ceea ce m-a surprins la el era mustaţa…una mică şi ciudată . Şi mai era ceva….Ceaikovski…doar că acum era „Spărgătorul de nuci „…Muzica izbucnea de undeva din spatele biroului…

M-a întrebat jovial ce problemă am.. Când a auzit ce tren aştept a devenit brusc oficial…Desigur…desigur…mi-a zis…nu prea s-a mai întâmplat până acum … Va trebui să mai am răbdare …şi nu o oră sau două …poate o zi…poate chiar mai multe.. Mă uitam la el şi mă gândeam doar că undeva cineva mă aşteaptă pentru lecţia de schi…De fapt nu cred că-l mai vedeam…Mă concentram şi nu izbuteam decât să-i zăresc mustaţa . Biletul era acum în mâna lui şi am început să protestez …O să-l primesc desigur înapoi m-a asigurat…Când va fi cazul…Mă uitam şi abia pricepeam ce spune…mustaţa tresălta singură …căldura era năucitoare şi „ Spărgătorul de nuci „ învăluia totul .Cum să dureze o zi sau două …? m-am întrebat dar apoi mi-am amintit că abia de recitisem Kafka…Dar mă aşteaptă …îmi venea să urlu…N-am urlat însă…Şi aşa nu m-ar fi auzi nimeni…Ceaikovski…căldura şi mustaţa …Cu asta am ieşit pe uşă şi mai apoi afară din gară …Rucsacul de pe umăr era tot mai greu… Ştiam că nu va mai fi nici o lecţie de schi .Fata mă ţinea de mână şi i-am privit pentru prima oară ochii… În lumina tulbure de iarnă erau căprui şi senini…Apoi zilele au trecut una câte una …şi trenul meu continua să întârzie…şi apoi ochii erau verzi…după care albaştri…şi părul nu mai era scurt ….era lung şi blond…apoi era roşcată şi avea un nume imposibil de pronunţat…Niciuna însă nu ştia să schieze şi nici nu voia să ia lecţii de schi…Apoi …am mers din ce în ce mai rar la gară…

Mustaţa şefului din biroul mereu încins de căldură îi sălta comic pe obraz…trenul întârzia la nesfârşit şi zilele alunecau greu una peste cealaltă ….Scrâşnetul lor însă mă lăsa indiferent…descopeream doar mirat cum magazinele şi barurile se mutau spre linia şoselelor.. cum maşinile umpleau străzile şi trenurile deveneau tot mai puţine…până ce gara a rămas undeva izolată şi doar din când în când un şuierat răzleţ îmi mai amintea de ea. Apoi am uitat …..

Written by Rusu Gigi

august 25, 2008 at 6:24 pm

Lecţia de schi…( I )

leave a comment »

Credeam că n-o să se mai termine …Din zece în zece minute priveam apatic acele fosforescente ale ceasului …Au trecut atâţia ani şi încă îmi mai amintesc şuierul vântului rece ce îndoia nucul din faţa geamului …şi de sus …din apartamentul familiei de profesori pensionari alunecând acordurile solemne din „ Lacul lebedelor „ . Dimineaţa se năştea greu,cu luciri de metal ….îmi băgam capul sub perna…număram clipele una câte una…şi uneori aţipeam ascultând Ceaikovski …alteori visam zăpada de pe pârtie si peste toate….. crengile izbite de vânt in geamul din faţa patului…

Până la urmă se pare că totuşi am adormit împăcat şi doar când i-am auzit zgrepţănând înfriguraţi la uşă am fost sigur că furia şi neliniştea nopţii trecuse …De acum nu trebuia să mă mai uit în urmă….Le-am dat drumul bine înţeles ….Aveau obrajii roşii şi adânc în ochi un reproş ascuns pe care mi-am propus să nu-l discut . Într-un fel ştiam că aveau să vină….erau doar prietenii mei….Au văzut rucsacul burduşit de pe scaun şi nu am mai avut nici un dubiu……Tu chiar pleci…mi-a zis unul…..şi eu….am aprobat doar tăcut şi mi-am tras puloverul pe gât peste cap. Am privit doar ceasul şi cum nu era încă târziu am pus de cafea pentru toţi…Fata brunetă care se lipise de curând de grupul nostru s-a apropiat să mă vadă mai bine şi m-a întrebat dacă e adevărat că plec pentru totdeauna. Apa începuse să fiarbă şi am prins a zâmbi…ştii doar că dimineaţa nu mint niciodată …i-am răspuns şi am început să le vorbesc despre viscolul ce urma să vină . Nu mă asculta nimeni dar nici nu mă mai puteau opri . Era chiar bine. Începuse să se încălzească în cameră şi mirosea a Alvorada …luată pe sub mână de la bişniţari şi măcinată în râşniţa de inox pe care o asamblasem împreună la fabrică .Acum le vorbeam despre lebede iarna …despre muzica ce mă răvăşise toată noaptea şi mă ascultau resemnaţi şi eu mă rugam doar să nu le treacă prin cap să se uite în ochii mei.. Pot să-mi ţin fără mare efort faţa imobilă …pot vorbi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic dar ochii…fir-ar să fie …ochii mă dau de gol întotdeauna . …De unde până unde lecţii de schi ….? m-a întrebat unul şi eu am evitat iarăşi să răspund…crezi că mai ştii să schiezi…? şi eu am dat din cap într-un fel care putea să însemne şi da şi nu şi am început să vorbesc despre fotbal dar deja nu mai puteam păcăli pe nimeni…

Dacă stau acum şi mă gândesc…după atâta timp…. cred că evitam să le spun adevărul odată pentru că îl ascunsesem în mine atât de bine că nici măcar eu nu voiam să-l văd şi apoi pentru că-mi era prea greu să le mărturisesc că oraşul mi se părea prea mic ….începuse încetul cu încetul să mă sufoce ….Uite ….iarna era în toi şi străzile erau tot goale …Ningea doar odată pe an în preajma sărbătorilor şi eu eram nebun după schi. Să te lansezi în tot soiul de cristiane mutându-ţi greutatea de pe un picior pe altul şi flexând genunchii la viraje pe pârtia aglomerată într-o singură Duminică pe an era mult prea puţin . În rest praful provinciei …lentoarea serilor pe străzile pustii şi vodca de la cârciuma de la capătul oraşului….fumul gros de Carpaţi fără filtru şi aceleaşi bancuri seci…

Cumva au înţeles asta din tăcerea mea şi aproape că mi-au dat pace…Zic aproape pentru că bruneta nu m-a iertat şi a pus singura întrebare pe care aş fi vrut să nu o pună….e vorba de o fată… mi-a zis….zi mai bine că ei vrei să-i dai lecţii de schi …şi în ochi i-am zărit crescând o furie rece ca vântul ce se izbea in ţiglele vechi de pe acoperiş…De zis n-am mai zis nimic…ştiu că pare ciudat dar chiar nu pot să mint dimineaţa…aşa că am spălat singur ceştile de cafea…una câte una…grijuliu ca şi cum după masă aveam să le folosesc iarăşi şi apoi m-am îmbrăcat …la urmă mi-am pus căciula de schi…am încuiat atent uşa după ce toţi au ieşit şi am lăsat după cum convenisem mai de mult cu gazda cheia doamnei de la parter. Am ieşit fără să privesc înapoi . Vântul şuiera puternic dar bine înţeles nu aducea nici un strop de zăpadă …străzile erau pustii …oamenii nu-şi părăseau culcuşurile calde…o haită răzleaţă de câini alunga plictisul din parcul adormit şi abia atunci le-am spus tuturor că nu regret nimic….O să mai trec pe la voi le-am spus …poate…mai spre primăvară dar acum chiar trebuie să ne grăbim daca vreti sa ma ajutati sa ajung azi…. .Am mai scos o dată biletul cumpărat din timp…i-am privit iarăşi cu drag pe fiecare în parte şi cu inima puţin strânsă am continuat să coborâm spre gară prin oraşul adormit ….printre felinare stinse şi mâţe zgribulite ascultând deja sau doar părându-ne că ascultăm vuietul îndepărtat al trenului ce se năpustea în goană către noi…..

Written by Rusu Gigi

august 10, 2008 at 11:32 am

Ceramică şi indieni…

leave a comment »

Am ieşit azi în oraş cu sentimentul că o strada aglomerată e totuşi locul perfect în care te poţi ascunde. Mi-am pus pe faţă zâmbetul pentru zile frumoase şi pe umeri am aruncat aparatul foto…Între sute şi sute de chipuri cine ar putea să -l vadă chiar pe al meu….? Expresia mea…doar una din expresiile mulţimii …Vocea …se pierde şi ea în zumzetul ca de stup care traversează ca o undă strada de la un capăt la celălalt . Teribilă undă…Azi e abia a doua zi din „ Zilele Rădăuţiului ” şi deja oraşul e cotropit de indieni.

indieni

indieni

Muzică stridentă şi pene colorate…Prima dată am văzut indienii la Mamaia …păreau stingheri …o prezenţă exotică ce aducea armonii noi neştiute…Apoi în ceilalţi ani s-au înmulţit şi au început strategic să ocupe spaţiile lăsate goale….Acum de vreo doi ani au ajuns în nord…Poate că peste câţiva ani o să purtăm toţi pene fistichii …la modă şi talisamane magice la mână . Acum dacă vrei să vezi Tărgul Olarilor trebuie să-i asculţi pe ei mai întâi .În ritmul tobelor olarii mi se par mici şi ascunşi în umbra tejghelelor ; olarii veritabili mă refer. Prosperă doar cei ce vând suveniruri ieftine .Lumea e între un du-te vino cuntinuu ,forfota e molipsitoare . Ochii abia mai percep beţia de culori pastelate a ceramicii .Soarele aruncă şi peste truda artiştilor şi peste kitsch-uri aceeaşi lumină egală , indiferentă şi trecătorii pendulează între cântăreţii cu pene , tarabele la care se vând kurtosi de Sovata…standurile cu bere şi frigărui şi amestecul de culoare , mirosuri şi melodii în ritm de tobe şi fluiere e copleşitor. La un capăt al străzii …ascunsă parcă celor neiniţiaţi…frumoasa ceramică de Rădăuţi .

ceramica de radauti

ceramica de radauti

Apoi măşti contorsionate şi clopoţei de vânt ale unui meşter cu nume zglobiu ..şi Cucuietu şi Iurie…de unde altundeva decât din Moldova de peste Prut.

Cucuietu

Cucuietu

Fiecare lucru are un preţ al lui…ceramică de Botoşani…steguleţe U.E. şi păpuşi în port popular .

papusi si stegulete

papusi si stegulete

Decoraţiuni interioare şi tablouri Firart istovite de lumina prea intensa a soarelui de iulie.

Fireart

Fireart

În timpul acesta lumea se dă de-a dreptul peste cap şi face tumbe ca şi cum totul ar trebui luat iar şi iar de la capăt….mereu de la acelaşi capăt…

tumbe

tumbe

Nuuuu …te rooog….nu peste oalele pentru sarmale….gospodinele de abia urmează să apară…

nu....

nu....

Fiecare e liber să priceapă ce vrea…Uite…doamna cu pălărie care mă loveşte deja a doua oară în spate cu poşeta îi zice cuiva că e un frumos scaun curbat pentru păpuşi…

sarutul

sarutul

Aşa o fi… îi răspund în gând deşi pentru mine …moleşit de atâtea culori …răsucirea chinuită înspre sine nu e altceva decât împlinirea dureroasă şi târzie a unui sărut…

Written by Rusu Gigi

iulie 5, 2008 at 5:06 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,