Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for octombrie 2009

Santinela

leave a comment »

Avea să treacă şi toamna asta ca şi celelalte toamne   îşi spuse patrulând  greoi de la un capăt la celălalt al perimetrului . Încetul cu încetul , începea să se lumineze , era istovit şi gândurile i se amestecau în cap . Poarta se înălţa masivă şi cenuşie ca şi dimineaţa şi liniştea era atât de adâncă  încât îşi pocni degetele ca  să se convingă că urechile îi sânt în regulă . Privi iarăşi acele fosforescente ale ceasului şi nu se opri din patrulat până ce nu se făcu ora 06.00 . Cu toate că era încă întuneric , poate şi de la ceaţa ce se ridicase noaptea peste lac , stinse reflectorul ce lumina poarta şi dădu drumul celor doi  câini lup. Numai după aceea intră în ghereta lui . Aşa scria în Manualul de Proceduri ,  nu mai avea nevoie să-l deschidă în fiecare zi  după ce-l frunzărise de atâtea ori  ;  aproape că-l ştia pe de rost . Aţâţă  focul în plită şi-şi făcu un ceai. Începea să se dezmorţească şi după ce sorbi din ceaiul fierbinte , o căldură plăcută îl  cuprinse. Era unul din rarele momente ale zilei care-i făceau plăcere . Se întinse după chibrit şi aprinse lampa de la capul patului de campanie . Scoase plicul lunguieţ şi gălbui din cartea de pe poliţă şi se apucă să citească  ultima scrisoare pe care o primise  cu aceeaşi emoţie cu care o citise şi acum câţiva ani în urmă . Din toate scrisorile nu o păstrase decăt pe aceea. Pe celelalte le privise ani  la rândul cum planează şi trec dincolo de Poartă , după ce închipuise din ele  avioane de hârtie . Se privi în sticla fumurie a geamului şi-şi văzu faţa năpădită de fire albe şi tâmplele sure şi-şi zâmbi . Se gândise de multe ori că Poarta face acum parte din viaţa lui . De când , cei de la Comandament îl trimiseseră aici să o păzească , trăise numai dupa Manualul de Proceduri . Adormea numai după ce verifica Poarta şi primul gând cu care se trezea era tot  la ea . Primise consemn să păzească Poarta şi asta făcea . La început , aşteptase să fie schimbat din post . I se spusese că cel ce urma să-l înlocuiască e pe drum , urma să ajungă dintr-o zi în alta . Trecuse apoi o săptămână , două , o lună şi veştile pe care le primea săptămânal odată cu raţia de hrană , deveniseră tot mai neclare . Se schimbase comandantul, intervenise o stare de urgenţă, îi transmiteau să mai aibă răbdare , aşa că zilele treceau chinuitor de greu . Cu timpul , încetase să mai aştepte . Primea regulat corespondenţa.  Toate cunoştinţele  şi prietenii îl aşteptau să vină şi-i povesteau ultimele noutăţi  din oraş . Apoi , plicurile au început să sosească din ce în ce mai rar şi prietenii să se evapore aşa cum pâcla dimineţilor se evapora deasupra lacului în după-amiezile însorite . Încetul cu încetul , uitase de ei şi de viaţa pe care o avusese  înainte . Nu fusese deloc uşor . Chinuit de amintiri , într-una din seri  luase o scrisoare din vraf şi după ce o mai citi încă  o dată şi o transformă cu migală într-un avion de hârtie reuşi după mai multe încercări eşuate să o trimită dincolo de Poartă  . A doua zi , obsevase cu destulă mirare  că amintirile legate de acea scrisoare începuseră să  se estompeze  încetul cu încetul , până ce dispărură cu desăvârşire . Apoi , cum zilele treceau egale şi seci  îşi aruncă una câte una de cealaltă parte  aproape toate scrisorile citite de mii de ori în liniştea nefirească din nopţile îngheţate de iarnă ori în arşiţa verii aruncând odată cu ele şi ştiind cu exactitate asta , ca şi cum ar fi premeditat, tot trecutul său peste Poartă . Păstrase numai ultima scrisoare , dar şi aceea îi devenise cu timpul strâină şi de neînţeles . Era de acum o parte a trecutului său scrisă într-o limbă pe care demult o uitase  . O recitea din când în când şi senzaţii pe care nu putea să şi le lămurească îi urcau dintr-un trecut  îndepărtat  şi ireal . Îşi petrecea zilele şi nopţile patrulând de la o stâncă la cealaltă , întrebându-se adeseori ce anume era dincolo de Poartă . Cine o construise , intenţionase să închidă cu totul accesul in trecătoarea mărginită de cele două stânci semeţe . Uneori , dincolo de ea se auzeau zgomote ciudate şi cerul pe care apuca să-l vadă în acea parte avea reflexe violete . Alteori , când urca pe o colină ce se înalţa dincolo de lac , în zilele senine i se părea că zăreşte sclipirile unui oraş pitit în valea ce se căsca după munţi  şi vântul  aducea uneori cu el miros de pâine coaptă .

Nu zăbovi prea mult în gheretă . Se spălă până la brâu la marginea lacului şi apa rece îl înfioră şi -i alungă oboseala . Se obişnuise să doarmă foarte puţin şi starea de veghe prelungită îl făcuse să fie mereu în gardă , asemeni sălbătăciunilor . Noaptea  putea  , dacă se încorda să audă de departe zgomotul crengilor frânte sub paşii  unui râs pornit la vânătoare şi să-i zărească printre frunzele întunecate lucirea îngheţată a ochilor cu care îşi fixa prada în loc . Acum , se bărbieri mai întâi cu grijă şi îşi luă  pe el haine curate  , apoi lustrui minute în şir cu o cârpă moale arma care şi aşa strălucea de curăţenie şi numai după aceea desfăcu cu lama baionetei ultima conservă şi –şi turnă în cană ceaiul fierbinte , fără zahăr . Era ziua în care poştăriţa din satul pitit în la poalele muntelui îi aducea raţia săptămânală de hrană , trimisă cu regularitate din garnizoană  şi solda pentru care trebuia să semneze în registrul ei ferfeneţit . Nu prea avea ce să facă cu banii aici sus , în creierul munţilor , aşa că îi aduna în fişicuri şi îi păstra pentru vremurile ce vor veni , vremuri care de altfel erau atât de  îndepărtate şi de neclare că nu-i spuneau mare lucru . Strânsese , credea el , o mică avere, fără ca asta să-i trezească prea multe planuri de viitor . Înţelesese , de altfel că pentru el , preocupat cum era să respecte cu stricteţe Manualul de Proceduri  şi să păzească cu străşnicie Poarta, trecutul şi viitorul erau doar două noţiuni abstracte  . O singură dată coborâse până în satul din vale să-şi cumpere câteva cărţi   şi când  scoase bancnotele şi vru să plătească , vânzătoarea pufni în râs şi-i spuse că banii aceia erau tipăriţi cu atât de mult timp în urmă , că nu se mai foloseau de câteva zeci de ani . Chiar atât de mult timp să fi trecut ? …se întrebase urcând către Poartă şi strângând la piept cărţile pe care vânzătoare insistase să i le dea până la urmă . Odată ajuns în ghereta lui se privise în oglinda veche pe care zilnic o scotea afară ca să-şi săpunească faţa  şi apele ei , care  zeci de ani reflectaseră  cerul înalt şi pădurea pierdută în vârful muntelui îi întoarse un chip  străin dar nu atât de îmbătrânit cum s-ar fi aşteptat  ca şi cum , aici , sus , în faţa Porţii  , timpul şi-ar fi domolit  curgerea .

Ceaţa se ridica deasupra lacului şi un vânt rece iscat din senin fărâmiţa norii zdrenţuiţi de stâncile înalte  .  Se uită la ceas şi începu să patruleze de la un capăt la celălalt al perimetrului verificând  cu atenţie mecanismul de închidere al Porţii în timp ce pe neştiute , în spatele lui ,  toamna târzie aluneca peste pădure mirosind amar a cetină şi frunze moarte .

Written by Rusu Gigi

octombrie 31, 2009 at 8:52 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,

Dincolo de oglindă

leave a comment »

Se privea . Se vedea întins în pat , cu ochii sfredelind aiurea tavanul şi se străduia să înţeleagă . Prin  fereastra deschisă , soarele apatic se topea în ape , poleindu-l pentru o clipă , apoi , încetul cu încetul , întunericul îl cuprinse din toate părţile . Dincolo de oglindă se însera .

Fusese o zi obişnuită . Oraşul era mai agitat decât de obicei şi timpul nu se mai strecura leneş şi neatent printre picioarele trecătorilor , ca altădată ci o luase  razna de-a dreptul. Nimeni nu mai avea răbdare să mai asculte pe nimeni .La birou  vorbeau toţi deodată ca într-o harababură perfectă , aşa că abia simţi înţepătura din piept . Înainte de pauză îşi găsi un minut să privească pe geam . Îşi zări în apele sticlei părul cărunt  şi aproape că nu mai recunoscu copacul din capătul aleii . Cineva se apucase să-l tundă şi acum dormita stingher şi schilodit . Luă de pe birou o coală albă şi încercă să-l deseneze . Înghesuit între cele două dimensiuni ale colii , copacul se răşchira caraghios . Apoi , chiar înainte să coboare la masă , s-au pornit faxurile. Unul după altul ,începuseră să  scuipe  tot felul de note interne , circulare sau pur şi simplu   oferte , una mai caraghioasă sau mai neverosimilă ca alta . Nu mai prididea să rupă paginile şi să le înghesuie în dosare , că alte faxuri soseau în locul lor . Până la urmă obosi şi rămase flămând .Avea să mănânce în drum spre casă , îşi spuse . Erau o sumedenie de localuri înşirate de-a lungul bulevardului , unde se mânca bine. Erau , sigur că erau , doar că aveau obloanele trase . Trecu pe lângă ele şi simţi cum foamea îl roade şi mai puternic . Începuse să transpire . Zări o reclamă cu pizza şi-şi notă numărul . Cerul se înseninase acum şi clădirile luceau în soare . Trecătorii curgeau grăbiţi . Izvorau de undeva din spatele catedralei şi se pierdeau in intersecţia ce se rotea în jurul sensului giratoriu . Mai era un restaurant . Cum uitase de el  ? Mirosea frumos şi dintr-o dată se simţi mai bine . Dădu să intre…rezervat…La naiba…îşi spuse şi intră şi mai chinuit de foame  în şuvoiul celor ce coborau spre bibliotecă . O ocoli şi ajunse acasă .  Înainte de a suna la numărul pe care şi-l notase se privi în oglindă . Îşi îndreptă cu mâna părul ciufulitşi îşi zâmbi  . Simţi iar o înţepătură în piept . Cel de dincolo  îi întoarse o grimasă . Sună ; pizza avea să sosească în  mai puţin de 40 de minute . O senzaţie de căldură îl cuprinse şi oboseala , pe care o amânase toată ziua îl luă în stăpânire . Se întinse , deschise radioul pe un post cu muzică din anii 80 şi aţipi încercând să-şi amintească versurile de demult  .

Când se trezi nu trecuse decât un sfert de oră  .Durerea dispăruse ca prin farmec .  Strânse meticulos hîrtiile împrăştiate seara trecută pe masă şi un sentiment nelămurit de nelinişte îl învălui. Se simţea privit . Tresări când sună soneria şi deschise după ce privi mai întâi pe vizor . Luă pizza şi plăti , apoi ferecă iar uşa solidă de metal . Se privi iar în oglindă şi puse cutia de carton pe masă.  Desfăcu sticla de bere de la frigider şi începu să mănânce cu poftă .  Ceva nu era în regulă , dar acum nu avea timp să se întrebe ce. Îşi ridică ochii şi rămase fixat cu ei  în apele oglinzii de deasupra patului . Cel de dincolo îl privea batjocoritor cu cutia de pizza în mână . Ca şi cum imaginea s-ar fi blocat cu câtva timp în urmă , îşi spuse. Se ridică de la masă , fără să mai termine de mâncat şi imaginea lui din oglindă începu şi ea să se mişte doar că relua acele mişcări pe care el însuşi le făcuse cu ceva timp în urmă . Cel de dincolo se aşeză la masă , îşi deschise sticla de bere de la frigider şi începu să rupă cu poftă feliile de pizza  . Mai mult decât atât , termină tot de mâncat şi strânse grijuliu resturile , aşa cum şi el le-ar fi strâns dacă ar fi terminat şi nu s-ar fi ridicat să se privească . Se apropie de oglindă şi celălalt se îndepărtă şi cu cât îl privea mai intens, cu atât începea să-l simtă  mai străin  de el . Cădea seara , de o parte şi de cealaltă a sticlei şi penumbra lua locul luminii . Abia când s-a apropiat de fereastra deschisă şi a zărit ramurile contorsionate ale copacului pe care îl desenase de dimineaţă s-a întrebat prima oară care e partea cea adevărată  a oglinzii şi mai ales când a trecut dincolo . Apoi, suspendat în cele două dimensiuni care îi mai rămăseseră s-a trezit privindu-l pe celălalt cum aţipeşte obosit pe când melodiile anilor 80  curgeau din radioul deschis şi noaptea  cobora peste apele oglinzii întunecându-le…întunecându-le…

Written by Rusu Gigi

octombrie 24, 2009 at 7:48 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with ,

Ziua care nu a fost ( VI )

leave a comment »

Sânt sigur că nu  mi s-a părut  ; în cameră se încălzise şi toamna se strecura acum  pe furiş aducând cu ea miros de pere coapte şi  struguri zdrobiţi  . Nu se mai vedea nici o stea şi începuse ploaia ; ploua aiurea şi pe nevăzute şi totuşi de unde o fi venit aerul cald…? , mă întrebam . Profesorul se ridicase şi se plimba să se dezmorţească . S-a oprit lângă frizer şi au început să vorbească între ei . Apoi s-a întors spre noi şi a vrut să spună ceva . Doctoriţa l-a oprit cu un gest …aţi observat şi voi , pendula…? Nu observasem nimic . …Arată aceaşi oră …a mai zis ea…şi toate ceasurile parcă s-au oprit . Nu băgasem de seamă . Timpul alerga pe lângă mine  sau se oprea după cum îi era voia . X avea o privire şireată…Vi s-a părut …a mai zis el şi când l-am privit lumina îi cădea direct pe faţă…ceva era în neregulă cu ea . Pentru o clipă am privit prin el şi m-am înfiorat . Apoi s-a mişcat şi iar avea faţa pe care i-o ştiam . Mi-am frecat ochii , eram desigur obosit şi aş fi vrut să plec .  Doctoriţa continuă…e aceeaşi oră…sânt sigură că e aceeaşi…asta îmi aduce aminte de copilărie , a mai zis ea . Numai atunci timpul se oprea în loc . Dar tu…povestea ta care e ? l-a întrebat pe X . El se ridicase şi ne privea cu aceeaşi expresie pe faţă . Nu mă înşelasem . Buzele începuseră să se topească , îi atârnau ca şi cum s-ar fi plictisit să stea mereu în acelaşi loc…Sânt un insomniac…a rostit el greu şi cuvintele îi cădeau din gură ca nişte bolovani . Uneori aţipesc şi mă trezesc cine ştie unde . De aceea am început să mă feresc să dorm . De aceea îmi place mai mult să ascult…Profesore, simt că nu ai povestit chiar totul . Sânt un bun ascultător.

-Ştiu , a răspuns profesorul…se vedea că e obosit şi că îi era greu să vorbească….dar e atât de aiurea…Aseară am adormit cu ceasul la cap. Desigur m-am trezit iar pe pod . Apa luneca pe dedesubt , neagră şi vâscoasă . Am început iar să merg spre capăt şi ca în fiecare noapte , capătul se îndepărta iar de mine . Maşinile treceau în goană şi mă stropeau . Mă aşezam uneori pe marginea de beton  când îmi simţeam picioarele zdrelite . Apoi ai oprit tu…i-a zis  Domnului X , m-ai luat şi acum sânt aici . De când am intrat mă întreb. Sânteţi voi , prizonieri în visul meu sau eu cutreier visele voastre ­?

Priveam şi X se făcea tot mai mic …se topea şi cu greu am observat că ploaia se oprise .

Norii zdrenţuiţi se topeau şi ei şi dezveleau o lună uriaşă . Doctoriţa , profesorul şi frizerul mă priveau pe mine şi eu pe ei . Şi înainte  de a mă trezi , numai cu câteva clipe înainte mi-am zis că ziua ce trecuse nu avea nici un rost…aş vrea să nu fi fost de loc …mi-am zis…şi  până la urmă ziua nu a mai fost…

Written by Rusu Gigi

octombrie 10, 2009 at 7:27 pm

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with

Ziua care nu a fost ( V )

leave a comment »

Apoi liniştea a cazut peste noi ca o povară . Se auzea numai pendula bătând egal , în gol , măsurând intervale care nu mai spuneau nimic .Timpul era comprimat în încăperea plină de fum de ţigară , ca un ghem încâlcit şi pendula şi ticăitul ceasurilor alunecau pe lângă el , fără sa-l mai macine . Ne priveam…X era apatic , frizerul desena pe masa cercuri , cu degetul închipuind o pensulă şi profesorul privea prin paharul plin de coniac , lumina discretă a lămpii de deasupra . …Ce e cu liniştea asta…? a întrebat doctoriţa şi eu…ssssssssst….când toţi tac , trece îngerul …si X , rânjind…mai slăbeşte-mă cu asta…mai bine ai povesti şi tu ceva, nu vezi ce târziu s-a facut…? Nu, nu vedeam…de fapt îmi era egal , putea fi orice oră , doar n-o să povestesc acum  despre calul de sticlă , despre asta , în nici într-un caz …mi-am zis şi ca un făcut ,  tocmai despre el m-am pomenit povestind….la naiba cu noaptea aceea…

Nu mi-a plăcut niciodată să merg la sora bunicii dinspre tată…eram mic şi mă îmbrăcau în hăinuţe de catifea albastră , mă strâmbam de oricâte ori îmi treceam mâna peste ele , mă iritau şi-mi dădeau lacrimile . dar erau nemiloşi…asta nu se discuta…Intram la ea ca într-o catedrală , nu era nici un fir de praf şi nu aveam voie să ating nimic . Mă priveam în apele oglinzii din camera imensă ce mirosea a naftalină şi o uram , in timp ce ei jucau cărţi ca să o distreze . Pe tata îl suspectam că se lăsa bătut . Afară se înroşea şi scuipa când vorbea despre ea dar la ea în casă nici nu sufla. Îmi era milă de el. Bătrânei nu puteam să-i reproşez mare lucru. Uneori îmi aducea o farfurie mică cu dulceaţă şi un pahar cu apă .Mă privea în timp ce mâncam şi înghiţeam cu noduri în gât. Alteori câştiga la poker şi întreba ce mai face scârba aia mică  . Fuma şi scârba mică ,  se plictisea de moarte . Era singura care-mi spunea aşa şi nu-mi prea păsa . De ziua mea mi-a dăruit o jucărie . De fapt era mai mult un bibelou , un cal de sticlă . Îl ţineam în mână , era greu şi translucid , lumina dansa în el şi  uneori părea alburiu , alteori avea ape albastre sau verzui . Era frumos şi rece ca gheaţa. Era singura jucărie care mă speria uneori. De aceea , niciodată nu am putut să o iubesc .Locul calului de sticlă  era într-un coş de papură , sub pat . Uneori , noaptea mi se părea că-l aud cum tropăie nervos. Îngheţam învelit cum eram şi aşteptam să se facă o dată dimineaţă .Alteori uitam de el . Căutam atunci câte un autobuz de tablă sau o maşină de poliţie cu sirenă să mă joc şi când îl atingeam fără să vreau şi  îi simţeam răceala de şopârlă mă înfioram de spaimă . Dar până la urmă eu continuam să cresc , bătrâna să se usuce şi calul de sticlă să joace nestingherit în apele lui şi să înghită , flămând , lumina ce se filtra prin perdelele grele .Odată , aveam vreo 14 ani , am găsit-o în camera mea scociorând prin sertare . Calul de sticlă tremura în mâinile ei . Era absorbită de ceea ce făcea , îmi scotea şosetele şi tricourile , le netezea , le atingea parcă de crupa calului  şi le punea înapoi . A tresărit când m-a simţit în spatele ei , a pus bibeloul uşor pe noptieră şi a izbucnit în râs. …Te-am văzut ieri cu o fată …mi-a zis…nu e de tine…Nu e treaba ta …i-am răspuns…E bolnavă , şi a trântit sertarul…apoi întorcându-se spre mine…ştiu ce vorbesc …şi a plecat bodogănind pe scări , făcându-se tot mai mică şi mai mică până ce s-a volatilizat cu totul în seara ce începea să lunece peste oraş . Peste trei zile , la şcoală a oprit ambulanţa . Fata , cu care ieşisem , era întinsă  pe o targă , cu perfuzie …Nu am putut să-i spun nici un cuvânt. Au dus-o la spital din oraş şi apoi la Cluj . S-a mutat mai târziu cu ai ei , într-un alt oraş şi de văzut nu am mai văzut-o niciodată . Dar asta nu puteam să o ştiu atunci . Am simţit numai cum creşte furia în mine . Acasă am scos calul de sticlă din coşul lui de papură şi afară l-am făcut ţăndări cu ciocanul . Când am intrat în casă , a sunat telefonul . …Nu trebuia să faci asta …mi-a şuierat sora bunicii dinspre tată . I-am trântit telefonul în nas . Pentru mine , încetase să mai existe . Eram la liceu când a murit şi nu m-am dus să o văd . Acasă o mai vedeam din când în când într-o fotografie îngălbenită   . Apoi s-a pierdut şi aceea şi  am început să o uit . Nu m-am mirat prea tare când fata cu care mă plimbam la liceu s-a făcut într-o zi palidă . A bolit ce a bolit până ce s-a făcut străvezie . I-am scris să-şi vadă de viaţa ei şi peste câtva timp a înflorit iar . M-am ţinut departe de ea , apoi de altele , până ce am început să mă plimb numai cu mine. Noaptea , aud uneori tropot de copite şi la geam văd încă silueta calului de sticlă . Fornăie uşor  şi atunci se colorează tot în albastru . Apoi tremură ca şi cum m-ar aştepta şi devine iar alburiu , apoi tot mai ceţos , până ce dispare cu totul în noapte . Poate că într-o seară o să ias să-l încalec…

M-am oprit…mi se făcuse sete . Apa minerală se terminase aşa că mi-am turnat un pahar de vin . Profesorul l-a ridicat pe al lui şi am băut până la capăt . Apoi i-am privit pe fiecare dintre ei , ca şi cum , până atunci doar alunecasem deasupra lor .De afară venea un aer rece şi luna strălucea străvezie …ca un cal de sticlă , mi-am spus…ca un cal de sticlă…

Written by Rusu Gigi

octombrie 3, 2009 at 6:33 pm