Căutând-o pe Ana….

Soarele toamnei ce deja cădea se izbea în parbrizul maşinii şi umbrele prindeau să se alungească când am zărit Mânăstirea Argeşului …

. Nu-mi amintesc să fi trecut vreodată pe acolo şi totuşi am recunoscut-o . E ca şi cum un prieten bun ţi-ar povesti atât de mult despre un loc …cu atâtea detalii încât …odată ajuns recunoşti totul. De recunoscut am recunoscut turlele si zidurile…nou a fost doar mirosul florilor de toamnă amestecat subtil cu cel al lumânărilor aprinse . Nouă a fost şi lumina gălbuie ce cădea peste porumbeii de piatră ce se căznesc de sute de ani să-şi izbăvească zborul . Nou era iar freamătul frunzelor amestecat cu dangătul clopotelor .

Minute în şir am stat pe o bancă şi doar am fotografiat zidurile . Călătorii intrau şi ieşeau şi nimic din agitaţia lor nu tulbura liniştea solemnă a mânăstirii . Era suficient să privesc în dreapta şi în stânga şi simţeam cum zgomotul paşilor pe dalele de piatră şi vocile se topeau in pacea verde a aleilor .

Ochii îmi alunecau peste faţadele decorate în relief cu motive caucaziene şi islamice si începeau să doară de atâtea detalii. Frumuseţea interioară nu se dezvăluie cu una cu două .De aceea trebuia să zăbovesc …altfel nu pricepeam mai nimic din taina locului. Meşterul Manole nu era pe nicăieri .Şi apoi nu pe el îl căutam eu .

El îşi sacrificase de mult iubirea şi zborul lui frânt nu era altceva decât o ispăşire .Până la urmă pentru mine nu era decât un artist egoist care n-a iubit cu adevărat decât zidurile şi în neputinţa lui de a le da viaţă şi-a încătuşat în ele dragostea…dacă dragoste o fi fost…Şi apoi a încercat şi măreţia zborului …a plutit cu aripile de şindrilă pe deasupra Voievodului şi a curtenilor şi a avut privilegiul să se prăvălească în locul de unde avea să izvorască apa pentru fântâna lui . Frumoasă regie…frumos spectacol ….impresionant şi tragic sfârşit.

Dar Ana…..? Ea care de aproape 500 de ani dă viaţă mânăstirii…ea n-a avut de ales . Ea nu s-a sfârşit sub ochii lacomi de insolit ai curtenilor …nu s-a ridicat în văzduh …nu a dat numele ei nici unei fântâni . A rămas încătuşată în piatră şi respiraţia ei cutremură şi azi cele patru turle .De fapt…mi-a trecut prin cap privind în amurgul ce se pregătea să cadă la dantela delicată a zidurilor…doar ea a iubit cu adevărat . Discretă şi tenace dragostea ei pentru meşter şi pentru creaţia lui ţine şi acum în picioare tot ansamblul. Da…pe Ana am căutat-o…şi abia când frunzele au început să cadă ca nişte lacrimi peste mine…abia atunci am găsit-o dar nu încinsă între ziduri cum credeam… ci pe aleile mirosind a toamnă ….în sfârşit eliberată dar rămasă de bună voie prizonieră şi căutând şi acum un sens pentru sacrificiul ei. Si biserica nouă acoperită de lanţuri vegetale mi s-a părut că are ceva din delicateţea Anei . Într-un târziu…tulburat de atâta explozie de verde … am ieşit pe poarta mânăstirii purtând în mine ca o taină , o lacrima căzută dintr-un plop peste fântâna pustie a  meşterului zburător.

Publicitate