Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for the ‘Amintiri incomplete…’ Category

Vis de sanie

with 2 comments

Acum că o avea din nou în faţa ochilor ,o privi îndelung prin ochelari şi cu ochii de atunci şi un început de surâs îi apăru pe buze. Sania părea ceva mai mică , lemnul crăpase la îmbinări  şi o rugină fină mâncase pe alocuri metalul .  Pânze vechi de păianjen se scurgeau din ea ca nişte zdrenţe .O cântări din priviri , se suflecă şi începu să şteargă praful gros pe care anii ce trecuseră îl lăsaseră . Pe măsură ce-l îndepărta îşi aminti nuanţa de bronz pe care i-o dăduse ultima oară . Era acum câţi ani în urmă …?  se strădui el să-şi amintească dar zilele  şi lunile se amestecaseră atât de tare în trecut încât păreau a se fi sudat între ele şi efortul de a le separa părea a fi fără rost . De după un gând îi ţâşni în memorie o dimineaţă îngheţată , pârtia ninsă  şi  larma ţâncilor ce coborau dealul pe sănii ca nişte săgeţi , fumul din hornuri ce urca drept ca nişte coloane transparente şi tremurătoare şi ghetele grele şi îngheţate din picioare dar atât , nimic altceva . Nici un an  ce poate fi găsit în calendar , nici un chip concret , doar imagini mişcătoare şi mirosuri adormite . Toate se topeau într-o clipă uriaşă ce ascundea în ea ierni fără număr  , feţe  suprapuse peste alte feţe , zâmbete amestecate cu lacrimi şi peste ele scârţâitul zăpezii sub talpa saniei coborând ca o nălucă . Se ridică să-şi îndrepte spatele şi simţi o durere surdă . Aşteptă să treacă şi apoi deschise cutia de vosea bronz . Mirosea aproape la fel ca atunci . Începu să pregătească lemnul pentru vopsit , îl curăţă îndelung până ce simţi sub degetele lui netezimea pe care o căuta . Prin uşa deschisă a şopronului , o pală de vânt îl acoperi cu o pulbere fină de zăpadă şi tresări ca şi cum amintiri adormite în el ar fi început să se deştepte . Uitase cu totul senzaţia  de înfrigurare pe care o trăia când zăpada îi intra pe sub guler şi se topea pe pielea înfierbântată a gâtului aşa că se înfioră  ca atunci demult în dimineţile sticloase sau în serile târzii  de pe pârtie , poleite cu lună când se simţea îngheţat şi-i veni să tropăie iar ca un puşti . Se apucă de  lucru şi sub mâinile lui , sania îşi căpăta iar forma de odinioara , ca şi cum doar ar fi stat ascunsă în spatele pânzei de păianjen şi l-ar fi aşteptat mereu . Are stil…îşi spuse dându-se în spate şi privind-o îndelung . Vechea curea de piele cu care o trăgea după el era atât de învechită încât o tăie cu totul şi răscoli prin toate cutiile . Nu găsi nimic ca să-l mulţumească . Lăsă totul baltă şi  intră în casă . Începuse să tremure aşa că îşi făcu un ceai fierbinte . Afară ninsoarea se înteţea şi vântul se rotea după hornuri şuierând şi răscolind zăpada proaspătă .  Se întinse pe canapea şi moleşit de căldură aţipi . Când se trezi se întunecase atât de tare încât nu-i mai rămăsese  multe de făcut . Luă la rând sertarele până ce găsi un şnur ce părea potrivit , se înfofoli şi ieşi . Străbătu curtea şi intră în şopron . Becul era ars  şi nu se încumetă să-l schimbe aşa că lăsă totul pe a doua zi . Adormi într-un târziu şi toată noaptea  visă sănii şi năluci uitate .

Spre dimineaţă îl trezi vântul . Ningea în rafale şi abia se mai vedea . Ceasul ticăia într-un colţ şi măcina clipele în ritmul lui propriu . Unele erau mai lungi şi mai greu de mestecat…se roteau în ritmul ninsorii de afară , altele alunecau una după alta înghesuindu-se şi  comprimând timpul în firmituri mai mici…Pe la prânz , ninsoarea se opri şi după ce se înfofoli bine îşi luă lopata şi ieşi la făcut cărări . În curte , printre troiene  se dezmorţi de-a binelea şi abia de mai simţi zvâcnetul durerii din şale .Curăţă metodic toate aleile , făcu cărare către poartă şi şopron şi abia după aceea  scoase sania. Îi prinse şnurul de piele şi apoi o întoarse şi-i lustrui îndelung tălpile cu parafină şi abia după ce o simţi lunecând ca odinioară  se declară mulţumit.

După livada veche  se zărea ca prin ceaţă pârtia de demult…Spatele îl durea chinuitor şi începu să strănute…Sania  , ce acum părea cu ani şi ani mai tânără îl aştepta şi fulgi grei de zăpadă se roteau deasupra porţii deschise…Oftă şi privi către dealul abrupt pe care odinioară îl urca în fugă. Dincolo de el , noaptea se furişa ca o nălucă în timp ce sania îi fornăia la picioare  ,  ca un armăsar nestrunit…

Written by Rusu Gigi

februarie 12, 2011 at 5:41 pm

Coletul cu amintiri (II)

with 17 comments

Dimineaţa cobora din camera lui chior de somn , se spăla îndelung ca să se limpezească şi apoi prindea ultimul autobuz pentru fabrică . Fusese repartizat să lucreze cu un muncitor în vârstă  la un utilaj ce finisa panourile din care se asambla mai apoi mobila . Banda scuipa panourile unul după celălalt şi el le prindea şi le stivuia pe nişte paleţi . Îşi amintea că nu mânca mai nimic acasă şi după o oră sau două începea să ameţească .

-Hai la o ţigară ! Ne putem lăsa de treabă şi pentru mai târziu îi spunea celălalt iar apoi  lipiţi de zidul exterior , cu ţigările aprinse între buze :

-Iar ai citit…şi el dădea din cap căutând să respire aerul curat mirosind a ploaie . Şi la ce-ţi foloseşte mai zicea muncitorul în vârstă şi pe figura lui se putea cit…Nu-i aşa că eşti la fel de prost ca mine ? Utilajele hârâiau sacadat şi praful plutea prin hala înaltă , deasupra lor zburau vrăbii ameţite de foame şi miros de lac . El se îndârjea să prindă la timp panourile alunecoase şi ceasul îi ticăia ca o prelungire a bătăilor inimii .

Cotea acum pe după o clădire veche ce părea nelocuită de mult şi coletul era din ce în ce mai greu . Îl mută dintr-o mână în alta şi citea numerele de pe case când îşi aminti de Elisa . Era o balerină blondă şi rece ca un aisberg . Uneori îşi uita mâna în mâna lui şi atunci i se părea că ţine în palme un bulgăre de zăpadă .Toată ziua era la repetiţii şi seara pleopale îi cădeau de oboseală . Se temea să nu-i adoarmă cu capul pe umeri şi-o punea să-i povestească  despre turneele ei . O asculta cu ochii pe jumătate închişi şi putea să vadă în minte oraşele prin care ea trecuse , vedea castanii încărcaţi de floare din faţa teatrului , aleile poleite de lună din nopţile de după spectacole şi vocea ei rece ca o floare de gheaţă îl ţinea treaz . Încă avea toate programele tipărite pe care ea i le dăduse , încă le citea şi o privea în fotografii mult timp după ce autocarul ei se răsturnase în prăpastie . Nu se dusese să o vadă , nici nu ar fi avut ce şi îşi amintea de ea ca de o statuie de gheaţă adânc înfiptă în amintirile lui.

Mai erau câteva case dar ara atât de obosit că se aşeză pe o bancă din faţa micului magazin ce se pregătea să închidă . Ceasul ticăia egal şi ştiu că avea să întârzie dar simţea nevoia să stea o clipă şi să-şi amintească despre ziua când primise plicul oficial că tatăl şi unchiul lui se prăpădiseră pe front . Vedea în minte casa pregătită ce de sărbătoare cu parchetul strălucind de curăţenie , globurile felinarelor din perete licărind în galben şi încă auzea melodia veche şi discul rotindu-se în pick-up . Mama ţinea în mână plicul cu stema tipărită şi tremura ca prinsă de friguri . Cineva îi adusese un pahar cu apă şi ea se încăpăţânase să nu scoată nici un sunet . Luni bune mai apoi nu vorbi de loc  şi se stinse spre toamnă fără ca cineva să-i mai audă vocea . Casa rămăsese la fel de pustie şi numai parchetul lustruit mai scârţăia din când în când ca şi cum cei doi ar mai fi dansat pe melodiile bătrânului pick-up .

Seara cădea ca o secure peste oraş şi el abia reuşi să se ridice . Coletul era atât de greu că abia putu să-l care pănă la casa de la numărul 9 . Amintiri de demult i se amestecau în minte , feţe uitate îl căutau şi el păşea peste gropile pline cu apă şi mirosuri de tei şi de salcâmi  de cine ştie când  îl învăluiau . Sună şi apoi îl privi pe bătrânul ce ieşise la poartă şi-i semnă de primire . Ar fi putut fi el peste vreo câţiva ani , avea părul alb şi cearcănele îi pareau cunoscute dar ochii ce văzuseră şi simţiseră atâtea păreau stinşi şi întorşi mai mult către sine . Şi-l închipui cu Eliza de braţ pe aleile bântuite de mirosul salcâmilor în floare sau dansând într-o noapte uitată pe parchetul strălucitor din casa de demult. Îi întinse coletul şi se simţi mai uşurat . De după turla bisericii  o lună cu un colţ rupt urca abia târându-se pe cer şi o stea ce explodase cu cine ştie câte mii de ani în urmă îi polei pentru o clipă şi se stinse în neant…

 

 

 

Written by Rusu Gigi

noiembrie 28, 2010 at 12:04 pm

Coletul cu amintiri (I)

leave a comment »

Se încăpăţânase să ducă un pachet tocmai în celălalt capăt al oraşului cu toate că ştia că ar fi putut să întârzie acasă şi ai lui nu ştiau de micul lui job de după şcoală. Oraşul se lăfăia în toamna leneşă ca într-o baie călduţă . Iedera se ofilise şi acum o nouă sevă îi dădea putere şi  fără nici o grabă se insinua peste clădirile vechi , un amestec vegetal de verde ruginiu . Geamurile pe lângă care trecea împrumutau câte ceva din culoare cerului şi se tulburau înapoi ca nişte ochiuri de baltă pe măsură ce le lăsa în urmă . La unul din ele un tip cu capul triunghiular , un surâs şters . Îi zâmbi în treacăt şi abia atunci văzu că era un bătrân cu o scufie pe cap , cu gura ştirbă. Îl privea şi-i spunea ceva dar era prea departe şi cuvintele , oricare ar fi fost ele , se pierdeau printre tufele de sânger . Ridică mână şi-i făcu semn , scufia se înclină şi geamul , rămas în urmă deveni opac şi pustiu . Mută pachetul dintr-o mână în cealaltă .Părea mai greu decât atunci când îl primise de la firma de curierat . Pe caldarâm , paşii lui răsunau ca pe o scenă deschisă . Doi puşti trecură în viteză pe role şi el nu le văzu decât feţele încordate şi mâinile încremenite într-un echilibru de o clipă . Alţi câţiva , desculţi făceau tumbe într-o curte . Păreau să ţipe şi să facă larmă  dar nici un sunet nu ajungea până la el de parcă o bulă imensă i-ar fi înconjurat şi nici un sunet , nici o adiere nu ar fi putut trece de ea. Îşi privi ceasul şi începu să păşească mai repede . Sora sa ar fi trebuit să ajungă acum acasă şi desigur avea să întrebe de el . Ai lui realizau mai greu că întârzie şi el nu avea nici cel mai mic gând să le povestescă despre modul cum îşi completa banii de buzunar . Vara trecută , când sora sa fusese plecată la Constanţa la o familie de cunoscuţi de ai lor , el lucrase o lună întreagă  ca muncitor sezonier la o fabrică de mobilă fără ca ai lui să ştie ceva . Pleca de dimineaţă în fiecare zi şi venea obosit după prânz .În timp ce cotrobăia prin frigider le povestea despre plimbarile prin parc sau despre meciul teribil pe care îl jucase cu cei din cartier  în ştrandul părăsit . Mânca în fugă ca un lup flămând şi apoi urca în camera lui şi citea ca disperatul până noaptea târziu .

Coletul devenea tot mai greu şi el , care nu era de loc un pipernicit îl tot muta dintr-o mână în cealaltă până ce obosi de-a binelea şi se opri să răsufle . Citi încă o dată adresa destinatarului , era undeva sus pe o stradă înfundată pe care nu mai urcase de când era numai un puşti . Alături descoperi cu surprindere că scria despre conţinut . Nu era decât un cuvânt scris alandala . Îl citi cu greu şi izbucni în râs de unul singur .Amintiri. Chiar aşa scria ; căra până la urmă un colet cu amintiri . Ce fel de amintiri or fi  ? se întrebă . Fotografii din celălalt veac , scrisori îngălbenite , bileţele trimise cu sufletul la gură şi aşteptate cu înfrigurare de cine ştie cine şi primite cine ştie când sau poate mai degrabă obiecte banale pentru ceilalţi dar încărcate de cine ştie ce sensuri şi aşteptări pentru posesorul lor . Poate că astea sunt amintirile  îşi zise sau cine ştie , treaba mea e doar să predau coletul şi să-mi văd de treabă .

Porni să urce iar şi strada se îngusta tot mai mult  până ce se transformă într-un soi de uliţă ce se rotea  pe după o biserică veche . Soarele devenea tot mai palid , frunzele căzute putrezeau aiurea pe trotuare şi vântul aducea miros de  lumânări încinse şi  flori moarte . Urca , toamna agoniza în plopii  desfrunziţi şi nori cenuşii ca nişte amintiri de demult se destrămau şi  se închipuiau în alte forme deasupra clopotniţei . Surâdea unui gând numai de el ştiut şi urca…

Written by Rusu Gigi

noiembrie 21, 2010 at 2:09 pm

Nimic despre Moş Crăciun

with 8 comments

Mi-e greu să recunosc dar încă  nu am apucat să mă obişnuiesc cu Moş Crăciun.  Nici acum nu tin minte toate numele renilor . Doar pe Rudolph , cel cu nasul roşu îl ştiu de prin filme şi desene animate pentru copii . În copilăria mea , ţurţurii erau mai lungi , troienele mai înalte şi la uşă (pe atunci nu aveam horn ) bătea Moş Gerilă.

Ded Morozin in Moscow-Oleg Nikishin/Getty Images

Prima oară l-am întâlnit la şcoală . Mirosea zdravăn a portocale şi avea sacul plin cu caiete şi ciocolate cu rom . Am cântat cuminţi Tricolorul şi am primit fiecare câte o pungă plină de dulciuri şi creioane de colorat. Apoi comandantul de detaşament şi-a netezit cu grijă cravata roşie şi a înălţat steagul pe catarg .  Moşul a salutat milităreşte şi a plecat înţepenit de şale la alte serbări şcolare . Ca orice iluzie , şi a mea a durat puţin . M-am rugat în toate scrisorile mele  către el să-mi aducă în dar o pereche de patine . Am luat numai note bune , am învăţat toate cântecele patriotice şi chiar mi-am pierdut după-amiezile la corul şcolii cu toate că aveam vocea în schimbare . În seara de Ajun a bătut  în sfârşit la uşa apartamentului nostru şi  după ce m-a luat pe genunchi şi l-am simţit mirosind puternic a votcă , mi-a dat o sacoşă  în care erau tradiţionalele portocale şi un pistol cu capse . Nu l-am urât din prima . Am mai rezistat până ce mama l-a servit cu un pahărel de rachiu şi el şi-a ridicat barba de vată şi l-a dat repede peste cap . L-am recunoscut pe administratorul de bloc . Avea faţa roşie ca atunci când ne alergase după ce am spart geamul de la intrare . Numai după aceea am renunţat la iluzii .

Azi , prin oraş  , zeci de Moşi se târau cu umbrela deasupra sacului prin ploaie . Renii nu fornăiau pe nicăieri şi Crăciuniţa cred că încă mai cocea fursecuri . După cum v-am mai spus , încă nu am apucat să mă obişnuiesc cu Moş Crăciun . Mi-a ajuns cu Moş Gerilă . Şi dacă patinele nu le-am mai primit la timp , visul de a patina , nu l-am pierdut niciodată . Crăciun luminat şi sărbători fericite ! vă urez cu drag tuturor .

Written by Rusu Gigi

decembrie 25, 2009 at 9:36 pm

Publicat în Amintiri incomplete...

Tagged with ,

Urma de sanie

with 13 comments

În nici într-un caz , zăpada nu are memorie  . Şi asta pentru că nici o iarnă nu seamănă cu alta . Altfel , n-aş fi uitat   dimineţile pline de promoroacă şi  urmele paşilor noştri întipărite adânc în omăt . Cu greu , ca prin vis îmi mai amintesc sania lunecând printre cetinele ninse  şi rotocoalele înceţoşate ale păsărilor în zbor .

Winter Troika (Yuri Sergeyev, 2001)

Uneori ştiu că rămâneam în urmă ; mă  minunam de siluetele  feminine ale stâncilor dimprejur  şi  rătăceam aiurit printre târşi : mă târam apoi  greoi  prin nămeţi să te ajung şi ochii îmi cădeau îngheţaţi de ger . Opreai , nu se putea să nu opreşti .  Cu mâinile degerate îi căutam amândoi  prin troienele înălţate  ca nişte termitiere albe şi  zăpada lucea cu ochi sticloşi . Numai după aceea , cu privirea  în palme  mă toropeam  îndelung în cerga miţoasă  mirosind  a mere coapte . Aproape că am uitat toate iernile  şi nici cum arăţi nu mai ştiu. Îmi amintesc numai respiraţia cailor urcând în aerul tare şi drumul  de munte încovoindu-se înainte . Mă uit în locul în care stăteai şi nu–ţi mai văd faţa  şi nici tremurul vocii nu ţi-l mai ştiu . Nu , zăpada nu are memorie . Altfel mi-aş fi amintit  măcar scrâşnetul copacilor doborâţi de  viscol .

A Winter Day in the Forest (Yuly Klever, 1889)

Îmi amintesc numai sania năpustindu-se în noapte şi calul din dreapta , cel sur ,  pe acela mi-l mai amintesc muşcând lacom din lună  ; nu-ţi mai ştiu chipul nici vocea ,  nici pe mine nu mă mai ştiu ; doar simt sau încă mi se pare că simt căldura mâinilor tale mirosind sălbatec a iarnă.

Written by Rusu Gigi

decembrie 23, 2009 at 10:05 pm

Visând la Jupiter

leave a comment »

E week-end, ascult ploaia şi privesc cum floarea mov de pe etajeră se scutură ca trezită din vis  şi se lăţeşte aiurită împingându-se în geam, mai mai să-l spargă. Prin perdea intră mirosul ultimilor flori de salcâm. Ieri am privit minute în şir cum se prabuşeau la pamânt bujorii albi din gradina de alături. Acum am întâlnit-o iar; ploua şi o ascult. Ţin umbrela pentru amândoi  şi ea îmi povesteşte distrată despre plecare. Pleacă în august în Tunisia. E la mama naibii, îmi spun şi mă înfior când picăturile reci îmi aleargă pe spate. Părul îi miroase frumos şi mă abţin cu greu să nu i-o spun. În loc de asta, îi povestesc despre Jupiter. Îmi ridic ochelarii cu un deget, deja e un tic, ştiu asta, şi mă bâlbâi uşor. Îmi vine  în minte ”Dragostea e un câine venit din iad ”, toată noaptea l-am citit pe Bukowski, am mai adăugat nişte cearcăne doar şi am mormăit  în mine: ” pâna la urmă /nu există nici o şansă/sîntem toţi în cuşca/ unui singur destin/ nimeni niciodată /nu găseşte pe Acela/ Ţevile oraşului se umplu/ gropile de gunoi se umplu/ casele de nebuni se umplu/ cimitirele se umplu/ nimic altceva/ nu se umple….”   Dar ei îi vorbesc despre Jupiter. Nimic altceva. Parcă m-am tâmpit…îi ţin doar o lecţie despre astre. Şi nu-mi plac lecţiile. Nici să le dau şi nici să le primesc. Îi spun că nici noi şi nici măcar florile de soc ce putrezesc acum în ploaie  nu am putea exista dacă Jupiter n-ar atrage cu gravitaţia lui enormă aproape toţi meteoriţii. E o umbrela mai mare ca a mea… îi spun şi sub ea ne putem lăfai  ca şi cum nimic nu ne-ar ameninţa.

Îmi arată cu mâna catedrala, ne plimbam şi ploaia şuiera deasupra, un geam se face ţăndări undeva şi din maşina pestriţă, prin portavoce cineva ne invită să vedem cel mai mic ponei din lume. Abia apoi auzim larma circului. În lumina proiectoarelor stropii par grei şi cad ca bucăţile de metal … ca si gloanţele îmi sopteste… ca şi gloanţele, şi-mi vine să izbucnesc în râs şi să o iau de mână, dar, în loc de asta îi povestesc despre Jupiter… Mă plictisesc până şi pe mine vorbindu-i despre Solar Nebula, despre compoziţia chimică a planetelor gazoase, despre Marea Pată Roşie şi despre inelele întunecate.  Ştiu că ar trebui să-i şterg faţa şi să o privesc, mereu uit cum arata …Cirque du Soleil Brings Corteo

Cirque du Soleil Brings Corteo

Prefer însă să tac şi să ascult ploaia. De mult nu o mai vad;  ochelarii îmi sânt aburiţi şi o simt lunecând lânga mine. Cerul se rastoarnă ca o carapace peste oraş, bujorii se înclină umiliţi şi luminile circului se izbesc de vitrine; acrobaţii tac şi ei şi fac salturi mortale sub cupolă. Îmi vin în minte, nechemate, toate versurile pe care le ştiu şi caraghios calc cu sandalele în baltă. Îmi scot ochelarii şi o văd zâmbindu-mi… vântul smulge norii de deasupra şi îi îndeasă peste pădure. Îi zâmbesc şi prin părul ei ud văd licărind primele stele… poate Jupiter îmi spun, poate Jupiter…

Written by Rusu Gigi

iunie 2, 2009 at 8:18 pm

Se clătinau copacii de nesomn

leave a comment »

Coboram pe drumul şerpuit şi muntele urca la loc în spatele nostru şi acum puteam  vedea iar cum norii se agăţau de vârfurile  brazilor, ferfeniţindu-se. Petice rupte, purtate de vânt ni se prelingeau lichide pe feţe şi se contopeau cu respiraţia noastră fierbinte. Era început de mai şi tăceam, era un mai răvăşit şi încercam să pricepem ce s-a întâmplat şi luna trăgea de umbrele noastre, prelungindu-le până departe spre oraşul ce sclipea împopoţonat ca un tort de nuntă ieftin. Ne povestiserăm atât de multe la urcuş, încât acum ne simţeam goi şi ne feram unul de celălalt. Dacă nu ar fi fost lumina chioară a lanternei,  ne-am fi răsfirat de-a lungul drumului, fiecare învelit în noapte ca într-o manta, fiecare cu povara şi cu întrebările lui. Şi mai era încă…mai era apropape o viaţă în faţă în care trebuia să învăţăm să uităm . O să trec de Giumalău ne spunea… şi noi îl luam în râs… nu vezi ce pirpiriu esti…? Eram lipiţi de Pietrele Doamnei şi Câmpulungul părea fotografiat din spaţiu… o pată alungită pe o mare verde şi era luna mai… şi muşcam cu dinţii proaspeţi din aerul rece. Poate că până atunci doar glumea, poate că niciodată nu avusese vreun gând să plece, dacă ne-am fi uitat cu atenţie poate i-am fi zărit tremurul bărbiei abia perceptibil, dar acolo sus, la marginea cunoscută a lumii, mirosea a tutun ieftin şi a flori de munte şi eram ca şi beţi de atâta soare. Urcam în mai puţin de două ore un drum sinuos marcat pentru trei ore şi jumătate şi ajungeam sus, la cabană cu plămânii încinşi şi obrajii roşii şi fierbinţi. Pe drum ne însoţea lătratul gros al câinilor ciobăneşti şi zăream pe pantele abrupte cosaşi asudaţi, agăţaţi de cer şi de fâneţele lor. Uneori auzeam zgomotul înfundat al câte unui motor de maşină plină cu piatră de la carieră şi puşcăturile ce făceau brazii să tresară când  un colţ de piatră mai îndărătnic se făcea ţăndări şi, până ce cădea iar liniştea, gâzele se izbeau năuce de cetină şi păsările amuţeau de spaimă. Nu ne era frică de sălbătăciunile pădurii. Ştiam că zgomotele le alungaseră de acolo şi că acum aşteptau ascunse în pădurile neumblate de sub Giumalău ca urmele paşilor noştri să încremenească în pustiul iernii ca să năvălească iar spre râpile lor. Dar dincolo de Pietrele Doamnei se întindea pentru noi  terra incognita, ne spuneam privind pădurea ce creştea spre creste…  hic sunt leones şi curajul pierea ca un abur în soare. Şi totuşi se hotărâse sa urce Giumalăul. Mai întâi trebuia să treacă prin şaua Fundul Colbului şi apoi să caute drumul ce cobora spre Dorna. Era cel mai firav dintre noi şi nu l-am crezut nici o clipă şi când mai târziu am aflat că de mult voia să plece de acasă şi când i-am vazut faţa buhăită de băutură şi indiferentă a tatălui cu care locuia singur după ce mama i se prăpădise, abia atunci ne-a strâns în spate şi am fi vrut să-l fi putut opri. Dar atunci eram prea cruzi şi nu ştiam că lucrurile pot prea uşor deveni  definitive, nu învăţasem că de fapt o plecare e o alegere, că uneori cel care pleacă îşi arde înadins corăbiile ca Hernando Cortez la Veracruz  pentru ca niciodată să nu-l  mai încerce tentaţia întoarcerii. L-am privit numai coborând stingher şi râsul murea pe feţele noastre pe când el se făcea tot mai mic şi mai mic şi când i-am putut distinge ultimul salut… abia atunci ne-a cuprins spaima şi îndoiala şi abia atunci am prins să-l strigăm. Dar pădurea îl înghiţise deja şi ţipătul nostru se rotea deasupra văii şi se lovea de pietrele din râpi şi urca iar spre noi răguşit şi străin şi brusc ne-a cuprins pe toţi frigul şi am început să clănţănim ca nişte ţânci. Apoi îmi mai amintesc cum coboram şi lanterna dădea semne de oboseală; uneori umbrele dansau haotic peste văgăuni şi răscoleau copacii contorsionaţi. Ne târam la vale şi, în mod ciudat, cu cât coboram mai mult, cu atât simţeam cum oraşul se îndepărtează mai tare. Ne aminteam de cel ce acum rătăcea singur sub Giumalău şi ne apropiam unul de celălalt  spionându-ne  feţele şi cu cât ne apropiam mai tare, cu atât ne înstrăinam mai mult de noi înşine. Luna se ciocnise de un vârf şi îşi lingea pălită rănile şi noi coboram la nesfârşit cu paşi lungi şi uşori de feline şi braţele zgâriate de crengi sângerau şi oraşul era din ce în ce mai departe…

Written by Rusu Gigi

mai 17, 2009 at 12:53 pm

Copacul si taina

with 2 comments

Împăcat cu toţi şi mai ales cu mine , priveam zilele trecute ,cu o aparentă nepăsare , locul gol din livada bătrână şi când şi când simţeam urcând din adâncuri câte o adiere a unei alte primăveri . Cine ar mai putea vedea , îmi ziceam , abia zărind petecul verde crud sub pleoapele întredeschise , rana neânchisă de atâţia ani . Cei mici, blonzi şi ciufuliţi , tăiau cu râsul lor , alergând bezmetici , câte o felie groasă din imaginea mea , până ce ea , imaginea în sepia, obosită şi ştearsă se prăbuşea în ea însăşi contopindu-se cu imagini mai vechi şi mai noi şi ar fi sfârşit prin a se dilua cu totul în amintiri fără rost dacă nu aş fi rechemat-o iar şi iar la lumină din colţul ei prăfuit.  Am uita…am uitat , se pare , evenimente care acum câteva săptămâni mi se păreau importante , dar îmi amintesc cu o precizie milimetrică paloare lunii ce se scurgea în noaptea aceea pe geamul casei , pe când primele flori cădeau sub lovituri de topor . Sânt oameni mari , care ştiu ce fac , îmi ziceam şi aş fi vrut să urlu dar buzele îmi erau atunci ferecate şi simţeam cum ţipătul care nu mai venea mă făcea fără voie complicele lor . Lumina cădea ca o ploaie de sus şi crengile pe care florile se chinuiau să se nască se înclinau nefiresc şi se prăvăleau mai apoi cu un zgomot sec . Era un păr bătrân care trebuia să moară în taină , mi-au spus şi în taină l-am luat în mine şi adesea înflorea şi rodea fără ca nimeni să mai ştie . Cei mici se prăpădeau mai apoi de râs şi treceau cuminţi prin trunchiul lui , pe care numai eu îl mai vedeam şi dintr-o veche scorbură de demult , o pasăre ciudată de demult se rostogolea ţipând într-un cer senin de altădată .la-foret1

Peinture de Denis van Alsloot (1570-1626)
L’Abbaye de Groenendael dans la forêt de Soignes en 1612.
Musée des Beaux-Arts de Belgique à Bruxelles.

P.S. Am privit de curând în neştire o reproducere după tabloul lui Denis van Alsloot , până ce freamătul pădurii m-a alungat înapoi şi obosit am dat tot peste mine rătăcit în păduri şi printre copaci care de atâta timp nu mai sânt .

Written by Rusu Gigi

aprilie 18, 2009 at 10:48 am

Miros de portocale

with 3 comments

Mai întâi a fost ceaţa . Nici nu se luminase bine şi o pâclă lăptoasă aluneca deja deasupra bisericii şi sfâşiată de turla înaltă , curgea ca un şuvoi pe străzi , ascunzând trecătorii , unul de celălalt şi printre ei , felinarele păleau rând pe rând ca nişte lumânări rătăcite. Apoi s-a pornit un vânt rece ce a împrăştiat ceaţa şi a început brusc să ningă cu ciudă . În câteva minute , totul a devenit alb şi confuz . Oamenii mai în vârstă spuneau că nu au mai văzut o asemenea ninsoare la sfârşitul lui Martie , dar vorbe ca acestea auzi mai tot timpul . Memoria unei generaţii e de regulă scurtă şi subiectivă şi lumea găseşte mereu prilej de mirare , altfel viaţa nefiind decât o succesiune de întâmplări previzibile şi măsurabile . În scurt timp , maşinile s-au transformat în movile albe mişcătoare şi doar claxoanele înnebunite răscoleau liniştea ce cădea de sus odată cu ultima iarnă . Fulgii , grei de plumb , se izbeau sacadat de vitrinele luminate şi năuceau copiii în drum spre şcoală . Unii spuneau că e zăpada mieilor , alţii , că e a rândunelelor sau a berzelor şi cerul cădea de-a binelea peste oraş  măturând totul în cale . Dar , ca toate născocirile iernii , şi asta a trecut până după amiză şi tocmai când semafoarele au început iar să clipească alene şi trecătorii să-şi scuture hainele de gheaţă , a început ca din senin să miroase intens a portocale . henri-matisse-nature-morte-aux-oranges-ou-corbeille-doranges-1912-musee-national-picasso-parisHenri Matisse, Nature morte aux oranges ou Corbeille d’oranges  1912 – Musee National Picasso, Paris


Nu a fost nici o avertizare , totul s-a întâmplat atât de brusc , încât dacă cineva ar fi dorit cu adevărat , ar fi putut să-şi noteze…azi 20 martie ora 17 , 32 min şi …sec. , mirosul de portocale a început să se insinueze peste tot şi să ne copleşească . ..Ce poate fi ?…au început să se întrebe …şi aroma portocalelor proaspăt decojite intra nestingherită în cinematograful aproape pustiu şi se revărsa peste hipermarket zăpăcind cu totul vrăbiile aciuite sub streaşină . În patiseria aglomerată de la intersecţie , plăcintele calde cu carne şi cele cu cartofi aveau deja gust de portocale şi o nelinişte nouă tremura în vocea vânzătorilor de hot dog şi gogoşi fierbinţi ,înşiraţi de-a lungul aleilor.

Firesc au început să apară şi primele zvonuri . Mai întâi , cineva a zis că la intrarea dinspre răsărit a oraşului s-a răsturnat un tir cu portocale , celelalte maşini le-au strivit şi cum vântul bate tot timpul aici dinspre răsărit o să dureze ceva până ce mirosul o sa scadă în intensitate şi o să se risipească apoi în văzduh . Mai târziu , altcineva , abia sosit susţinea că inginerii de la fabrica de lângă oraş au folosit un combustibil nou , tratat special şi acum Garda de Mediu e pe urma lor . Dar dacă e o otravă ? …a îndrăznit unul , timid…şi cum cianura miroase vag a migdale , cine ştie ce substanţa periculoasă are iz de citrice ?…şi casele şi blocurile au început a se blinda şi străzile s-au pustiit încetul cu încetul . Ceva mai târziu , pe postul local de televiziune a apărut un consilier pe probleme economice care a susţinut că e doar o campanie agresivă de marketing . Firmele nu se dau în lături de la nimic , spunea el , şi se folosesc de mesaje subliminale şi olfactive lansate doar pentru a ne facem să cumpărăm . Mirosul trecea însă şi prin geamurile de termopan şi invada uşor ,uşor, bucătăriile , sufrageriile luminate şi până şi visele celor ce,plictisiţi de aşteptare , adormeau istoviţi . Întrebările se ciocneau una de alta şi noaptea creştea mirosind şi ea a portocale . Şi abia târziu de tot, după ce norii zdrenţuiţi de vânt s-au împrăştiat , ultimii insomniaci din oraş au putut să vadă cum o lună ca o portocală uriaşă se prăvălea peste pădurea de la orizont .magritte-1898-1967-lart-de-vivre

Magritte (1898-1967) L’art de vivre


Întîmplarea asta mi-a amintit de una mai veche . Era pe vremea când a avea portocale era un lux pentru care trebuia să ameţeşti la cozi . Eram într-un tren neluminat spre Câmpulung , oprit într-o gară neluminată şi cum îmi era groaznic de sete şi cum niciodată nu-mi luam apă cu mine , am decojit o portocală şi am mâncat-o la geam . Mirosul persistent a invadat vagonul până ce călătorii au prins sa se întrebe unul pe celălalt ce s-a întâmplat , în timp ce şi atunci ca şi acum ,pe cer se rostogolea zornăind o lună ca o portocală .

Written by Rusu Gigi

martie 21, 2009 at 1:50 pm

Publicat în Amintiri incomplete...

Tagged with

Portret cu miros de flori de tei

Azi călcam înciudat prin zăpada proaspăt căzută şi simţeam cum apa îmi intră încet dar sigur în ghete , aşa că ,abia când m-am apropiat de grupul de gură-cască ce asculta muzica zgomotoasă a cântăreţilor ambulanţi , l-am zărit pe bătrânul pictor cu şevaletul lui vechi în faţă . Părea că timpul alunecase pe lângă el fără să-l tulbure prea mult . Avea aceeaşi figură apatică şi trăsături care la prima vedere îţi scăpau . Privea mai mult în el şi nu părea prea interesat de larma din jurul lui . Alături , câteva portete erau împrăştiate neglijent şi din rame te priveau chipuri necunoscute , captive în lumea aceea ciudată pe care , pictorul o purta cu el ca o carapace de care nu se putea încă debarasa . Am privit cu atenţie fiecare chip până ce sub pleoape mi-a izbucnit vara de atunci şi încet, fără ca măcar să-mi dau seama am simţit în plină iarnă mirosul teilor . Nu e o vorbă în vânt. Chiar am privit nedumerit în jur dar pe stadă omătul se dezintegra într-o apă tulbure şi salcâmii aţipeau goi şi neliniştiţi pe alei . În mine doar erau mirosul şi întrebările şi tot în mine erau şi răspunsurile . Cum îl chema…cum îl chema…?…poate Daniel…şi durerea lui veşnică de cap care-i schimonosea chipul era ca o pecete după care puteai să-l recunoşti în orice mulţime în care s-ar fi ascuns . Era cel mai timid coleg pe care l-am avut şi de ascuns se ascundea oridecâte ori avea ocazia . Eram îngrijoraţi de sănătatea lui şi îl trimiteam câteodată să-şi facă un control medical dar atunci devenea brusc obtuz şi fugea de noi . Zile în şir nu mai da pe la cursuri …numai el ştia pe unde colinda şi când venea aducea cu el toată atmosfera umedă a dimineţilor . Râdea puţin , apoi îşi ducea mâna la cap şi ştiam că iar îl apasă chinga aceea de care nu mai putea scăpa şi zâmbetele ni se transformau în grimase . Apoi îl luam cu noi , deşi nu avea o fată a lui şi nici nu vroia una , şi luam oraşul de la un capăt la celălalt . Locuia la ultimul etaj al unui bloc şi mereu căuta să scape dar îl ispiteam cu câte un film nou pentru că ştiam că nu-i place să intre singur într-o sală de cinema . Treceam adesea pe lângă pictorul care-şi muta şevaletul după lumina zilei şi când nu avea clienţi ne privea lung şi mâna îi alerga nervoasă pe coala de hârtie . Câteodată ne striga şi ne invita să-i pozăm . Nu e scump… un portret e un portret…ne spunea …e pentru toată viaţa şi alături de el înţepeneau chipuri de trecători şi zâmbete surprinse fugar . Niciodată nu am vrut să  văd cum arăt în ochii unui pictor şi niciodată nu am dat voie ţigăncilor să-mi ghicească în palmă . Era ca şi cum aş fi intrat într-o sală de cinema cunoscând dinainte toată povestea . Fără surprize , îmi ziceam , viaţa e destul de greu de îndurat , şi treceam clătinând uşor din cap. Într-una din zile , era cu micul lui atelier întins în faţă la Grădina Botanica . De data asta s-a ridicat şi a venit spre noi . Vino cu mine…i-a zis lui Daniel…ţie o să-ţi fac portretul pe gratis… şi mâinile lui pătate de vopsele au început să măsoare parcă aerul din jur şi să amestece culorile dimineţii cu paloarea din obraji . I-am lăsat şi am revenit peste vreo oră . Prietenul nostru era acum singur şi necăjit…Pozase dar pictorul pur şi simplu îşi strânsese apoi sec şevaletul şi portetele şi fără prea multe explicaţii îl lăsase baltă . Doar nu ţi-a luat şi banii…am izbucnit noi în râs şi voia bună molipsea teii înfloriţi pe alei şi mirosul lor , care şi azi mă bântuie umplea până la refuz tot spaţiul dintre noi dilatându-l până la nesfârşit . Mult mai târziu… pe când Daniel era deja internat şi toţi aflaserăm cumplitul diagnostic l-am întâlnit iar pe pictor . Părea mai bătrân şi abia ne-a răspuns la salut . Cu greu am reuşit să-l facem să-şi aducă aminte de portretul prietenului nostru şi când într-un târziu l-a scos , ochii ne-au rămas lipiţi de bucata de carne străină crescută sub tâmpla umflată ce parcă pulsa într-un ritm propriu şi pe care nimeni dintre noi nu reuşise să o zărească până atunci .

Acum , tablourile întinse de-a valma , pe zăpadă aruncau o lumină proprie şi apropiindu-ma de ele am putut să văd sub expresiile nepăsătoare de pe feţele necunoscute , paloarea bolnăvicioasă şi zâmbetul schimonosit al morţii pe care doar artistul putea să-l vada portretul-lui-ambroise-volarrd1

Pablo picasso

Portrait of Ambroise Vollard

1910

. …Un portet poate …?…m-a întrebat deodată şi ochii lui reci mă cercetau cu interes străpungând aerul din jurul meu şi abia după ce cu un tremur uşor din cap am reuşit să ma smulg de acolo şi să aud iar fluierele muzicanţilor mi-am amintit iar de prietenul de demult. Ar fi avut azi vârsta mea …mi-am spus şi mirosul de tei amorţit în minte de ani şi ani de zile , m-a urmărit ca o povară pe când ultima iarnă începea să moară cuminte în castanii pustiiţi de ger .

Written by Rusu Gigi

februarie 14, 2009 at 11:50 am