Oraşul cu statui

Treceam absent şi strada se trezea încetul cu încetul . Întuneric şi ceaţă , faruri şi scrâşnete de roţi ….Doar statuile mai puteau zâmbi . Chiciura căzută cu noaptea în cap le albea feţele de piatră şi lumina slabă a felinarelor prelungea ireal umbrele peste copacii descărnaţi. Mi-am ridicat gulerul de la haină şi am grăbit paşii .După ceas mai era suficient timp .Coborâsem din tren şi oraşul îmi era străin . Trebuia să schimb legătura şi până la celălalt tren mai aveam aproape două ore de aşteptat . Mi-am zis să mă plimb şi să cunosc oraşul . Îl zărisem doar de câteva ori din goana maşinii şi nu-mi spunea nimic. Un oraş discret…retras în el însuşi , cu turle înalte , prea înalte pentru gustul meu şi străzi înguste , sufocate de panouri portocalii , bannere galbene şi afişe roşii dispuse ca într-un mozaic inutil. Noaptea încă zăcea peste clădiri deşi ceasul de la mână îmi arăta că se făcuse dimineaţă . De fapt nu ştiam unde se termină noaptea şi unde începe ceaţa . Câteva maşini răzleţe alungau plictiseala de pe alei şi farurile lor sticleau neliniştit în ochii furişaţi ai câinilor vagabonzi. O rafală de vânt scutura violent crengile goale de deasupra mea şi pulberea îngheţată desprinsă de sus îmi aluneca după gât şi mă înfiora . Doar trecătorii lipseau … La intrarea în parc o statuie părea aplecată într-o poziţie nefirească . Ca şi cum ar fi căutat ceva . Am privit-o în lumina tulbure a becurilor străzii şi pentru o fracţiune de secundă mi s-a părut că tremură .M-am oprit şi statuia era nemişcată şi doar ciorile se zbăteau undeva deasupra ei într-o încleştare oarbă . În curând oraşul avea să se trezească şi cu puţin noroc aş fi putut să- l colind de la un capăt la celălalt înainte să prind următorul tren. Străzile erau încă goale. Paşii răsunau pe caldarâm ca într-un oraş pustiu. Pe strada pe care am apucat-o , o statuie se oglindea străină în vitrina luminată a unui magazin . Am trecut pe lângă ea şi la prima vedere aş fi putut să jur că e vie. O pojghiţă subţire de chiciură făcea ca faţa să-i scânteieze intr-un fel familiar . Părea un trecător surprins în mers şi înţepenit cu ochii la vitrină . Am trecut strada pe zebră şi am ocolit clădirea înaltă şi acoperită de afişe electorale . Ar fi trebuit să dau de strada principală , mi-am zis şi am avut dreptate. Se lumina …Acum cerul tulbure de Noiembrie părea mai înalt . Ţipenie de om pe trotuare. Doar statui. De toate mărimile şi culorile . Statui înalte , parcă pornite să se caţere pe turle …statui cenuşii cu feţe banale încremenite în gesturi fireşti…statui vesele de şcolari..,vopsite în toate culorile…statui cu feţe obosite de nesomn …statui cu chipuri de bătrâni plictisiţi , cu privirile reci , întoarse spre ei înşişi şi statui de femei cu surâsuri largi încremenite . În faţa Primăriei , pe un paznic de piatră aţipit , porumbeii dormitau nemişcaţi . Tresăreau când şi când din somnul lor la zgomotul maşinilor răzleţe ce se târau leneş pe cele două benzi . La volan feţe albe cu ochi imobili ca de statui…Piciorul drept începuse să-mi amorţeasca…îl mişcam din ce în ce mai greu .În lumina palidă a dimineţii , oraşul era adormit şi de pe trupurile încremenite , chiciura se topea uşor lăsând în urmă o transpiraţie îngheţată . Începusem să cobor spre gară şi şchiopătam din ce în ce mai tare…Din grădinile golaşe mă fixau ochii îngheţaţi ai piticilor de lut . Aceiaşi câini ai străzii mă conduceau din urmă flămânzi şi mâna cu care aş fi vrut să le fac semne prietenoase începea să îngheţe şi ea . Abia am ajuns…nici nu mai ştiu de cât timp stau amorţit pe banca din sala de aşteptare . Scriu la laptop …degetele se mişcă greu , dureros …şi aştept…poate n-au încremenit toate trenurile…Picioarele nu le mai simt de loc…dacă mă chinui puţin aş putea să mă răsucesc…să ascult…poate…să încerc …poa…

Publicitate