Coşul cu amintiri…

Îmi cautam ochelarii . Mereu  îi uit ba pe  coltul   mesei , ba dupa o carte în bibliotecă aşa că m-am aplecat să văd dacă nu i-am pus cumva pe un raft de mai jos când l-am zărit . L-am recunoscut imediat . Zâmbea  puţin  încurcat aşa cum îl ştiam de ani de zile şi vântul îi răsucea la fel părul după gulerul îndoit al cămăşii . Se sprijinea cu mâna de o balustradă  a unei clădiri pe care nu mi-o mai amintesc şi mă privea oarecum mustrător şi eu , încurcat am recunoscut imediat  că aproape  l-am uitat . Spun aproape pentru că am înţeles într-un târziu că nu sunt deloc stăpânul propriilor mele amintiri . Cele mai multe îmi scapă de sub control şi vin tocmai atunci când nu le chem. Uneori mă simt ca un coş în care singur mi-am aruncat amintirile după ce mai întâi le-am mototolit bine  de tot aşa că  atunci când câte una se iţeşte deasupra o iau în palme , o  întind , o netezesc , o privesc din toate  unghiurile şi abia după aceea o retrăiesc , nefiind niciodată absolut  sigur  că e 100%  reală  ca şi cum câteodată  şi  altcineva   ar fi putut să-şi arunce amintirile în coşul meu . De aceea , dupa primul impuls , am devenit puţin circumspect…nu mult  , doar atât  cât să nu recunosc din prima că mi-a lipsit privirea aceea senină a lui. Şi câte vise îi  puteam citi altădată în ea . Nu tu spuneai , l-am întrebat , că poţi sfărâma şi munţii dacă e nevoie ?  Uite , chiar acum  , din timpul acela al tău  pe care odată şi eu l-am trăit  mă priveşti ca şi cum mi-ai spune…Ce ştii tu  ?  Şi eu , prins ca  un fluture naiv în plasa de păianjen a timpului meu , timp fluid şi vâscos din  care nu am cum să scap  ori cu  câte ape m-aş spăla  , îţi ţip degeaba că drumurile care ţie îţi păreau fără hotare  nu sunt chiar atât de multe şi nici atât de lipsite de capcane  şi la capătul lor nu  o să te aştepte  nimeni cu flori  . Acum ,  din  fotografia ce era ca toate fotografiile , puţin îngălbenită de vreme , şi cu colţurile îndoite  mă privea  senin şi puternic în acelaşi timp şi mâna aceea  încă  delicată şi cu care abia se putea ţine de balustradă  părea că poate smulge toate tainele  lumii. Şi care lume l-am întrebat  ? ca şi cum m-ar fi putut  auzi , că nici lumea nu mai e aceeaşi pe care o priveşti chiar acum în timpul tău .Dacă aş putea cumva să privesc cu ochii tăi , tot ce se scurge acum pe lângă tine , oare ce aş mai  putea recunoaşte  ? Şi ce mirosuri uitate  m-ar cutreiera ?  Am găsit şi ochelarii …Detaliile se îngrămădesc în petecul acela de hârtie  fotografică  pe care  ani de-a rândul  l-am uitat  în sertar  şi deodată simt miros de cloramină  şi  spirt medicinal…miroase a spital…clădirea aceea …balustrada  de care te ţii e a spitalului  în care urmează să te internezi…şi amintirea  aceea mototolită se netezeşte  încetul cu încetul şi curge în forma ei uitată  . Mă ridic.  În geam se izbesc fulgi gri , veniţi de cine ştie unde şi lumea mea de acum e gri şi ea …

Publicitate