Toamna despre lei…

Un soare anemic si tot mai îndepărtat încinge ultimele frunze . Îmi suflu în pumni şi le privesc cum tremură …santinele uitate la porţile toamnei. Una câte una încep să renunţe şi se prăvălesc bezmetic pe alee. Oraşul e aţipit. O căţeluşă flămândă şchiopătează printre bănci . Două ghemotoace negre se rostogolesc dintr-o cutie de carton şi o urmăresc scâncind… Îmi întorc buzunarele pe dos şi înţeleg că nimic din ce e pe acolo nu mă ajută să-i alin .Păşesc peste stratul de frunze. Le răscolesc şi aerul se umple de mirosul amărui ; ca şi cum n-ar fi suficient de plicticoasă , duminica de acum e mai lungă cu o oră .Nu mi-a folosit aproape deloc .

De fapt m-au trezit răgetele îndepărtate ale leilor. Curios e că ei urlă de ani buni dar eu nu i-am băgat de seamă până acum .Imi spuneaţi ca dimineaţa, dacă ciulesc urechile o să-i aud . Se pare că n-am fost deloc atent .Apoi…în primăvara asta i-am auzit prima dată . M-am trezit cu noaptea în cap…nu se luminase şi am avut senzaţia că aud un răget , apoi altul…ireal de sălbătăciune înlănţuită . Apoi mi-am amintit. Cuştile grele de fier de la Grădina Zoologică şi lentoarea fiarelor…pe care nu le-am mai văzut de când fetele erau mici . Va să zică sunt concetăţean cu leii mi-am spus şi în dimineţile ce au urmat am început să le aştept urletele. Desigur…dimineţile erau aparent la fel …nu cred de pildă că leii făceau mai mult sau mai puţin zgomot doar că de atunci mi-am ascuţit simţurile şi am început să-i aud. Toamna …leii îşi plâng pădurile …mi-aţi spus şi nu v-am contrazis …deşi eu cred că toamna sălbătăciunile pot simţi de departe mirosul iernii . Acum e linişte . Foşnesc doar frunzele sub picioare .Vă aştept tremurând uşor şi păşind cu grijă să nu calc căţeluşii . Ne-am dat întâlnire în parc şi-am uitat cu totul de ora care s-a schimbat. Bine că n-am uitat să aud leii . Aleile se deschid pustii în faţa mea şi a început de mult să ningă cu frunze. Abia de se mai vede .Parcul e acum gol şi ruginiu. Şi nu veniţi…Îmi ridic gulerul de la haină şi privesc ceasul. Ar mai fi timp …Acum picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în covorul gros şi pentru o clipă…doar pentru una …am viziunea unui oraş acoperit cu totul de frunze ca de un stol uriaş  de fluturi…Mă scutur cu greu şi păşesc . Deasupra mea şi în jur vântul roteşte în aer fulgii ruginii . Mă aşez pe banca rece şi vă aştept .Apoi vin ciorile…cu miile şi liniştea păleşte în faţa lor .De-ar da drumul şi la paviani…mă trezesc gândind şi parcă le văd fundurile roşii ţopăind pe alei .Ciorile se rotesc croncănind deasupra copacilor din ce în ce mai golaşi şi încep să aud scrâşnetul cărucioarelor şi zarva gunoierilor .Oraşul se trezeşte leneş şi îşi aruncă somnul la gunoi. Tresar când vă zăresc venind .Sunteţi veseli cu toţii şi mă căutaţi cu privirea . O să mai zăbovesc o clipă pe banca umedă . Poate reuşesc să-mi pun zâmbetul de duminică pe faţă .Până la urmă mi-a prins bine ora în plus. Ca şi cum aş fi visat cu ochii deschişi… Prima oară aţi trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-aţi fi văzut . Apoi a fost ca un joc de copii .Eu strigându-vă atunci când sunteţi cu spatele la mine şi voi căutându-mă cu privirea pe aleile inundate de roşu –cărămiziu .Când m-am ridicat…frunzele au căzut de pe mine ca şi cum mi-aş fi lepădat pielea veche de care nu mai aveam nevoie. Vă aştept surâzând.

Deja ştiu. O să vă povestesc despre lei ….despre paviani şi ciori fără număr ….despre oraşe sufocate de frunze …o să bem pe terasă cafeaua fierbinte …o să destupăm sticlele aburite şi într-un târziu…când nimeni nu o să ne mai vadă o să tăcem pur şi simplu şi apoi… cuminţi …o să ne topim cu toţii în toamnă…

Urcuşul

Urcam încă de dimineaţă şi în faţă cărările se despleteau şi se strecurau pe sub crengile contorsionate ale copacilor …reîntâlnindu-se ceva mai sus în poienile înroşite de frunze. Urcam cu toţii…unul după celălalt şi îmi plăcea să le privesc feţele prietenoase , pe care le cunoşteam de când lumea. Vârful era încă departe şi încetul cu încetul, oboseala începea să-mi împăienjenească ochii.

Urcam şi prin crengile descărnate lumina anemică a toamnei târzii se strecura hoţeşte alungindu-ne aiurea umbrele .Uneori le ascultam glumele zâmbind….alteori o luam înainte şi paşii grei , apăsaţi alungau liniştea tufişurilor pustii.

Urcam …şi eram din ce în ce mai puţini….unul câte unul se rezemau de trunchiul neted al câte unui copac răsuflând greu şi rămânând în urmă…rătăcind mai apoi pe potecile tot mai întortochiate. Pentru ei, vârful era deja prea îndepărtat.

Urcam , cum spuneam, şi mâinile începeau să sângereze de la rugii uscaţi şi pieptul începea să ardă . Câteodată , când norii alunecau de deasupra ,zăream înălţimea şi ne încurajam unul pe celălalt .

Urcam.. şi paşii ni se înfundau în frunzişul gros stârnind mirosul dulce amărui al toamnei . Apoi ceaţa acoperea totul şi înaintam orbeşte . Când…într-un târziu l-am privit, vârful părea la fel de îndepărtat . Parcă ne-am roti în cerc …mi-a trecut prin gând dar am continuat să urc atent la culorile izbucnite deasupra noastră în frunzişul din ce în ce mai rar . Vocile erau din ce în ce mai neclare şi printre râsete se auzeau primele murmure de neîncredere.

Urcam ca şi cum am fi urcat de când ne ştim fără să ne oprim . Cele câteva provizii subţiri se terminaseră şi apa era de acum o amintire…O să dăm de izvor ….le-am zis şi am scos din rucsac pentru ei , ultima bucată de pâine . O pâclă subţire aluneca deasupra noastră şi păsări tot mai mari pluteau peste văile pustii .

Urcam …şi susurul apei se lăsa aşteptat….

Urcam şi feţele însoţitorilor mei erau din ce în ce mai reci şi mai străine.

Urcam în tăcere…şi vântul se izbea năuc în ramurile înalte , aproape îngropându-ne sub frunze.

Urcam respirând tot mai greu aerul rarefiat şi seara începea să se prăbuşească peste pădure.

Urcam…din ce în ce mai străini pe potecile ascunse sub frunze…urcam istoviţi abia aburcându-ne peste pietrele colţuroase…urcam….şi vârful…cu neguri cu tot…urca odată cu noi.

Căutând-o pe Ana….

Soarele toamnei ce deja cădea se izbea în parbrizul maşinii şi umbrele prindeau să se alungească când am zărit Mânăstirea Argeşului …

. Nu-mi amintesc să fi trecut vreodată pe acolo şi totuşi am recunoscut-o . E ca şi cum un prieten bun ţi-ar povesti atât de mult despre un loc …cu atâtea detalii încât …odată ajuns recunoşti totul. De recunoscut am recunoscut turlele si zidurile…nou a fost doar mirosul florilor de toamnă amestecat subtil cu cel al lumânărilor aprinse . Nouă a fost şi lumina gălbuie ce cădea peste porumbeii de piatră ce se căznesc de sute de ani să-şi izbăvească zborul . Nou era iar freamătul frunzelor amestecat cu dangătul clopotelor .

Minute în şir am stat pe o bancă şi doar am fotografiat zidurile . Călătorii intrau şi ieşeau şi nimic din agitaţia lor nu tulbura liniştea solemnă a mânăstirii . Era suficient să privesc în dreapta şi în stânga şi simţeam cum zgomotul paşilor pe dalele de piatră şi vocile se topeau in pacea verde a aleilor .

Ochii îmi alunecau peste faţadele decorate în relief cu motive caucaziene şi islamice si începeau să doară de atâtea detalii. Frumuseţea interioară nu se dezvăluie cu una cu două .De aceea trebuia să zăbovesc …altfel nu pricepeam mai nimic din taina locului. Meşterul Manole nu era pe nicăieri .Şi apoi nu pe el îl căutam eu .

El îşi sacrificase de mult iubirea şi zborul lui frânt nu era altceva decât o ispăşire .Până la urmă pentru mine nu era decât un artist egoist care n-a iubit cu adevărat decât zidurile şi în neputinţa lui de a le da viaţă şi-a încătuşat în ele dragostea…dacă dragoste o fi fost…Şi apoi a încercat şi măreţia zborului …a plutit cu aripile de şindrilă pe deasupra Voievodului şi a curtenilor şi a avut privilegiul să se prăvălească în locul de unde avea să izvorască apa pentru fântâna lui . Frumoasă regie…frumos spectacol ….impresionant şi tragic sfârşit.

Dar Ana…..? Ea care de aproape 500 de ani dă viaţă mânăstirii…ea n-a avut de ales . Ea nu s-a sfârşit sub ochii lacomi de insolit ai curtenilor …nu s-a ridicat în văzduh …nu a dat numele ei nici unei fântâni . A rămas încătuşată în piatră şi respiraţia ei cutremură şi azi cele patru turle .De fapt…mi-a trecut prin cap privind în amurgul ce se pregătea să cadă la dantela delicată a zidurilor…doar ea a iubit cu adevărat . Discretă şi tenace dragostea ei pentru meşter şi pentru creaţia lui ţine şi acum în picioare tot ansamblul. Da…pe Ana am căutat-o…şi abia când frunzele au început să cadă ca nişte lacrimi peste mine…abia atunci am găsit-o dar nu încinsă între ziduri cum credeam… ci pe aleile mirosind a toamnă ….în sfârşit eliberată dar rămasă de bună voie prizonieră şi căutând şi acum un sens pentru sacrificiul ei. Si biserica nouă acoperită de lanţuri vegetale mi s-a părut că are ceva din delicateţea Anei . Într-un târziu…tulburat de atâta explozie de verde … am ieşit pe poarta mânăstirii purtând în mine ca o taină , o lacrima căzută dintr-un plop peste fântâna pustie a  meşterului zburător.

Peste munte

Cu o palma acoperisem jumătate de cer iar acum priveam doar la cealaltă jumătate. Tulbure.. după amiaza se încovoia leneşă peste şoseaua umedă aşa că am luat palma şi am privit tot cerul…imens şi aproape cu totul căzut peste oraş şi peste pădurea spre care mă îndreptam . Şoseaua era aproape pustie . Cu câteva minute înainte îmi luasem rămas bun de la ai mei şi acum ieşeam din Câmpulung nu spre Suceava …pe unde mă rugaseră toţi să o iau ci spre Trei Movile . Întotdeauna îmi place să merg peste munte . Azi mai mult ca oricând .Ploua de dimineaţă devreme şi voiam să fiu singur pe drum …singur în maşină şi să-mi amintesc de mama . O visasem după foarte mulţi ani .Nu aveam prea multe să-mi amintesc …doar frânturi de imagini rupte şi ele ca nişte fotografii îngălbenite şi vorbe , vorbe care se strecuraseră de la an la an …mereu mai puţine…mereu mai golite de înţeles . Ploua sacadat …ştergătoarele cu greu făceau faţă şi deşi abia trecuse de amiază se întuneca încet …încet .Câte o rafală de vânt umfla pomii de pe margine şi o ploaie de frunze umede cădea peste parbriz.

Nici acum nu ştiu de ce am oprit . De mult nu mai iau pe nimeni la ocazie .Dar ploua şi am privit-o cum sta fără umbrelă …un pic adusă de spate . Stropii cădeau pieziş peste ea şi deşi tremura nu căuta să se ferească din calea lor. Am deschis portiera şi s-a strecurat uşor înăuntru .Nici n-am apucat să-i văd faţa .Mergea tot peste munte aşa că am pornit şi panglica drumului începea să urce în serpentine tot mai strânse .La început i-am vorbit dar tăcea privind pe geam ploaia căzând peste fâneţele acum golaşe . Adusese cu ea un miros de mere coapte şi gutui şi părea abătută aşa că am pus muzica în surdină şi am continuat să conduc prin pădurea lovită de toamnă. Copacii explodau în galben şi frunzele alunecau sub roţi .Am dat iar să o privesc .Avea faţa întoarsă şi prin geamul maşinii imaginea reflectată era neclară . Ploaia se înteţea . Crengile se legănau ameţitor deasupra şi mici şuvoaie de apă se scurgeau din pădure. Coboram spre Paltinu şi începeam să am emoţii . Cu un an în urmă mă împotmolisem la Moldoviţa . Torentele din livezile înalte înecaseră şoseaua. Acum însă am trecut cu bine şi urcam către Palma .Brusc am intrat în ceaţă . Lângă mine simţeam doar respiraţia uşoară a pasagerei .Ploaia se izbea în parbriz şi copacii şuierau a toamnă . Mi-am adus aminte de ploaia de frunze de la Mânăstirea Bogdana şi de lumânarea aprinsă pentru mama. Apoi amintirile au început să curgă şi m-am văzut iar copil şi aproape că aş fi putut să-i aud vocea prin răpăitul ploii . Culori pe care nu le mai văzusem de mult îmi jucau în faţă şi fragmente de întâmplări pe care nu le mai ştiam începeau iar să se înfiripe . Urcam pe serpentine. Copaci contorsionaţi pe care nu-i mai ştiam se zăreau prin aburii groşi. De fapt acum drumul mi se părea străin . Ţeste golaşe se iveau acolo unde altădată erau creste împădurite şi case în care ardeau lumini apăreau pe unde nu mai fuseseră vreodată .Dintr-o margine de poiană am privit ţâşnind o pasăre ciudată ce nu semăna cu niciuna pe care s-o fi cunoscut. Pădurea murmura sub ploaie şi copaci înroşiţi izbucneau tot mai des pe măsură ce mă apropiam de vârf . Sus…la Palma…ceaţa s-a risipit şi a rămas atârnată deasupra văilor ca un linţoliu uitat .Am vrut să o întreb dacă vrea să opresc dar lângă mine nu mai era nimeni . Am privit scaunul gol . Nimic nu mai amintea de ea. Doar la coborâre , spre Suceviţa mi-am simţit inima mai uşoară şi în maşină mirosea iar a mere coapte . Apoi mirosul s-a risipit şi a rămas doar parfumul dulce amărui al gutuilor strivite.Curgea tot mai tare dar am deschis geamul să pot respira mai bine şi picături mici îmi loveai ochii deschişi . Când am oprit aveam faţa umedă . Păreau picături de ploaie .Ce altceva să fi fost ?