Toamna fluturilor negri

Ieşit nu de mult din nimfa lui , fluturele negru avea aripile în formă de lacrimă. Şi le-a uscat puţin şi apoi a plecat să cunoască lumea . Sub soarele rotund de Iunie parcă tot cerul era acoperit de fluturi . Numai că toţi erau fie albi ,fie roşii,fiecare în legea lui şi el privindu-se într-o boabă de rouă a prins a se însingura .Dar în lumea fluturilor toate durează puţin ; chiar şi tristeţea . Numai la câteva flori depărtare a întâlnit un fluture la fel de negru ca şi el dar care avea aripile în formă de inimă. S-au bucurat amândoi de întâlnirea lor şi au şi început imediat să depene amintiri aşa puţine câte aveau din proaspăta lor viaţă. Mai apoi aripile li s-au uscat de tot şi atunci când le-au deschis mari şi fragile şi au început primele rotiri în zbor au găsit cât de asemănători mai erau.

Nu e vorba că ceilalţi fluturi nu-i mai deosebeau de fel ,dar uneori , după ce se opreau din goana lor bezmetică pe sub teii înfloriţi nici ei nu mai erau atât de siguri şi începeau să se confunde unul cu celălalt . Aşa că fluturele cu aripile în formă de lacrimă era uneori fluture cu aripile în formă de inimă şi invers ……şi florile erau fără număr şi nectarul era din belşug. Dar ca orice eternitate , nici cea din mica lor lume nu avea să ţină la nesfârşit. Aşa că încet ,încet a sosit timpul ca fluturele cu aripile în formă de lacrimă să plece în lunga lui călătorie . Toată seara au plutit amândoi graţios sub cerul spuzit de stele. Au mai sporovăit ei ce-au mai sporovăit despre veşnicie în lumea fluturilor şi a doua zi după ce au urcat împreună în cea mai înaltă floare de pe pajişte , el şi-a luat zborul . Şi-a mai întors o dată privirea şi ochii îi erau senini şi inima îi crescuse într-atât încât acum şi ea arăta ca un fluture cu aripile în formă de inimă .

Cât timp să fi trecut ? Cine mai ştie ; doar că într-o zi ceţoasă s-a întors şi abia, abia a mai găsit vechea pajişte .În mod sigur nu mai era la fel . Se schimbase şi el dar într-un mod tare ciudat. Aripile i se decoloraseră şi acum arătau dizgraţios , o antenă i se sucise cu totul şi atârna strâmb şi fluturelui cu aripile în formă de inimă i se părea că acum arăta chiar caraghios . Oricum ,nici el nu mai era chiar acelaşi . Aripile mai păstrau foarte puţin din negrul splendid de altădată ; încet , încet prinseseră în ele toate culorile curcubeului şi acum fremătau de dorul zborului. Nici vorbă deci să-i mai poată cineva confunda. Celălalt , cu aripile în formă de lacrimă, înţelegea asta deşi nu mai putea schimba nimic şi încet , încet iarăşi se însingura. Cu toate că nimeni nu era atunci să le spună că ciudata lor metamorfoză nu se sfârşise încă ei au mai încercat să mai zboare împreună ca altădată ;….dar florile erau tot mai puţine şi nectarul se găsea tot mai rar.

Aşa că s-au mai înălţat încă o dată , atât cât de sus au putut , rotindu-se ca într-o ultimă reverenţă , după care şi-au luat zborul ,fiecare către cerul lui , înţelegând într-un târziu , în parfumul toamnei ce începea să cadă că mica lor lume de zburătoare era doar o amintire şi în aceea nouă , care se năştea ,nu era şi nu avea să mai fie vreodată loc pentru fluturii negri.

Publicitate

Parfum de magnolii

Nu e deloc bine să-ţi faci multe planuri dinainte. La Iaşi am prins cea mai frumoasă zi de până acum , din 2008. Soare prietenos ……magnolii înflorite şi un parfum pe care numai acolo îl găseşti . Nici urmă deci de trecut. Şi apoi care trecut ? Că doar sunt mai multe ,stratificate unul peste celălalt ,izolate ,parcă rupte unul de altul.. Şi cine îmi garantează că dacă l-aş întâlni chiar l-aş recunoaşte ? Oricum, am hotărât că ieri nu se putea ,aşa că am hoinărit bezmetic ca un fluture ( ce ar fi dacă aş pune şi eu unul la colecţie ? ) şi aproape de plecare am ajuns acolo unde ajung de fapt aproape întotdeauna când sunt în Iaşi ,adică la Casa Cărţii . Înăuntru ,nici urmă din agitaţia străzii … muzică clasică în surdină şi în depărtare sunet discret de clopote. Nici de data asta n-am plecat cu mâna goală…..”O vară fără de sfârşit „ …Lee Martin . Pe coperta din spate ….” Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei…..o pledoarie convingătoare şi plină de sensibilitate despre nevoia omului de a cunoaşte adevărul ,oricât de dureros ar fi acesta .” Aşa cum şi eu am încercat.