Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for martie 2009

Iarna prin ochelari

leave a comment »

Încă nu m-am hotărât să port ochelari . Cel puţin , deocamdată …Prefer să închid ochii atunci când dor şi să clipesc până când dispare ceaţa fină ce se lasă peste ei când mi-e lumea mai dragă . Cu nici un chip nu vreau să o iau de la capăt . Cred că au trecut deja trei sau patru luni de când am fost la ultimul control medical . De fapt a fost o consultaţie cât se poate de banală la un cabinet oftalmologic . Am citit nişte litere şi cifre pe care le-am văzut ,am încurcat altele mai mici şi în final am primit o reţetă . Ochelarii au fost gata dupa o săptămână şi de fapt de atunci a început totul . Cu ei pe ochi am incercat să înfrunt iarna  . the-false-mirror-by-rene-magritte

The false mirror by Rene Magritte

Părea simplu . Norii păreau mai mari şi mai murdari dar se scurgeau la fel de toropiţi peste oraşul îngheţat . M-am privit într-o vitrină şi abia m-am recunoscut. Trebuia să semnez nişte hârtii unui client dar mai aveam o jumătate de oră , aşa că am intrat în prima cafenea . Înăuntru era destul de întunecat aşa că m-am aşezat la masa din colţ , de unde puteam să zăresc turla ascuţită a bisericii şi un petic îndepărtat de pădure . Chelneriţa care a venit avea o faţă atât de acră încât aproape că mi-a fost jenă să-i cer un ceai verde cu lămâie. Un soi de îngrijorare i se lăbărţa pe figură şi atunci când i-am împins scrumiera plină i-am citit o furie abia disimulată . Părea să mă avertizeze…sunt destul de stresată şi aşa , la primul gest nepotrivit arunc totul şi plec…dar a luat doar scrumiera şi a plecat fără să scoată vreo vorbă . Apoi a intrat un bătrân înfofolit într-un palton gri…s-a rotit cât s-a rotit printre mese şi după ce a schiţat în treacăt un sfert de zâmbet s-a aşezat chiar în faţa mea aşa că acum o jumătate de turlă îi trecea prin umărul drept şi ca să dau cu ochii de pădure trebuia să mă întind de-a binelea . Avea o faţă obosită şi căzută cu totul . . De fapt părea chiar disperat . Colţurile buzelor îi tremurau necontrolat şi ochii aveau o expresie apatică în timp ce-şi frământa mâinile ca şi cum le-ar fi încălzit . Eu am primit ceaiul , el cafeaua şi aburii se ridicau între noi despărţindu-ne ca un zid încropit în grabă în timp ce muzica cutreiera printre mesele goale şi se lovea năucă de geamuri . Am simţit cum ochelarii se aburesc şi mi i-am scos pentru câteva clipe doar ca să le şterg lentilele . Cafeneaua era acum luminoasă şi în faţa mea stătea un tânăr în palton gri . Părea destul de dezinvolt şi bătea ritmul cu degetele pe masă . Cred că am tresărit puţin , pentru că mi-a aruncat o privire în treacăt , dar eu am pus iar ochelarii pe nas şi el a redevenit acelaşi bătrân cu figura disperată . Am aşteptat să apară chelneriţa .

les-yeux-clos-carole-feuerman

Les yeux clos by Carole Feuerman

Era la fel de stresată . Am scos cu grijă ochelarii şi am privit-o . Era mai tânără decât mi se păruse , aproape o fetiţă şi mi-a zâmbit larg întrebându-mă dacă mai doresc ceva . Am privit-o iar prin lentile şi i-am citit aceeşi furie în ochi . Nu am mai dorit , desigur ,nimic. Era ceva în neregulă cu ochelarii mei , aşa că am ieşit aproape fără să mai privesc în jur . Spun aproape , pentru că în hol , din oglinda agăţată deasupra intrării mi-a zâmbit timid un puşti cu ochelari şi zâmbetul lui , pe care demult nu-l mai văzusem , m-a apăsat ca o rană ziua întreagă pe când iarna făcea încă tumbe pe străzi şi gerul cotropea obraznic , oraşul adormit .

Written by Rusu Gigi

martie 29, 2009 at 4:50 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Miros de portocale

with 3 comments

Mai întâi a fost ceaţa . Nici nu se luminase bine şi o pâclă lăptoasă aluneca deja deasupra bisericii şi sfâşiată de turla înaltă , curgea ca un şuvoi pe străzi , ascunzând trecătorii , unul de celălalt şi printre ei , felinarele păleau rând pe rând ca nişte lumânări rătăcite. Apoi s-a pornit un vânt rece ce a împrăştiat ceaţa şi a început brusc să ningă cu ciudă . În câteva minute , totul a devenit alb şi confuz . Oamenii mai în vârstă spuneau că nu au mai văzut o asemenea ninsoare la sfârşitul lui Martie , dar vorbe ca acestea auzi mai tot timpul . Memoria unei generaţii e de regulă scurtă şi subiectivă şi lumea găseşte mereu prilej de mirare , altfel viaţa nefiind decât o succesiune de întâmplări previzibile şi măsurabile . În scurt timp , maşinile s-au transformat în movile albe mişcătoare şi doar claxoanele înnebunite răscoleau liniştea ce cădea de sus odată cu ultima iarnă . Fulgii , grei de plumb , se izbeau sacadat de vitrinele luminate şi năuceau copiii în drum spre şcoală . Unii spuneau că e zăpada mieilor , alţii , că e a rândunelelor sau a berzelor şi cerul cădea de-a binelea peste oraş  măturând totul în cale . Dar , ca toate născocirile iernii , şi asta a trecut până după amiză şi tocmai când semafoarele au început iar să clipească alene şi trecătorii să-şi scuture hainele de gheaţă , a început ca din senin să miroase intens a portocale . henri-matisse-nature-morte-aux-oranges-ou-corbeille-doranges-1912-musee-national-picasso-parisHenri Matisse, Nature morte aux oranges ou Corbeille d’oranges  1912 – Musee National Picasso, Paris


Nu a fost nici o avertizare , totul s-a întâmplat atât de brusc , încât dacă cineva ar fi dorit cu adevărat , ar fi putut să-şi noteze…azi 20 martie ora 17 , 32 min şi …sec. , mirosul de portocale a început să se insinueze peste tot şi să ne copleşească . ..Ce poate fi ?…au început să se întrebe …şi aroma portocalelor proaspăt decojite intra nestingherită în cinematograful aproape pustiu şi se revărsa peste hipermarket zăpăcind cu totul vrăbiile aciuite sub streaşină . În patiseria aglomerată de la intersecţie , plăcintele calde cu carne şi cele cu cartofi aveau deja gust de portocale şi o nelinişte nouă tremura în vocea vânzătorilor de hot dog şi gogoşi fierbinţi ,înşiraţi de-a lungul aleilor.

Firesc au început să apară şi primele zvonuri . Mai întâi , cineva a zis că la intrarea dinspre răsărit a oraşului s-a răsturnat un tir cu portocale , celelalte maşini le-au strivit şi cum vântul bate tot timpul aici dinspre răsărit o să dureze ceva până ce mirosul o sa scadă în intensitate şi o să se risipească apoi în văzduh . Mai târziu , altcineva , abia sosit susţinea că inginerii de la fabrica de lângă oraş au folosit un combustibil nou , tratat special şi acum Garda de Mediu e pe urma lor . Dar dacă e o otravă ? …a îndrăznit unul , timid…şi cum cianura miroase vag a migdale , cine ştie ce substanţa periculoasă are iz de citrice ?…şi casele şi blocurile au început a se blinda şi străzile s-au pustiit încetul cu încetul . Ceva mai târziu , pe postul local de televiziune a apărut un consilier pe probleme economice care a susţinut că e doar o campanie agresivă de marketing . Firmele nu se dau în lături de la nimic , spunea el , şi se folosesc de mesaje subliminale şi olfactive lansate doar pentru a ne facem să cumpărăm . Mirosul trecea însă şi prin geamurile de termopan şi invada uşor ,uşor, bucătăriile , sufrageriile luminate şi până şi visele celor ce,plictisiţi de aşteptare , adormeau istoviţi . Întrebările se ciocneau una de alta şi noaptea creştea mirosind şi ea a portocale . Şi abia târziu de tot, după ce norii zdrenţuiţi de vânt s-au împrăştiat , ultimii insomniaci din oraş au putut să vadă cum o lună ca o portocală uriaşă se prăvălea peste pădurea de la orizont .magritte-1898-1967-lart-de-vivre

Magritte (1898-1967) L’art de vivre


Întîmplarea asta mi-a amintit de una mai veche . Era pe vremea când a avea portocale era un lux pentru care trebuia să ameţeşti la cozi . Eram într-un tren neluminat spre Câmpulung , oprit într-o gară neluminată şi cum îmi era groaznic de sete şi cum niciodată nu-mi luam apă cu mine , am decojit o portocală şi am mâncat-o la geam . Mirosul persistent a invadat vagonul până ce călătorii au prins sa se întrebe unul pe celălalt ce s-a întâmplat , în timp ce şi atunci ca şi acum ,pe cer se rostogolea zornăind o lună ca o portocală .

Written by Rusu Gigi

martie 21, 2009 at 1:50 pm

Publicat în Amintiri incomplete...

Tagged with

In lift

leave a comment »

Doream doar să duc prietenilor mei , proaspăt căsătoriţi , un buchet de flori . Ştiam că locuiau la 9 şi am sperat ca liftul să meargă . Am avut noroc . Urcasem de nenumărate ori cu el şi deşi asta se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă , încă mai ţineam minte uşoara zgâlţâială şi ţăcăniturile inevitabile , accelerările între etaje şi opririle bruşte , când din pricina balansului îmi pierdeam echilibrul şi trebuia să ma sprijin cu mâna de pereţii coliviei fragille . Odată , în liftul de aici sau în altul, pentru că până la un punct toate lifturile în care am intrat au ceva în comun , am rămas blocat o oră şi ceva . Mulţi s-au plâns de groaza care i-a cuprins când au realizat că sunt prizonieri , de durerea aproape fizică pe care au resimţit-o , de sentimentul de neajutorare pe care l-au încercat . Eu am bătut doar în uşă până ce m-am convins că cineva a înţeles că sânt blocat şi apoi m-am aşezat pe ghiozdan şi am aşteptat pur şi simplu . Pe atunci , când aveam ceva timp liber obişnuiam să scriu . Şi dacă-mi lipseau creionul şi hărtia , scriam în minte…aşa că am scris şi abia de am băgat în seamă când mecanicii , chemaţi pentru intervenţie m-au asigurat că totul e în ordine şi că pot să ies . Acum , am intrat în cabina micuţă şi totul , de la culoarea pereţilor până la butoanele colorate îmi erau familiare , ca şi cum timpul s-ar fi blocat şi el în lift şi nici un mecanic nu fusese încă anunţat . Am apăsat pe butonul pentu etajul 9 şi cu un hârâit ce-mi era atât de cunoscut am început să urc . Prin sticla de la uşă vedeam cum luminile de pe paliere se succedau într-un joc de care încetul cu încetul îmi aduceam aminte şi butoanele se aprindeau şi se stingeau în dreptul cifrelor şterse . Un ultim clinchet şi liftul s-a oprit la 9 . De fapt putea fi oricare alt etaj. Uşa a refuzat să se deschidă şi la prima şi la a doua şi la ultima încercare . Am apăsat pe butonul pentru parter şi cu un uşur huruit am început să cobor . Alunecam destul de uşor şi abia am avut timp să-mi trag sufletul şi să-mi privesc ceasul de la mână că am şi ajuns . Nici aici uşa nu voia să se deschidă . Am urcat la 5 mai întâi , apoi la 7 după care am coborât la 3 . Liftul funcţiona destul de bine doar că uşile rămâneau mereu închise . Cred că arătam destul de straniu , închis în colivia mea cu un buchet de flori în mână .indefinite-divisibility

Yves Tanguy (1900-1955)
Indefinite Divisibility

Pe măsură ce liftul se avânta spre etajele superioare, o parte din mine rămânea mereu în urmă răscolind şi adulmecând în trecut iar atunci când cuşca cobora zdranganind din toate încheieturile , o altă parte a mea refuza să cadă la subsol , agăţându-se cu dinţii şi ghearele pe care de mult nu le mai simţisem , de orice rază de lumină , de orice adiere şi mireasmă , fie ea reală sau numai inventată de mine . Şi în toată pendularea asta între linia blândă a orizontului şi aerul rarefiat al etajului 9 , mai sus de care mărturisesc că ,mai mult dintr-o superstiţie dezarmantă decât din lipsă de curaj ,nu am îndrăznit să urc, puţine erau momentele în care eram adunat şi comprimat în aceeaşi fiinţă , în restul timpului căutând doar să nu mă risipesc cu totul între toate aceste straturi şi etaje atât de cunoscute şi totuşi atât de străine mie . Numai atunci când vârtejul în care eram antrenat s-a oprit şi uşa s-a deschis în dreptul unui palier pe care nici măcar nu m-am obosit să-l ţin minte , convins fiind că tot aşa cum lifturile seamănă izbitor de mult unul cu celălalt şi palierele sânt aproape identice , şi într-un târziu am ieşit iar la lumină numai atunci , spun , am deschis ochii mari şi am clipit stânjenit de paloarea culorilor primăverii . Priveam şi acum oraşul părea o colivie mai mare şi mai silenţioasă aşteptând doar apăsarea uşoară pe unul dintre butoanele luminoase pentru a ţâşni spre un alt etaj , unde bodyguarzi înarmaţi până în dinţi şi cu zâmbete false , de carton aveau să deschidă larg uşile şi să ne invite pe toţi să repetăm identic gesturile de la celelalte nivele şi să nu ieşim cu niciun preţ din rând. Dar până atunci mai aveam încă destul timp să păşesc pe străzi de unul singur şi uitând cu totul de tinerii mei prieteni , proaspăt căsătoriţi am pornit către casă .Mergeam tăcut prin oraşul aţipit şi ploaia îmi bătea nestingherit în faţă şi lumina palidă a felinarelor se îneca strivită în bălţile nefiresc de adânci pe când în pumnul meu strâns până la sânge , buchetul de flori se ofilea , se ofilea ….se ofilea…

Written by Rusu Gigi

martie 15, 2009 at 11:39 am

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Prima ploaie

with one comment

Şi-a privit ceasul de la mână , era 10,00 fix şi în geam , ploaia bătea iar peste ultima iarnă , lumea era cenuşie şi rece şi numai departe de tot , după linia gri a orizontului mai tremura alene o geană de lumină .caillebotte

Gustave Caillebotte – La Place de l’Europe, temps de pluie

E o zi numai bună de pierdut…îşi spuse şi sorbi încet ultima gură de cafea rece…Citea de dimineaţă din „Ulise „ şi frazele se amestecau deja în capul lui…E o singură zi din Dublin…în ea se petrece toată acţiunea…trebuie să fi fost o zi ploioasă…îşi mai spuse tocmai când soneria se porni să toace ca disperata. La uşă doi bărbaţi , îmbrăcaţi în negru . Unul ţinea respectuos o listă în mână şi celălalt , după ce-şi drese glasul se porni să citească . Un timp îl ascultă politicos dar apoi îşi dădu seama ruşinat că era desculţ şi începu să-şi caute şlapii . Prin uşa deschisă intra frigul . I-ar fi chemat înăuntru dar nu prea îi era clar ce era cu lista lor. Domnul cu favoriţi şi voce gravă citea acum despre revendicări salariale….or fi de la sindicat …îşi zise … dar apoi urma o listă lungă de spitale şi bolnavi . Cel ce ţinea foile de hârtie în mână scoase nişte broşuri soioase şi el încercă ,în lumina palidă de pe casa scării , să desluşească ce scrie în ele dar îşi dădu seama că are nevoie de ochelari aşa că închise uşor uşa şi se porni să-i caute .

Până la urmă dădu de ei pe cartea lui James Joyce . Îi puse pe ochi şi se apropie de geam. Afară , pe alee, băltoaca de dimineaţă se lăţise şi ploua cu disperare . O pisică mare şi neagră linchea însetată din apa tulbure şi privea sperioasă în jur. Îşi aminti de cei doi care care citeau la uşă şi deveni atent . Acum era vorba de încălzirea globală şi de protejarea mediului . Ar fi vrut să-i oprească dar de acum era târziu ,avea să vadă la urmă totuşi cu ce putea să-i ajute. Se aşeză la masă iar şi luă cartea în mână . Apoi uită de toate şi alunecă în Irlanda …şi vîntul bătea pe malul mării şi halbele se goleau la mesele din Dublin . O voce mai ridicată îl făcu să tresară…Prin uşa întredeschisă , domnul cu favoriţi critica măsurile anticriză şi prorocea greve fără de sfărşit…împinse uşor de mâner , până ce mai auzi doar o bolboroseală şi se apropie iar de fereastră . Copii priveau acum puţin înspăimântaţi la pisica ce sorbea însetată din baltă . Burta i se umflase de la atâta apă şi continua să bea şi să crească .chat

Pluie de chats- Author unknown

Mamele de la geamuri începeau să-şi cheme îngrijorate copii acasă şi pisica nu mai avea deloc privirea aceea înspăimântată de mai înainte . Creştea cu fiecare gură de apă înghiţită şi ploua peste ea şi peste copii înfricoşaţi şi peste ultimile petece zdrenţuite de zapadă …şi sirena fabricii închise de curând porni să urle de una singură din obişnuinţă până ce paznicul ud leoarcă reuşi să o oprească suduind .

Pe casa scării, rolurile se schimbaseră . Domnul cu favoriţi ţinea lista care parcă era mai lungă decât la început şi celălalt , cu o voce piţigăiată citea despre scăderea preţului pe barilul de petrol şi despre iminenta epuizare a resurselor energetice . Închise uşor uşa şi răsuci cheia în yală , până ce auzi numai tic-tac-ul ceasului din hol . Îl privi şi arăta tot ora 10. 00 , ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc . Şi ceasul de la mână arăta tot 10.00 , aşa că deschise televizorul. Pe Antena 3 era 10.00 , pe Realitatea 10.01 ; formă numărul robotului de la telefon….la următorul semnal va fi ora zece şi treizeci de secunde…şi Joyce aştepta pe masa răvăşită pe când afară mâţa rânjea şi creştea nestingherită sub prima ploaie a lui Martie…

Written by Rusu Gigi

martie 7, 2009 at 5:33 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,