Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for august 2009

Ploaia verde

leave a comment »

Ieşise pe balcon şi acum sta pe fotoliul vechi de când lumea pe care îl scotea  doar vara şi asculta vuietul străzii . Oraşul crescuse pe nesimţite în jurul lui , aşa încât , abia într-un târziu înţelesese că ceva iremediabil se petrecuse cu locurile pe care altădată le întâlnise cu uimirea celui pregătit mai mult să caute şi să descopere decât să fie căutat şi descoperit  . Cu foarte mulţi ani în urmă , căsuţa cochetă , ascunsă parcă de teii ce ţâşneau din parc îl ademenise ca o iubită şi oricât de mult i se împotrivise , până la urmă se resemnă şi , după ce căutase  îndelung o locuinţă potrivită pentru ai lui , se întoarse şi o cumpără de la vechii proprietari .  Apoi trudise pană ce o puse la punct şi nu apucă să se bucure prea mult de ea când primi oficial hârtia de evacuare . L-au mutat într-unul din blocurile cenuşii , la etajul 7 şi de acolo a putut privi cum buldozerele îi făceau praf bruma de trecut pe care o acumulase . Pe locul ei , răsări un alt bloc cenuşiu şi teii păreau acum ireali , izgoniţi din parcul ce se micşora cu fiecare an care trecea. Ei au rezistat cel mai mult . Primele , au dispărut florile . Una câte una au prins a se ofili şi asfaltul începu să ia  în stăpânirea sa , rând pe rând , toate fostele alei ale parcului . Apoi iarba s-a mai luptat cu betonul până ce ostenită s-a dat şi ea  bătută şi ultimile fire ce mai răzbăteau timid printre fisurile asfaltului deveniseră aspre şi ţepoase şi nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine , când şi unde , până la urmă  dispăruse cu totul orice urmă de verde. Ultimul tei uscat fu doborât acum câţiva ani şi blocurile de beton şi sticlă erau acum suverane şi se lăfăiau nestingherite sub soarele alb şi sticlos . Era zăpuşeală . Toată vara era acum o imensă zăpuşeală şi copiii care nu văzuseră în viaţa lor o floare sau un smoc de iarbă leneveau somnolenţi sub panourile publicitare încinse . Cea din urmă ploaie venise acum câteva veri , aşa că tresări când auzi un tunet răzleţ şi privi , înainte de a se ridica , la norii ce prindeau a se buluci spre miază-noapte . Îşi puse ochelarii…ceva nu era în ordine . norii nu erau alburii sau cenuşii aşa cum îi ţinea minte ci aveau reflexe verzi şi se revărsau deasupra ca  o pată de cerneală verde pe un cer de sugativă . O pală de vânt se izbi de geamuri şi panourile imense ce ascundeau ghenele pline de gunoi se unduiră scârţâind . Ceva îi lovi obrazul şi-i cazu la picioare . O frunza de un verde crud zăcea pe măsuţa din faţă . O ridică şi parfumul uitat de tei îi năvăli din memorie .   Apoi izbucni ploaia. Stropi verzi cădeau dintr-un cer inundat de verde şi luau în stăpânire oraşul . Încet , încet , blocurile cenuşii din faţa lui începuseră să se coloreze în verde vegetal , ca şi cum miliarde de muşchi minusculi  ar fi răsărit instantaneu .  Trecătorii fuseseră luaţi prin surprindere şi cum de mulţi ani renunţaseră la umbrele , acum priveau uzi şi neajutoraţi , potopul verde . Semafoarele aveau acum trei nuanţe de verde care se succedau una după cealaltă aşa că maşinile , ca nişte broaşte pe roţi treceau fără să se mai oprească şi oamenii aşteptau pe trotuare înverzindu-se . Îşi privi palmele…acum erau verzi şi păreau nişte ramuri crescute în prelungirea lui . Pentru o clipă zări  printre blocurile înverzite , vechea lui căsuţă , ca o  nălucă verde şi dureroasă . Un miros uitat , de pădure reavănă de munte urca din asfaltul înverzit pe când , toropit de ploaie începu să lunece printre amintiri ca într-un somn verde şi fără sfârşit….

Written by Rusu Gigi

august 29, 2009 at 5:16 pm

Publicat în Uncategorized

Dimineaţa , în oglindă

leave a comment »

Uneori , dimineţile mă iau prin surprindere , curg una peste cealaltă , trase la faţă ca nişte desene pe asfalt peste care s-a scurs o noapte întreagă şi numai ploaia de vară , uşuratică şi distrată le mai dă culoare . Apoi  , aerul se rarefiază şi simt uşor , uşor cum o greutate pe care nu-mi dădeam seama că o port în suflet se ridică şi abia atunci percep dimineaţa . La Câmpulung , ea vine mai târziu . Umbra întârzie să se ridice ca şi cum o forţă mai puternică decât ea ar ţine-o apăsată până ce soarele nu prinde mai multă putere . Abia atunci ţâşneşte undeva sus , către Pietrele Doamnei , aşteptând înserarea . Se luminase când m-am hotărât să ies la o plimbare . Copiii  începeau să se caute şi în aer mirosea a pădure şi a vară sfâşiată . Pe marginea drumului ,  câţiva muncitori săpau o groapă . Era unul  în vârstă şi câţiva puşti . M-am apropiat de ei şi le-am dat buna dimineaţa . Mi-au răspuns şi au continuat să sape icnind . Cel în vârstă îmi arunca din când în când câte o privire iscoditoare fără să se oprească din lucru şi broboane de sudoare îi străluceau pe fruntea plină de riduri . Părul îi era rar şi alb şi  pe faţa nerasă îi alunecau cute   pământii . Se grăbeau să termine . Răsuflau tot mai greu şi vestele de semnalizare se lăbărţau peste groapă . Am dat să plec mai departe dar am avut deodată sentimentul acut că sânt privit ceva mai insistent decât de obicei . Bătrânul mă observa cu colţul ochilor şi părea să mă recunoască . Un sentiment de ruşine şi vinovăţie m-a cuprins pe neştiute şi m-am oprit nesigur . Poate că e vreun vecin mai în vârstă , mi-am spus , poate tatăl vreunui vechi prieten de joacă ,o fi unul din cei pentru  care ai mei mă urecheau când eram copil să îi salut . Poate că ar trebui să spun ceva …dar nu ştiam ce  şi dimineaţa urca mai roşie şi mai fierbinte ca de obicei . Ar fi trebuit să-l strig pe nume , dar numele le uitasem de mult  şi în locul lor nu mai rămăsese mare lucru , doar câteva chipuri , şterse şi ele şi un evantai de emoţii şi mirosuri , care , singure nu puteau decât să mă ameţească mai tare şi să mă facă şi mai nesigur . Maşinile treceau  pe lângă mine , uitasem de plimbare , scotoceam doar fără noimă prin memorie şi ceea ce găseam nu mă ajuta de loc . Bătrânul s-a oprit în cele din urmă istovit şi văzând că îl privesc mi-a zâmbit , apoi şi-a trecut mâna peste gură ca şi cum nu ar fi vrut să-i văd cioturile de dinţi rămase . Ceva din gestul lui mi s-a părut cunoscut şi rotiţele din creier au prins să scapere tot mai tare , fără să fiu în stare să-mi amintesc ceva .  Şi-a scuturat măinile şi a venit încet către mine şi pe măsură ce se apropia  am fost din ce în ce mai sigur că îl cunosc . Mai întîi mi-a spus pe nume . M-a privit drept în ochi şi m-a strigat …ca la catalog m-a strigat şi abia atunci am ştiut că e colegul meu de clasă , unul din cei mulţi pe care niciodată nu i-am mai văzut de când am plecat . M-a privit stânjenit şi în câteva cuvinte mi-a povestit viaţa lui . Lucra sezonier şi se simţea tot mai bolnav . Nu l-am compătimit . Priveam ca într-o oglindă şi eram când dincolo , când dincoace de ea .Eram şi eu , eram şi el şi îmi era din ce în ce mai greu să  mai  privesc prin rana ce se se deschisese între noi .  Şi- a aprins o ţigară şi a rămas tăcut . Am tăcut şi eu şi am simţit cât eram de străini şi timpul se aşternea obosit la picioarele noastre acoperindu-ne până la creştet   . Într-un târziu am reuşit să plec . Acum , dimineaţa se topise cu totul şi aerul frigea de-a binelea . M-am oprit şi m-am mai întors o dată la colţul străzii , să-l salut . Mi-a răspuns şi apoi a înţepenit în praful zilei , cu mâinile căzute aiurea pe lângă corp  , ca nişte crengi frânte , pe cănd umbra ce stăruise din zori se ridica… se ridica , dezvelindu-ne…

Written by Rusu Gigi

august 17, 2009 at 4:55 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,