Sentimentul de insulă

MOTTO

Singuratatea este locul de joaca al Satanei .

Vladimir Nabokov

Fiecare izvor se visează râu şi fiecare râu se doreşte fluviu . Numai aşa se explică furia cu care apele şi-au ieşit din matcă şi şi-au croit albii de neimaginat . Dar revărsarea lor de neoprit , perseverenţa cu care au măcinat maluri şi au inundat păşuni şi case e doar faţa vizibilă a inundaţiilor . De fapt , mai adânc şi pe neştiute , apele au măcinat podurile dintre oameni izolându-i din ce în ce mai mult până ce firele nevăzute care-i uneau şi făcea ca totul să poată fi îndurat mai uşor s-au rupt unul câte unul . Zilele acestea am avut sentimentul că dincolo de declaraţii şi de bune intenţii , oamenii , cei mai mulţi dintre ei au devenit de fapt nişte insule . Ca în toate oceanele lumii , insulele au propria lor raţiune de a fi . Unele insule sunt despărţite de ape verzi şi limpezi şi pot comunica între ele aprinzând focuri pe culmi aşa cum cei din trecut comunicau în timp ce altele sânt atât de izolate încât devin aproape pustii şi fumul ca un semn  la care toată viaţa lor visează şi pe care uneori îl  zăresc la orizont nu e  de cele mai multe ori decât urma corăbiilor incendiate . Sentimentul de insulă e de fapt sentimentul că nenorocirea e numai a ta , că fiecare se salvează aşa cum poate . că  „ Fiecare moare singur „ ca în romanul lui Hans Fellada . Niciodată Rădăuţiul nu a fost atât de izolat ca acum . Apele au inundat în localităţile din jur  case , grădini , şosele şi au distrus poduri . Nu poţi să treci pe lângă oamenii aceia cu feţele nedormite şi îngrijorate fără să încerci să ajuţi cu orice , fără să rezonezi la drama lor  sau cel puţin aşa gândeam crezându-mă parte a lumii locuite . Din păcate , în timp ce oamenii din Milişăuţi şi din Dorneşti îşi scoteau ieri  cu greu apa din locuinţe  şi curţi şi priveau neputincioşi cum casele încep să se încline , oficialii din Rădăuţi erau prinşi până peste cap cu zilele oraşului . În dulcea tradiţie postrevoluţionară , neatinsă de criza ce suflă în toată Europa , strada principală a fost închisă şi păzită de jandarmi iar în proaspătul spaţiu eliberat au fost instalate tonete şi grătare care au început să fumege a sărbătoare . Mă întreb dacă vântul nu a dus aromele petrecerii până în satele sinistrate . Mi-a rămas pe retină imaginea unei fetiţe cu o păpuşă în mână , privind peste apa tulbure la casa inundată ca la o insulă a ei . Cred că o mână întinsă  ei şi celor ce suferă înconjuraţi de ape ar fi aprins în fiecare un alt fel de sărbătoare  . Cei  ce s-au ocupat de organizarea sărbătorii oraşului într-un moment atât de nepotrivit au explicat că au fost încheiate contracte din timp şi că nu au mai putut contramanda . Asta mă face să cred că dacă Rădăuţiul ar fi fost acoperit de ape , cei ce se distrau ieri ar fi ţopăit  pe plute aşteptând cu fleicile şi halbele de bere în mână focurile de artificii . Din păcate jocul lor aerian din noapte nu ar fi luminat decât nişte insule pustii  , rătăcite într-un ocean de indiferenţă.

Publicitate

Fără regrete

Afară plouă -n draci , cu disperarea sfârşitului de toamnă . Nici urmă de zăpadă .  Dacă n-ai vedea pe alei , resturile de beteală rupte şi urmele negre lăsate de artificii şi mai ales dacă  nu s-ar transmite la  TVR Concertul de Anul Nou (Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker ) al Orchestrei Filarmonice din Viena  din celebra sala ” MUSIKVEREIN ” nici n-ai spune că e 1 Ianuarie . Aş fi vrut să vă urez tuturor să aveţi un an mai bun . De fapt de asta am început să scriu . Dar m-am trezit cu un gust metalic în gură şi nici acum nu ştiu dacă e al anului ce a trecut , al lui 2010 sau mai degrabă al şampaniei cu care , ca tot omul am intrat şi eu în noul an . Şi apoi de ce numaidecât trebuie ca anul ce vine să fie mai bun decât cel ce tocmai a trecut ? Ar însemna ca anii ce urmează să fie toţi , fără excepţie , mai frumoşi decât cei ce s-au scurs deja .  Asta nu e cumva o recunoaştere tacită a faptului că anii pe care i-am trăit au fost doar nişte eşecuri  ? Mai bine v-aş ura să aveţi un an la fel de bun ca 2009 . Dar aş fi ipocrit . 2009 mi-a adus multe împliniri dar şi la fel de multe  insuccese (sau dacă e să fiu în ton cu aleşii …insuccesuri )  . De aceea mi-am propus să nu mai ascult şi să nu mai  urmăresc ( pe cât se poate )  emisiuni de  politică .  În 6 Decembrie sau mai bine zis în dimineaţa zilei de 7 am simţit aceeaşi dezamăgire pe care am simţit-o ca suporter  de fotbal în 2004 după meciul cu Danemarca . Dar nu după măcelul de pe plaja din Bucureşti ci după meciul de la Copenhaga , cel în care am pierdut calificarea în ultima secundă , după ce am fost furaţi de arbitru la fel ca la alegerile din 6 decembrie .  O să-mi spuneţi că nu se pune şi în parte sânt de acord . Măcar Urs Maier  şi-a cerut scuze pentru că ne-a furat . De aceea n-o să vă urez nici să aveţi un an mai bun , nici la fel de bun ca 2009 .  Sper doar să putem privi în urmă  fără regrete la anul ce s-a scurs şi să avem unul  normal şi dacă se poate , suportabil . Şi ca să nu rămână  în tonuri întunecate urarea mea o să închei cu ultimul film pe care l-am vizionat în 2009  , ” Los Amantes del Circulo Polar ” al lui Julio Médem şi asta nu că ar fi prea nou  ( filmul e din 1998 ) ci pentru că e profund şi sensibil şi mai ales lipsit de clişee .  Şi mai ales pentru că aşa cum spune Otto , personajul cu nume palindromic ” E bine că viaţa se desfăşoară în cicluri . Dar a mea se desfăşoară într-unul singur (zice el ) , nici măcar unul întreg . Cel mai important lipseşte ” .  Aşa că  atât celor ce le lipseşte 2009 ca şi celor ce încă  aşteaptă un an suportabil , vă urez cu drag deopotrivă La Mulţi  Ani !

Amintiri despre uriaş (II)

Nimeni dintre cunoscuţii mei nu putea spune cu exactitate când şi de unde a apărut Mica . Îmi amintesc că prima oară am întâlnit-o la ziua de naştere a unei colege , la sfârşitul programului şi spre ruşinea mea nu am fost în stare să-i ţin minte numele şi nici să înţeleg cu ce se ocupă de fapt . Erau atât de multe birouri şi relaţiile dintre ele, atât de complexe , încât mi se părea o adevărată aventură să mă apuc tocmai eu să le descâlcesc . Şi apoi , Mica era genul acela de fată care reuşea de minune să alunece prin peisaj fără să lase urme . Era subţire şi scundă încât puteai uşor să dai peste ea fără să o vezi . Şi vocea ei nu mi-o aminteam cu nici un chip . Mă gândeam , la mult timp după întâlnirea lor că de fapt , Uriaşul nu o văzuse niciodată până atunci şi de atunci încolo nu o văzuse decât pe ea . În aparenţă nu se schimbase mare lucru . După ce ne zgâiam bine la ceas până se făcea ora de plecare , mergea cu mine o bucată de drum şi sporovăiam ca de obicei . Odată însă ajunşi la blocul în care locuiam , nu mai urca , cum o făcea altă dată să luăm o gustare pe fugă şi apoi să ieşim la plimbare sau la cinema. Mă privea doar uşor complice şi-mi strângea mâna după care se făcea nevăzut cu o agilitate pe care nu o mai văzusem la el până atunci . Şi cei care aveau timp să-i vadă , ziceau că acum erau nedespărţiţi . Cum , eu , pe vremea aceea începusem să fiu preocupat de cu totul şi cu totul alte probleme şi cum spiritul de observaţie nu a fost intotdeauna punctul meu forte , a fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea celor două păsări de pradă din birou până să apuc să văd şi eu ce prefaceri rapide şi neaşteptate suferea prietenul meu . De pildă , nu cred că aş fi putut să observ fără ajutorul lor că acum hainele îi veneau cu mult mai bine , spatele i se îndreptase de tot şi în ochi îi lucea o poftă de viaţă cum nu o mai văzusem la el , până atunci . Dar asta nu era totul. Acum , cand deschidea uşa , intra fără să se mai aplece şi deşi , încă se mai întindea până ce îi trosneau toate oasele , pe zi ce trece era tot mai evident că de fapt Uriaşul nostru se micşora . Parcă intra pur şi simplu la apă . Şi odată cu el , dar în sens invers ,Mica începuse să se transforme şi ea . În câteva săptămâni crescuse într-atâta , încât de acum îi era destul de greu cuiva sa nu o mai observe. A durat însă ceva timp până ce aproape l-a ajuns în înălţime pe prietenul meu , aşa că acum , privindu-i , păreau de fapt unul în prelungirea celuilalt . Şi dacă în capcana birourilor se mişcau oarecum stingheriţi , odată ieşiţi în tumultul străzii , păreau să se topească împreună într-o singură fiinţă exuberantă , respirând amândoi acel aer încărcat de parfum , pe care doar lucrurile vechi şi care devin cu timpul netede şi aproape ireal de familiare îl pot răspândi .

Aşa se face că la plecarea mea de acolo , pentru că niciodată nu reuşeam să rămân foarte mult în acelaşi loc , mi-am luat la revedere nu de la Uriaş ci de la acea fiinţă nouă , în care el , acum , aproape de înălţimea ei şi foarte îngrijit , abia de-mi mai amintea de prietenul meu de odinioară . Şi cum mult timp , nu i-am mai zărit nici pe aleile pe care mai treceam uneori şi nici prin cinematografele şi cofetăriile pe care altădată le frecventam împreună , am ajuns să-mi spun că probabil , transformarea lor , la care fusesem martor , continuase într-atât , încât chiar dacă i-ş întâlni nu i-aş mai recunoaşte de loc . Şi oraşul continua să trăiască şi fără mine şi fără ei şi o făcea atât de natural şi era atât de viclean încăt nici nu-ţi dădeai seama că străzile lui erau acum din ce în ce mai mult ale altora şi muzica lui interioară era doar cu câteva note diferită de cea pe care o cunoşteam , dar , fără îndoială , din ce în ce mai străină nouă .

Şi poate pentru că fiecare purtăm în noi , măcar o fărâmă de nostalgie , am trecut peste câteva luni prin vechea clădire plină de birouri , care acum mi se păreau mai mici şi mai întunecoase , am ascultat iar poveştile pe care şi altădată le mai ascultasem trecând prin holul plin şi răspunzându-le cu grijă tuturora până ce am intrat în încăperea lungă în care lucrau acum , foştii mei colegi . De la masa lui , Uriaşul s-a ridicat cu un aer obosit să mă întâmpine şi nu am putut să nu observ că acum era cu mult mai înalt decât îl ştiusem vreodată şi poate că aş fi întrebat şi de Mica , dar doamnele din spatele lui şi-au pus degetele la gură şi au clătinat cu atâta convingere din cap că nu am mai îndraznit. Am ieşit într-un târziu doar eu şi el şi acum ca să-i vorbesc trebuia sa mă uit în sus ,de-a binelea şi umerii îi atârnau iar şi mânecile hainei îi ajungeau puţin mai jos de coate şi ochii îi erau uşor apatici . Doar când am dat să întreb de ea i-am zărit trecând pe faţă o lucire nouă dar apoi a dat din mâini a neputinţă şi întrebările au prins să moară între noi pe când copacii de la marginea străzii bolboroseau în legea lor vorbe fără înţeles . I-am strâns mâna la plecare şi i-am mai privit încă odată umbra înaltă şi cocoşată ce se îndepărta şi oraşul , care parcă stătuse până atunci la pândă ne-a cântărit mai întâi cu grijă pe fiecare, după care pe neştiute , ne-a înghiţit cu totul …

Amintiri despre uriaş ( I )

Ieri aşteptam ploaia . Într-atât toate semnele îmi vorbeau despre ea , că treceam grăbit prin faţa statuii din centrul oraşului convins că în câteva minute cerul avea să se deschidă şi să toarne cu găleata . Chiar când să traversez strada am zărit uriaşul…de fapt doar mi s-a părut că-l văd…dacă stau bine şi mă gândesc nu avea ce să caute aici şi când a întors capul chiar m-am convins ca nu e el , dar aşa cum mi se întâmplă de obicei , amintirea odată pornită capătă propria ei fărâmă de viaţă şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă opresc o clipă din alergarea de toate zilele şi să o privesc cu ochii de acum , de fapt ca şi cum întâia oară aş privi-o…şi să scriu…

( I )

Noul nostru coleg avea peste doi metri , era uşor adus de spate , ca şi aceia ce , prea înalţi fiind , se cocoşează cu timpul , ochii mari şi blânzi şi mâinile lungi , cu mult mai lungi decât mânecile hainei . Îi spuneam Uriaşul şi dacă îmi storc bine creierii tot nu-mi amintesc numele lui adevărat . În biroul lung , din capătul holului , în care mirosea mai tot timpul a nechezol şi unde , pungile de Alvorada , care pe atunci costau cât o rată la C.A.R. se iveau şi se deşertau numai de sărbători , nu venea nimeni să facă prezenţa , aşa că ne strigam fiecare după cum ne era voia . Uriaşul i-am spus de cum a intrat pe uşă şi Uriaşul a rămas pentru mine , până când ne-am risipit care încotro . Uneori îl luam în balon şi-i ceream să ne arate iubita lui uriaşă , dar el ne zâmbea generos şi-şi privea mânile prea lungi care rar îşi găseau locul şi care ‚ de cele mai multe ori îl încurcau . Avea un fel al lui de a privi . De cele mai multe ori nu ne omoram cu treaba aşa că timp de privit  era pe săturate . Îşi răsucea capul şi–şi aţintea ochii spre fereastra ce dădea în curte şi rămânea aşa pironit ,ca şi cum chiar ar fi văzut ceva , până ce îl striga careva sau suna telefonul şi numai el ştia ce-i fura ochii. Dacă îl întrebam , se eschiva cu grijă şi se apleca peste hârtiile lui ca şi cum , brusc ar fi intrat în criză de timp . Fiecare aveam câte o poveste sau mai multe şi în orele lungi din după-amiezele leneşe le scoteam pe birouri şi doamnele , trecute bine de prima tinereţe se învârteau ca păsările de pradă în jurul lor şi ciupeau şi ciuguleau din ele , ba uneori rupeau câte o halcă bună , până ce răniţi de-a binelea , ne strecuram chinuiţi în cochiliile noastre şi aţipeam apoi , încercând să uităm . Numai uriaşul nostru nu zicea nimic . Tuşea încurcat şi schimba subiectul cu atâta naturaleţe , încât toate insinuările alunecau pe lângă el şi toţi îl lăsau în banca lui . Şi poate că ar fi rămas pentru mine doar una din figurile sporadice care mi-au ţâşnit în faţă şi s-au stins la fel de repede , poate că mi-aş fi amintit mai târziu doar de modul ciudat în care–şi ţinea mâinile prea lungi pentru orice haină ar fi purtat , sau poate că l-aş fi uitat cu uşurinţa cu care , pe atâţia alţii i-am uitat , dacă într-o zi , cât se poate de banală nu ar fi privit , în treacăt , zborul planat al unei neînsemnate coli de hârtie . Uneori , obiectele aşa zis neînsufleţite , au propriul lor mod de a se manifesta , implicându-te fără voia ta , şi aproape , fără să-ţi dai seama într-un joc ale cărui reguli nu le mai faci tu şi pe care foarte adesea îl înţelegi prea târziu . Ştiu asta pentru ca eram lânga el şi-i vorbeam despre întâmplări care acum sânt atât de înghesuite în memorie , că mi-e şi teamă să le mai scot de acolo , într-atât mi-au devenit de străine , ciocăneam cred în tocul unei uşi , într-un ritm la modă pe atunci , când pe lângă noi a trecut , aproape atingându-ne o coală de hârtie purtată de curent . Holul era atât de însorit că la început nu am putut vedea cine a scăpat coala , ştiu doar că uriaşul nostru a urmărit-o cu ochii lui mari , şi zborul ei scurt şi aparent fără nici un sens i-a trezit atât de mult interesul , încât m-a părăsit şi a prins să o urmeze . Umbrele tremurau pe pereţi şi praful aţipea suspendat în aerul după amiezii , şi cuvintele se aliniau între noi , greoaie ca nişte soldăţei de plumb ; eram numai noi doi , aerul cu miros de mobilier greoi , proaspăt vopsit şi coala de hârtie , sau cel puţin aşa am crezut până când , Uriaşul cu mâini de copil s-a ciocnit de ea , de Mica sau mai bine zis Mihaela , cum o şi chema cu adevărat şi de atunci nu l-am mai văzut . S-a aplecat în faţa ei să ridice ceea ce , până cu câteva clipe în urmă părea un obiect desprins de realitate şi acum redevenise o coală banală , ca un uriaş ce era şi s-a ridicat deja altcineva , năucit şi numai ochii mari mai aminteau de fiinţa greoaie de mai înainte . Şi mecanismele lui interioare , au început ca din senin să se rotească iar , să scârţâie , să tosnească din toate încheieturile….să doară …Şi Uriaşul era deja o poveste…

Ucigasul perfect

Mă gândesc adesea…oare , mai demult , apusurile erau chiar atât de lungi încât păreau să nu se mai termine şi zilele chiar alunecau una peste cealaltă într-un ritm pe care l-am pierdut undeva pe drum , sau poate că acum , privind pe furiş în urmă , o nostalgie pe care nu mi-o cunosc suficient de bine , îmi poleieşte amintirile , răscolind imagini pe care le credeam uitate ? De pilda , când îmi amintesc de voi , în mintea mea , zilele pe care mai pot să le surprind capătă nuanţe de sepia . Şi nu sînt zile întregi, ci numai frânturi . pe care în liniştea iernii de acum le combin ca într-un puzzle , şi umplu singur spaţiile goale ,încât până la urmă mi-e greu să mai ştiu cu siguranţă dacă totul s-a întâmplat în realitate chiar aşa cum memoria imi scoate la suprafaţă din trecut ca dintr-un iezer fără fund sau dacă nu cumva o lumină ghiduşă tulbură totul într-un amestec ce abia acum capătă sens . Uite , aseară am stat iarăşi de vorbă cu toţii . Aş fi vrut să spun de fapt…toată gaşca , dar acum umblăm mai mult în costume şi ne strigăm de ceva timp pe numele de familie , şi doar uneori , când  apărem în blue jeans şi în ochi ne mai luceşte lumina aceea de demult , doar atunci mai amintim de gaşca fără griji , fără trecut şi viitor , suspendată într-o buclă temporală , şi care uneori , pe neştiute , ne explodează iar în faţă . Am uitat…oricât m-aş strădui să ascund , am uitat o mulţime de amănunte …pe altele le-am forţat să intre în tipar şi mi-e teamă că am uitat lucruri cu adevărat relevante şi ţin minte doar crâmpeie fără rost , multe dintre ele , potrivite doar de dragul de a da mai bine . Uneori am impresia că de fapt , memoria e doar un ucigaş perfect . Un ucigaş de amintiri , fireşte . Şi pentru asta , îşi foloseşte toate talentele …ne farmecă , ne adoarme şi scoate la iveală numai ceea ce se potriveşte cu felul nostru de a pricepe trecerea aceea neîncetată a timpului , pe care o numim prea simplu , viaţă . De fapt ucide adevăratele amintiri deformându-le şi făcându-le de nerecunoscut. Începusem să vă povestesc aseară o întâmplare mai veche , dar lămpile electrice din pereţi păleau deja şi o ceaţă fără sens se strecura pe geamul deschis prea larg pentru un Ianuarie tulbure amuţindu-mă . Mi-e mai uşor să vă povestesc aici ; măcar pot să-mi ascund ochii în voie după cana de vin fierbinte şi să să nu mai răspund o vreme la întrebări pe care , de altfel , şi singur mi le pun . Veneam deci , de la Târgu Mureş acum câţiva ani cu trenul de noapte , când în compartimentul meu a intrat deodată un bărbat , care , atunci când m-a văzut a avut o reacţie de surprindere . Mă cunoştea , spunea şi era tare fericit că mă revede . Ce mai fac ? …Bine… i-am răspuns , numai că nu ştiam cine e . Nu se poate să nu-ţi aduci aminte de mine …mi-a zis…sînt Laurenţiu… Cum care ? …eram în clasa paralelă, nu se poate să nu-l ştiu , şi a început să-mi povestească câte şi mai câte întâmplări . Ceea ce mă punea în încurcătură era că deşi numele profesorilor sau ale colegilor coincideau , poveştile , la care şi eu luasem parte , nu erau cele pe care le ştiam , de parcă cineva se juca cu memoria mea amestecând detaliile într-atât încât deveneau de nerecunoscut. Oricât mă străduiam , tot nu reuşeam să-mi amintesc nimic din figura celui cu care vorbeam .Şi amintirile curgeau distorsionate de parcă ar fi fost ale altcuiva , străin mie şi chiar când mă pregăteam să –i spun că totul e o confuzie uriaşă , apărea câte un amănunt care mă făcea iar să mă îndoiesc . Mă credeţi sau nu , am vorbit toată noaptea cu acel Laurenţiu şi ne-am despărţit în Suceava dimineaţa fără să-mi amintesc nimic clar despre el . Mă gândeam aseară , în timp ce ultima melodie murea odată cu paloarea lămpilor aplecate alene peste noi , că aş putea la fel de bine să-l mai întâlnesc o dată şi să o iau de la capăt cu confuziile , de data asta amintindu-mi diferit atât anii de liceu cât şi acea întălnire din tren . Poate că de vină e , îmi spuneam . doar memoria mea , care ca un ucigaş perfect a sfărâmat adevăratele întămplări , amestecându-le şi înlocuindu-le cu altele numai de mine trăite şi numai de mine ştiute. ..sau poate e doar apusul ăsta prea scurt şi prea abrupt , căzut peste feţele noastre de acum mai lungi şi mai înstrăinate .

Vin de Noiembrie…

Te-am privit cum ai ridicat paharul şi vinul se rotea molatic desenând cercuri instabile pe pereţii transparenţi. Lumina palidă a lămpii de deasupra tremura în lichidul roşiatic . Apoi am tăcut toţi şi n-am putut să vă mai povestesc nimic . Îmi amintisem de o toamnă de demult …de alt vin şi de alte lumini dar o oboseală ciudată mă apăsa şi am preferat doar să dau muzica mai tare şi să deschid geamul…Burniţa….Încă unul….paharul de la revedere…mi-ai zis şi am turnat stropind desigur faţa de masă şi nucile înşirate ca soldăţeii în şiruri egale. …De ce ţi-a căzut faţa …?…m-aţi întrebat şi m-am străduit să zâmbesc deşi ştiam că nu e zâmbetul meu . ..Plouă ….v-am răspuns şi m-aţi lăsat în legea mea…apoi pendula a bătut şi aerul dintre noi a prins a se roti odată cu vinul din pahare. Am dat să sparg o nucă dar coaja tare se încăpăţâna să –mi reziste şi apoi , brusc s-a sfărâmat şi mirosul amar al miezului strivit s-a insinuat în odaia mică. Apoi tu ţi-ai aprins ţigara şi rotocoalele de fum au prins să se înalţe şi să se destrame uşor în aerul rece ce intra pe geam . Noaptea creştea bezmetică şi vinul cobora fierbinte în picioare.

Îmi amintesc de fiecare din voi…Parcă vă văd şi acum…Tu…ţi-ai povestit atunci visul …ţin minte .Ai văzut în somn o lună ciudată şi alături de ea ,ca într-o mare pluteau peşti de toate culorile. Atunci am râs puţin de tine şi acum ştiu că veselia noastră a fost crudă …Eram doar puţin mai tineri cu toţii şi mai risipitori cu noi. N-o să-ţi vină să crezi dar peste câţiva ani am avut acelaşi vis .Nu peştii plutitori m-au impresionat ci senzaţia că ceva extraordinar urma să se întâmple .Şi acum , când îmi amintesc , ştiu …pur şi simplu ştiu că a fost un semn doar că l-am primit scris într-un alfabet pe care nu-l pricep . Atunci însă…in noaptea ce cădea , vinul ne dezlegase gurile şi fiecare povesteam unul celuilalt poveşti de demult .

Eu îmi amintisem de o întâmplare din liceu .Tot într-un apus de toamnă stăteam la cămin , eram chinuit de dorul de casă şi în practica agricolă ce nu se mai termina încercasem toate tertipurile să plec .Degeaba m-am îmbolnăvit…degeaba m-am rugat de unul sau de altul…normele trebuiau făcute . Când mai să-mi pierd speranţa un maistru mai în vârsta şi care avea grijă temporar de noi m-a întrebat…De unde eşti măi băiatule…? Când a auzit că sânt din Câmpulung i s-a făcut aşa dintr-o dată milă şi mi-a zis că pot să plec pentru toată săptămâna acasă dar la întoarcere să-i aduc dacă pot o sticlă de vin de la noi. Am plecat şi-mi amintesc şi acum că a fost o săptămână tristă .Fiecare eraţi la şcolile voastre …cinematografele şi parcurile erau pustii şi până la urmă m-am îmbolnăvit cu adevărat .La întoarcere…abia atunci mi-am amintit că la Câmpulung via are doar un rol decorativ şi că oamenii de pe la noi preferă rachiurile tari şi nu se prea încurcă cu vinul .M-am gândit toată noaptea şi dimineaţă, bineînţeles după 10,00 am cumpărat o sticlă de vin de la Alimentara, i-am rupt eticheta…am astupat-o cu un ciucălău şi i-am dus-o maistrului. Săptămâni în şir mi-a mulţumit pentru aşa vin bun . Acum, am auzit că a murit de mult. Nu cred că cineva a reuşit să-l mai convingă că la Câmpulung nu se face un vin adevărat.

Apoi aţi oprit muzica şi cu paharele pline ochi am vrut să închinăm în cinstea lunii…dar şi ea şi stelele reci dormeau undeva dincolo de nori ,aşa că am aşteptat clănţănind din dinţi şi cu pletele ude să urle sirena pentru schimbul trei. Ne-am despărţit prieteni şi ne-am văzut din ce în ce mai rar .Aproape că vă uitasem.Acum câtva timp însă am revăzut odaia . Era la fel de mică .Afară era la fel de rece …Burniţa uşor …şi la fel ca atunci vântul mătura frunzele pe alei şi in aer discret mirosea a Noiembrie iar….