Ploaie cu gust de biscuiţi (V)

În cel din urmă simţi cum căldura şi gândurile ce-i treceau prin cap aveau să-l doboare aşa că se ridică cu greu ca într-un vis :

-În ce dată suntem ? Şi cum nimeni nu-i răspunse… Eu , unul am pierdut noţiunea timpului . Ştiu doar că nunta mea trebuia să fie acum câteva săptămâni şi fiecare zi care trece mă îndepărtează de ea tot aşa cum şi malul celălalt se îndepărtează de al nostru . Acum , înţeleg din ce spui , se adresă el locotenentului  , că e tot mai puţin probabil să plec în  curând de aici .

Locotenentul dădu afirmativ din cap ,   apoi se ridică şi el şi trupul lui uscăţiv părea aproape străveziu în   lumina galbenă a lămpii de campanie . El continuă :

-Treaz sau în somn , m-am gândit mereu la părinţi , prieteni şi mai ales la mireasa mea . Acum mă gândesc că asta e firesc pentru mine . Sunt aici prins ca într-o cuşcă şi altceva tot nu aveam ce face. Îşi şterse faţa transpirată şi tuşi . Dar ei , întrebă el…ei au avut tot atâta timp să mă aştepte , să se gândească la mine ? În mod sigur , timpul curge diferit de o parte sau alta a râului . Vedeţi…? voi amândoi sunteţi oameni care cochetaţi cu ştiinţa şi ar trebui să ştiţi mai bine decât mine . Eu altă explicaţie nu am decât că mă învârt într-un vis care nu se mai termină şi totuşi mă pipăi şi mă zgârâi şi doare şi mâinile mele la fel ca ale voastre au început să prindă muşchi verde ca al pietrelor dintr-o baltă stătută .

-Ceea ce spui tu , îl întrerupse profesorul e că noi nu suntem decât nişte proiecţii de ale tale şi  că toate ce ni se întâmplă sunt numai o parte a visului tău . Ar fi simplu…prea simplu cred spuse , împiedicându-l pe celălalt să-i răspundă , şi destul de convenabil dar vezi…eu mă simt cât se poate de real , sunt iritat că maşina îmi rugineşte în ploaie în faţa pensiunii de cine ştie când , am prins apă în ghete şi simt cum degetele de la picioare mi se murează chiar acum în ele , am o vânătaie pe faţă care-mi zvâcneşte şi mi-e foame şi m-am săturat până peste urechi de ceai şi biscuiţi .

-Poate că şi unul şi celălalt aveţi dreptate , îi opri locotenentul . Poate că e un vis şi în acelaşi timp suntem şi reali . Vreau să spun , eu am propria mea identitate şi propriile mele necazuri , aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre şi totuşi ne rotim aici ca într-un vis ce nu se mai termină .

-Vrei să spui că într-un fel sau altul visele noastre interacţionează ? Ca şi cum am fi fiecare în camerele noastre dormind comozi în timp ce în vis ne întâlnim şi ne adăpostim de ploaia asta fără cap şi coadă ?

-Nu…ceea ce vreau să spun e că ni se întâmplă ceva diferit , răspunse locotenentul , dar pentru asta va trebui să luăm pelerinele pe noi şi să mă urmaţi . Am ceva să vă arăt, ceva ce mă frământă de câteva zile . Strănută violent şi deveni şi mai palid .

Îşi traseră iar pelerinele pe ei şi-l urmară pe locotenent . Acesta ieşi din cort şi cu ploaia lovindu-l pieziş în faţă porni să urce pe o cărare ce ocolea un pâlc de copaci desfrunziţi .Călcau din ce în ce mai greu , se auzea doar ploaia şi vântul bolborosind printre tufişuri şi ghetele li se înfundau în lutul galben . Profesorul icni şi se prinse cu amândouă mâinile de o creangă , apoi sări peste un ochi de baltă şi se aburcă pe platoul pe care ceilalţi doi ajunseseră deja . Ceva mai departe se înălţa un foişor metalic vopsit în verde şi într-acolo se îndreptară . Degeaba ar fi vorbit acum între ei . Vântul vuia de-a binelea şi acoperea orice sunet . Începură să urce câte unul scara metalică a foişorului şi în curând ajunseseră în vârful lui unde era o cabină cu geamuri şi uşă şi în care puteau de acum să se adăpostească . Locotenentul scoase un binoclu militar şi privi îndelung prin el.

-Acolo e oraşul . Vreţi să priviţi ?

Luă binoclul şi-l puse la ochi. La început nu văzu cine ştie ce dar mai apoi , ochii prinseră să se obişnuiască şi începu să distingă străzi , parcuri , case cochete şi blocuri , cartiere întregi lăţindu-se , oameni grăbiţi pe trotuare şi maşini , şiruri întregi scurgându-se de-a lungul arterelor şi abia înainte de a-i da binoclul profesorului ce aştepta lângă el înţelese că ceva lipsea din decor…ploaia .

Profesorul privi şi el îndelung şi pe faţa lui se putea citi acum o emoţie fără margini .

-Ziceai ceva de o nuntă…uite în direcţia asta şi-i înapoie iarăşi binoclul .

Privi prin el şi roti lentila  până ce zări convoiul ce se mişca alene , aproape că le putea zări feţele triste şi tresări când rând pe rând începu să-i recunoască .Îi simţea departe , prea departe pentru a-i striga şi totuşi începu să le murmure numele unul câte unul , încet ca o litanie în timp ce cortegiul aluneca acolo departe sub cerul ireal de senin . Uşa se deschise violent sub răbufnirea vântului dar nici unul din ei nu mai simţi nevoia să o închidă şi ploaia le udă iar feţele alungite .  Ploua şi stropii grei îi loveau ca şi cum ar fi vrut să-i dizolve , ploua cu toată furia toamnei peste foişor şi barăci , peste cortul de pe marginea apei , peste soldaţi şi pontoane , ploua şi ploaia avea gust de biscuiţi…