Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for aprilie 2009

Amintiri despre uriaş ( I )

leave a comment »

Ieri aşteptam ploaia . Într-atât toate semnele îmi vorbeau despre ea , că treceam grăbit prin faţa statuii din centrul oraşului convins că în câteva minute cerul avea să se deschidă şi să toarne cu găleata . Chiar când să traversez strada am zărit uriaşul…de fapt doar mi s-a părut că-l văd…dacă stau bine şi mă gândesc nu avea ce să caute aici şi când a întors capul chiar m-am convins ca nu e el , dar aşa cum mi se întâmplă de obicei , amintirea odată pornită capătă propria ei fărâmă de viaţă şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă opresc o clipă din alergarea de toate zilele şi să o privesc cu ochii de acum , de fapt ca şi cum întâia oară aş privi-o…şi să scriu…

( I )

Noul nostru coleg avea peste doi metri , era uşor adus de spate , ca şi aceia ce , prea înalţi fiind , se cocoşează cu timpul , ochii mari şi blânzi şi mâinile lungi , cu mult mai lungi decât mânecile hainei . Îi spuneam Uriaşul şi dacă îmi storc bine creierii tot nu-mi amintesc numele lui adevărat . În biroul lung , din capătul holului , în care mirosea mai tot timpul a nechezol şi unde , pungile de Alvorada , care pe atunci costau cât o rată la C.A.R. se iveau şi se deşertau numai de sărbători , nu venea nimeni să facă prezenţa , aşa că ne strigam fiecare după cum ne era voia . Uriaşul i-am spus de cum a intrat pe uşă şi Uriaşul a rămas pentru mine , până când ne-am risipit care încotro . Uneori îl luam în balon şi-i ceream să ne arate iubita lui uriaşă , dar el ne zâmbea generos şi-şi privea mânile prea lungi care rar îşi găseau locul şi care ‚ de cele mai multe ori îl încurcau . Avea un fel al lui de a privi . De cele mai multe ori nu ne omoram cu treaba aşa că timp de privit  era pe săturate . Îşi răsucea capul şi–şi aţintea ochii spre fereastra ce dădea în curte şi rămânea aşa pironit ,ca şi cum chiar ar fi văzut ceva , până ce îl striga careva sau suna telefonul şi numai el ştia ce-i fura ochii. Dacă îl întrebam , se eschiva cu grijă şi se apleca peste hârtiile lui ca şi cum , brusc ar fi intrat în criză de timp . Fiecare aveam câte o poveste sau mai multe şi în orele lungi din după-amiezele leneşe le scoteam pe birouri şi doamnele , trecute bine de prima tinereţe se învârteau ca păsările de pradă în jurul lor şi ciupeau şi ciuguleau din ele , ba uneori rupeau câte o halcă bună , până ce răniţi de-a binelea , ne strecuram chinuiţi în cochiliile noastre şi aţipeam apoi , încercând să uităm . Numai uriaşul nostru nu zicea nimic . Tuşea încurcat şi schimba subiectul cu atâta naturaleţe , încât toate insinuările alunecau pe lângă el şi toţi îl lăsau în banca lui . Şi poate că ar fi rămas pentru mine doar una din figurile sporadice care mi-au ţâşnit în faţă şi s-au stins la fel de repede , poate că mi-aş fi amintit mai târziu doar de modul ciudat în care–şi ţinea mâinile prea lungi pentru orice haină ar fi purtat , sau poate că l-aş fi uitat cu uşurinţa cu care , pe atâţia alţii i-am uitat , dacă într-o zi , cât se poate de banală nu ar fi privit , în treacăt , zborul planat al unei neînsemnate coli de hârtie . Uneori , obiectele aşa zis neînsufleţite , au propriul lor mod de a se manifesta , implicându-te fără voia ta , şi aproape , fără să-ţi dai seama într-un joc ale cărui reguli nu le mai faci tu şi pe care foarte adesea îl înţelegi prea târziu . Ştiu asta pentru ca eram lânga el şi-i vorbeam despre întâmplări care acum sânt atât de înghesuite în memorie , că mi-e şi teamă să le mai scot de acolo , într-atât mi-au devenit de străine , ciocăneam cred în tocul unei uşi , într-un ritm la modă pe atunci , când pe lângă noi a trecut , aproape atingându-ne o coală de hârtie purtată de curent . Holul era atât de însorit că la început nu am putut vedea cine a scăpat coala , ştiu doar că uriaşul nostru a urmărit-o cu ochii lui mari , şi zborul ei scurt şi aparent fără nici un sens i-a trezit atât de mult interesul , încât m-a părăsit şi a prins să o urmeze . Umbrele tremurau pe pereţi şi praful aţipea suspendat în aerul după amiezii , şi cuvintele se aliniau între noi , greoaie ca nişte soldăţei de plumb ; eram numai noi doi , aerul cu miros de mobilier greoi , proaspăt vopsit şi coala de hârtie , sau cel puţin aşa am crezut până când , Uriaşul cu mâini de copil s-a ciocnit de ea , de Mica sau mai bine zis Mihaela , cum o şi chema cu adevărat şi de atunci nu l-am mai văzut . S-a aplecat în faţa ei să ridice ceea ce , până cu câteva clipe în urmă părea un obiect desprins de realitate şi acum redevenise o coală banală , ca un uriaş ce era şi s-a ridicat deja altcineva , năucit şi numai ochii mari mai aminteau de fiinţa greoaie de mai înainte . Şi mecanismele lui interioare , au început ca din senin să se rotească iar , să scârţâie , să tosnească din toate încheieturile….să doară …Şi Uriaşul era deja o poveste…

Written by Rusu Gigi

aprilie 26, 2009 at 5:48 pm

Copacul si taina

with 2 comments

Împăcat cu toţi şi mai ales cu mine , priveam zilele trecute ,cu o aparentă nepăsare , locul gol din livada bătrână şi când şi când simţeam urcând din adâncuri câte o adiere a unei alte primăveri . Cine ar mai putea vedea , îmi ziceam , abia zărind petecul verde crud sub pleoapele întredeschise , rana neânchisă de atâţia ani . Cei mici, blonzi şi ciufuliţi , tăiau cu râsul lor , alergând bezmetici , câte o felie groasă din imaginea mea , până ce ea , imaginea în sepia, obosită şi ştearsă se prăbuşea în ea însăşi contopindu-se cu imagini mai vechi şi mai noi şi ar fi sfârşit prin a se dilua cu totul în amintiri fără rost dacă nu aş fi rechemat-o iar şi iar la lumină din colţul ei prăfuit.  Am uita…am uitat , se pare , evenimente care acum câteva săptămâni mi se păreau importante , dar îmi amintesc cu o precizie milimetrică paloare lunii ce se scurgea în noaptea aceea pe geamul casei , pe când primele flori cădeau sub lovituri de topor . Sânt oameni mari , care ştiu ce fac , îmi ziceam şi aş fi vrut să urlu dar buzele îmi erau atunci ferecate şi simţeam cum ţipătul care nu mai venea mă făcea fără voie complicele lor . Lumina cădea ca o ploaie de sus şi crengile pe care florile se chinuiau să se nască se înclinau nefiresc şi se prăvăleau mai apoi cu un zgomot sec . Era un păr bătrân care trebuia să moară în taină , mi-au spus şi în taină l-am luat în mine şi adesea înflorea şi rodea fără ca nimeni să mai ştie . Cei mici se prăpădeau mai apoi de râs şi treceau cuminţi prin trunchiul lui , pe care numai eu îl mai vedeam şi dintr-o veche scorbură de demult , o pasăre ciudată de demult se rostogolea ţipând într-un cer senin de altădată .la-foret1

Peinture de Denis van Alsloot (1570-1626)
L’Abbaye de Groenendael dans la forêt de Soignes en 1612.
Musée des Beaux-Arts de Belgique à Bruxelles.

P.S. Am privit de curând în neştire o reproducere după tabloul lui Denis van Alsloot , până ce freamătul pădurii m-a alungat înapoi şi obosit am dat tot peste mine rătăcit în păduri şi printre copaci care de atâta timp nu mai sânt .

Written by Rusu Gigi

aprilie 18, 2009 at 10:48 am

Seara cu berze

leave a comment »

Parcă plouă cu berze…zicea gazda şi apusul se scurgea leneş . Fumul se ridica şi se topea deasupra noastră în timp ce pe pajiştea de la marginea pădurii aterizau una câte una ca nişte planoare greoaie . Am vrut să spun ceva dar o pală de vânt mi-a îndesat fumul în gură şi tusea m-a stors ca pe o lămâie . Când am reuşit să deschid ochii erau şi mai multe şi clămpăneau caraghioase cocoţate pe picioroange . Băiatul cel mic al gazdei se strica de râs . Unul povestea că o societate americană vrea să cultive varză pe lună . Nu se poate …zicea altul…cum să care atâta pământ ? Un ochi îmi lăcrima şi nu eram deloc atent la discuţie . Am cerut un pahar cu apă . Nu le trebuie pământ …spunea băiatul cel mare al gazdei…construiesc o seră hidroponică . Apoi cineva a suflat în jar şi scânteile galbene se ridicau uşor în aerul serii şi mureau aiurea duse de vânt . O mâţă s-a azvârlit între noi derutată şi fetele s-au speriat pentru o clipă după care au început să chicotească . Şi-au scos căştile de pe urechi şi au plecat să vadă berzele . M-am gândit cu părere de rău la cartea din geantă şi m-am făcut că nu aud când m-au întrebat ce cred despre cultivarea verzei în condiţii de gravitaţie . Nu-i cunoşteam pe toţi şi pe câţiva nu doream de loc să-i cunosc .Mi-au turnat un pahar mai mare şi m-au luat aproape cu forţa să-mi arate grădina. Nu puteam să le spun că o ştiu mai bine decât ei . De acolo vedeam mai demult berzele . Eram doar eu şi ele şi soarele care apunea ca şi acum . Apoi un nor răzleţ m-a scăpat . A început un ropot de ploaie . Ne-am retras fără să fim nevoiţi să vorbim . Fiecare cu tăcerea lui . În camera noastră cineva agăţase de icoană o ramură de salcie cu mâţişori . Soba era încinsă şi am deschis fereastra să nu mă sufoc . Departe, berzele se ridicau una câte una şi planau în şirag peste linia şoselei . Zgomotele s-au stins pe rând şi doar susurul apei se lovea de ferestre . Cerul se dezgolise şi înainte să adorm ca un buştean am mai apucat să zăresc cu coada ochiului o lună rotundă , fără sere hidroponice pe ea şi o barză uriaşă , săgetând noaptea şi făcându-mi ţăndări toate amintirile . Apoi a izbucnit noaptea…

Written by Rusu Gigi

aprilie 12, 2009 at 9:20 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with ,

Poveste de aprilie

leave a comment »

În padurea de sus , iarna a zăbovit obosită să-şi mai tragă sufletul . in-padurea-de-sus2La Palma , cerul era azi , albastru ca o mare răsturnată şi aerul rece şi tare ca la poalele gheţarilor . Am urcat atâta drum pentru primele flori dar am dat doar de copii ce vindea ouă împistrite şi suc de zmeură şi afinată . Au ţopăit ce au ţopăit pe lângă mine împingându-mi coşurile în ochi dar s-au uitat mai atent la numărul de la maşină şi văzând că e de Suceava m-au părăsit pentru cei din alte judeţe . Nici urmă de flori ; doar într-un colţ , un pui de brad se iţea stingher pe pajiştea goală .pui-de-brad1 Mi-am amintit de livada din spatele casei bunicilor. Era şi acolo un pui de brad . La început era înalt cât mine . Apoi m-am străduit şi l-am luat . Au mai trecut câţiva ani şi el crescuse deşirat şi cu urme de betală colorată în vârf. Apoi am trecut mult mai târziu să-l văd dar nu mai era nici el şi nici bunicii nu mai erau . Asta însă nu l-a împiedicat să crească în mine . Acum mi-l închipui înalt şi singur în livada bunicilor . Uneori îmi imaginez că trec pe acolo să-l salut . Doar uşa casei , aşa cum o mai ştiu nu vreau să o deschid …cel puţin deocamdată . Mă gândeam la brad şi soarele îmi lovea fără milă ochii aşa că am început să coborâm . Un popas şi un petic de zăpadă şi alt brad ce se visează uriaş .hai-sus Apa bolborosea în legea ei peste pietre şi un colţ de iarnă părea înţepenit printre copacii prăbuşiţi.un-colt-de-iarnaSpun părea pentru că numai câţiva paşi mai la vale am zărit sus de tot semnele unui nou început.un-nou-inceput Apoi , pe când dangătul clopotelor de la Suceviţa se topea uşor printre noi am întâlnit primăvara. Două flăcări mov răsărind dintre frunzele moarte ,2ghiocei năuciţi de luminăghiocei şi un buchet rătăcit printre pietre…buchetŞi pe neştiute , aprilie se prăbuşea peste noi …

Written by Rusu Gigi

aprilie 5, 2009 at 6:26 pm

Publicat în Despre primavara

Tagged with , ,