Toamna fluturilor negri

Ieşit nu de mult din nimfa lui , fluturele negru avea aripile în formă de lacrimă. Şi le-a uscat puţin şi apoi a plecat să cunoască lumea . Sub soarele rotund de Iunie parcă tot cerul era acoperit de fluturi . Numai că toţi erau fie albi ,fie roşii,fiecare în legea lui şi el privindu-se într-o boabă de rouă a prins a se însingura .Dar în lumea fluturilor toate durează puţin ; chiar şi tristeţea . Numai la câteva flori depărtare a întâlnit un fluture la fel de negru ca şi el dar care avea aripile în formă de inimă. S-au bucurat amândoi de întâlnirea lor şi au şi început imediat să depene amintiri aşa puţine câte aveau din proaspăta lor viaţă. Mai apoi aripile li s-au uscat de tot şi atunci când le-au deschis mari şi fragile şi au început primele rotiri în zbor au găsit cât de asemănători mai erau.

Nu e vorba că ceilalţi fluturi nu-i mai deosebeau de fel ,dar uneori , după ce se opreau din goana lor bezmetică pe sub teii înfloriţi nici ei nu mai erau atât de siguri şi începeau să se confunde unul cu celălalt . Aşa că fluturele cu aripile în formă de lacrimă era uneori fluture cu aripile în formă de inimă şi invers ……şi florile erau fără număr şi nectarul era din belşug. Dar ca orice eternitate , nici cea din mica lor lume nu avea să ţină la nesfârşit. Aşa că încet ,încet a sosit timpul ca fluturele cu aripile în formă de lacrimă să plece în lunga lui călătorie . Toată seara au plutit amândoi graţios sub cerul spuzit de stele. Au mai sporovăit ei ce-au mai sporovăit despre veşnicie în lumea fluturilor şi a doua zi după ce au urcat împreună în cea mai înaltă floare de pe pajişte , el şi-a luat zborul . Şi-a mai întors o dată privirea şi ochii îi erau senini şi inima îi crescuse într-atât încât acum şi ea arăta ca un fluture cu aripile în formă de inimă .

Cât timp să fi trecut ? Cine mai ştie ; doar că într-o zi ceţoasă s-a întors şi abia, abia a mai găsit vechea pajişte .În mod sigur nu mai era la fel . Se schimbase şi el dar într-un mod tare ciudat. Aripile i se decoloraseră şi acum arătau dizgraţios , o antenă i se sucise cu totul şi atârna strâmb şi fluturelui cu aripile în formă de inimă i se părea că acum arăta chiar caraghios . Oricum ,nici el nu mai era chiar acelaşi . Aripile mai păstrau foarte puţin din negrul splendid de altădată ; încet , încet prinseseră în ele toate culorile curcubeului şi acum fremătau de dorul zborului. Nici vorbă deci să-i mai poată cineva confunda. Celălalt , cu aripile în formă de lacrimă, înţelegea asta deşi nu mai putea schimba nimic şi încet , încet iarăşi se însingura. Cu toate că nimeni nu era atunci să le spună că ciudata lor metamorfoză nu se sfârşise încă ei au mai încercat să mai zboare împreună ca altădată ;….dar florile erau tot mai puţine şi nectarul se găsea tot mai rar.

Aşa că s-au mai înălţat încă o dată , atât cât de sus au putut , rotindu-se ca într-o ultimă reverenţă , după care şi-au luat zborul ,fiecare către cerul lui , înţelegând într-un târziu , în parfumul toamnei ce începea să cadă că mica lor lume de zburătoare era doar o amintire şi în aceea nouă , care se năştea ,nu era şi nu avea să mai fie vreodată loc pentru fluturii negri.

Publicitate

Duminica scurtă

 Toată ziua de ieri am simţit că-mi lipseşte ceva .

 Şi doar a fost o zi obişnuită .Un drum banal la Suceava , cuvenitele glume şi muzica preferată în maşină ,apoi ţăcănitul egal al caselor de marcat  în supermarket -uri şi ….galbenul ,acel galben crud care explodează în sălciile plângătoare şi în primele flori din primăvara noastră târzie .Apoi la întoarcere am salutat bine înţeles berzele  şi am numărat cu o strângere de inimă cuiburile goale .Poate , poate nu e vorba decât de o simplă întârziere mi-am zis.

Şi totuşi a fost o zi tristă. Ieri l-au decorat pe George Pruteanu  şi apoi l-au înmormântat  cu totul.  Cam aşa cum se întâmplă în  ultima vreme . Toţi descoperă personalităţile după ce ele încetează să  mai fie stânjenitoare . Le aruncă la sfârşit un pumn de decoraţii şi le trimit cu operă cu tot spre cuvenita uitare.

Si totuşi a fost o zi veselă.  Până la urmă am avut şi eu timp să caut şi să mă încânt  cu cele două clipuri animate în 2D şi 3D…..”Pe sârmă „ ..Vama  şi  „ Chiar dacă „  …Florin Chilian .Toată lume vorbea de ceva vreme despre ele şi după ce le-am văzut a trebuit să-mi scot şi eu masca de urs şi să recunosc că-mi plac …chiar tare mult. Jocul păpuşilor e fără cusur. Şi încă ceva . Zilele trecute , un cunoscut pe care l-am luat în maşină a prins fără să vrea câteva melodii şi la sfârşit m-a întrebat  ce-oi fi găsit la Florin Chilian de-l ascult . Cum n-am auzit că …?.. şi mi-a şoptit la ureche câteva amănunte picante din viaţa lui .  I-am răspuns că de când mă ştiu ascult folk şi restul nu are nici o legătură . Mai mult decât atât ; am în bibliotecă două cărţi la care ţin foarte mult.        „ Călătorie la capătul nopţii „ şi „  Moarte pe credit „  ale lui Louis –Ferdinand Celine.Le-am descoperit pe când  eram student , mi-au schimbat puţin modul de a vedea lucrurile şi aş mai putea să le mai citesc de câteva ori . Asta chiar dacă nu sunt un simpatizant al nazism-ului aşa cum în vâltoare evenimentelor şi  cu sau fără voia lui a fost autorul.

Am numărat eu deci toate câte le-am făcut ieri şi păreau destule aşa că m-am întrebat ce  Doamne iartă-ma mi-o fi lipsit  ? Şi abia azi , destul de târziu , când din ziua de ieri nu a mai rămas  nimic am înţeles că de fapt nu am regăsit o oră ,acea oră pe care încă de dimineaţă o dădusem înainte şi despre care abia în ultima Duminică tulbure a lui Octombrie o să pot să aflu ce aş fi putut să fac cu ea.  

O ştire

         Asaltaţi  ,aşa cum suntem, de informaţii din toate părţile  ,e foarte probabil să scăpăm din vedere tocmai pe cele care ne-ar putea afecta cel mai mult. Şi nu asta facem mereu  ? Ca să pricepem aşa cum trebuie un fenomen am avea nevoie de timp şi mai ales de perspectivă  Dar se întâmplă ca tocmai astea să ne lipsească.Ieri seară am prins şi eu o ştire de ultimă oră. Se pare că zilele astea ,la Polul Sud , s-ar fi desprins o bucată mare din calota glaciară , aşa cam de mărimea Maltei şi acum ea se depărtează cu fiecare oră care trece , spre ape mai calde , urmând ca în cele din urmă să se topească cu totul.  Agitaţia e maximă acum ,agenţiile de presă transmit  noutăţi din oră în oră  şi din elicoptere cameramanii filmează de zor falia care se măreşte.Dar ştiu ,cu sigurananţă ştiu asta ; peste  3 sau patru zile ,cel mult o săptămână o să se vorbească din ce în ce mai puţin până ce subiectul o să fie abandonat definitiv.Pentru că ,nu-i aşa ? …..acum n-o să fie nici un efect vizibil ; pentru că totul o să se întâmple abia peste 30-40 de ani şi până atunci zice-se  timp ar mai fi.

Reacţionam la fel ca atunci când deşi intrăm în panică la orice zgârietură ,ignorăm cu totul când o bucată mare din suflet ni se desprinde pe neştiute şi îşi începe lunga ei derivă spre uitare.Mai e timp îţi spui , mai e încă timp deşi oglinda te contrazice şi cu fiecare zi care trece devii tot mai străin de tine…şi mai rece.Pentru că ,la fel ca la Polul Sud  , nu încălzirea  globală e ceea ce trebuie să ne îngrijoreze  ci glaciaţiunea care , cu siguranţă va urma.

Alecsandri cel trist

Tot oraşul sărbătorea venirea primăverii ; până şi tramvaiele coborau cu tot cu parfumul florilor deschise în Copou şi puştii florăreselor făceau tumbe printre ghivecele pline şi numai el aştepta solitar doar ,doar cineva , o să astupe poate rănile albastre ale Teatrului…

De ce ….?

Duminică ,mă topeam în Iaşi de atâta soare şi azi , uite ,stau în faţa geamului şi mă minunez de cât de alb e iarăşi totul afară şi termometrul nu mai urcă peste – 5 grade.Dar eu acum la berze mă gândesc şi numai pentru ele îmi fac griji.Alaltăieri le-am văzut pentru prima dată în primăvara asta şi mi-am zis liniştit că dacă au venit înseamnă că ştiu ele ce ştiu şi nicicum nu se pot înşela. Uite că au făcut-o şi m-am întrebat de ce.Nu am prea mult timp (şi asta e o boală a vremurilor noastre) dar dacă aş avea aş putea să le observ mai mult şi mai de aproape. Îmi place mecanica ciudată a picioroangelor lungi ,clămpănitul caraghios şi cel mai mult graţia şi seriozitatea lor. De o barză cu greu poţi să râzi . Ele îmi aduc aminte de cei plecaţi ,care nu mai vin şi de cei plecaţi care or să vină. N-am oprit maşina ; eram în pantă şi apoi ştiam că toată vara vor fi aici şi am să pot să le mai văd oricând dacă o să vreau.

Mai încolo am oprit însă pentru că şi alţii o făcuseră şi râdeau amuzaţi de mieii proaspăt fătaţi care la marginea drumului făceau tumbe printre cizmele grele ale ciobanilor.Şi toţi s-au bucurat şi m-am bucurat şi eu o dată cu ei dar doar pentru puţin.Pentru că mă întreb şi acum de ce….,de ce tocmai eu a trebuit să mă uit în ochii mari ai mieilor şi de ce tocmai mie mi s-a năzărit că văd cum creşte în mâinile păzitorilor lor lucirea  palidă a cuţitelor de sacrificiu ?

Parfum de magnolii

Nu e deloc bine să-ţi faci multe planuri dinainte. La Iaşi am prins cea mai frumoasă zi de până acum , din 2008. Soare prietenos ……magnolii înflorite şi un parfum pe care numai acolo îl găseşti . Nici urmă deci de trecut. Şi apoi care trecut ? Că doar sunt mai multe ,stratificate unul peste celălalt ,izolate ,parcă rupte unul de altul.. Şi cine îmi garantează că dacă l-aş întâlni chiar l-aş recunoaşte ? Oricum, am hotărât că ieri nu se putea ,aşa că am hoinărit bezmetic ca un fluture ( ce ar fi dacă aş pune şi eu unul la colecţie ? ) şi aproape de plecare am ajuns acolo unde ajung de fapt aproape întotdeauna când sunt în Iaşi ,adică la Casa Cărţii . Înăuntru ,nici urmă din agitaţia străzii … muzică clasică în surdină şi în depărtare sunet discret de clopote. Nici de data asta n-am plecat cu mâna goală…..”O vară fără de sfârşit „ …Lee Martin . Pe coperta din spate ….” Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei…..o pledoarie convingătoare şi plină de sensibilitate despre nevoia omului de a cunoaşte adevărul ,oricât de dureros ar fi acesta .” Aşa cum şi eu am încercat.

Pregătiri

       Sâmbătă…un cer deschis….miros de cafea…o zi frumoasă. Intru în blogosferă. Doar puţin… Nu se pune. Am deja o listă de preferinţe. Nu prea multe dar neapărat interesante …şi sincere dacă se poate. Ciocănesc politicos la fiecare, dau bineţe în felul meu şi plec discret. Trag cu coada ochiului şi la cele în conservare. Poate mi-a scăpat ceva. Oricum un clic sau două nu strică ,pentru statistică. Măcar atât pot să fac.

Gata…! Încep să mă pregătesc pentru drumul de mâine. Maşina…la urmă.Mai întâi mă străduiesc să schimb toate melodiile de pe mp3 player – ul auto.Ca să fiu sincer, destul de migălos .Ezit…dar într-un târziu fetele mă scot din impas. De fapt ele au şi cele mai bune gusturi. Mâine merg pe mâna lor. Doar o sugestie. De la un prieten….Nelly Furtado.  Se aprobă. Simt deja un uşor gol în stomac. Ori de câte ori plec la Iaşi mi se întâmplă.Plecăm doar noi doi. Eu ,în dreapta,înţelegător şi puţin distrat . La volan doar un pic crispată dar tot mai sigură cu fiecare drum , Otilia .Carnet de conducere nou ,buline galbene în geamuri şi un drum nu prea aglomerat ,sper . O să conducă fără pauză până după Metro . În Iaşi o să intru eu şi după ce vom fi ajuns ,o să avem numai 2 – 3 ore la dispoziţie. O să le petrecem fiecare în felul lui . Ea ,respirând deja în avans aerul facultăţii şi încercând să-şi întrezărească viitorul iar eu , nesătul de plimbările prin locurile cunoscute şi căutând să-mi înfrunt trecutul. Dar asta mâine….şi pentru asta o să mă pregătesc.

Eu şi rabinul

„ Printre altele , m-am apucat de fumat. „ O ridic de pe birou   şi o răsfoiesc cu oarecare interes. Bineînţeles , nu e decât o carte ,ultima din Colecţiile Cotidianul…..Aiobheann Sweeney … O aşez cu grijă în raft pentru altădată ,când o să am timp destul. Titlul însă mă face să-mi aduc aminte cu plăcere cum m-am lăsat de fapt de fumat.Acum 12 ani ,pe când Otilia începea clasa I  , eu începusem să mă lupt cu viciul meu.Nu reuşeam să renunţ cu nici un chip şi aproape că nu mai aveam putere să mai încerc când mi-am adus aminte de o povestire citită demult ,în copilărie. Chiar dacă spre ruşinea mea nu-mi aduc aminte nici autorul şi nici numele personajelor ( copilăria are se pare scuzele ei ) o să încerc să o reproduc din memorie aici pentru cei ce ca şi mine au încercat să se lase de fumat. La mine chiar a mers.

 …..Un lagăr în îndepărtata Siberie; …frig, foame şi disperare . De nicăieri nici o speranţă .Un tânăr şi rabinul de care se ataşase visează la o evadare. Plănuiesc totul pe îndelete ,vorbesc atâtea seri lungi despre asta încât ea, evadarea , încetează să mai fie o himeră . Singura lor şansă …să ajungă într-un sat îndepărtat  la circa 2 zile de mers prin pădurea îngheţată .Rabinul ,mai în vârstă şi istovit de boli îl sfătuieşte pe tânăr să plece singur. Nu paza era o problemă ci distanţa enormă ,foamea şi pădurea fără sfârşit.La plecare , rabinul îi dă cu grijă un pachet în care pusese raţia lui de pâine pe trei zile ,şi îi atrage atenţia ca orice s-ar întâmpla să nu-l deschidă decât atunci şi numai atunci  când  şi ultima speranţă îl va fi părăsit .Tânărul pleacă ,se afundă în întunericul pădurii şi merge , merge până coboară noaptea.E istovit dar nu se opreşte nici atunci , orbecăie printre crengile de gheaţă ,nu vede stelele de oţel, nu ia în seamă urletele înşelătoare ale jivinelor şi ţine doar de calea lui.Nu-şi simte picioarele şi mâinile îngheţate , nici faţa zgâriată ci doar foamea ,o foame cruntă şi de neîndurat .Apar zorile tulburi şi el se târăşte mereu spre libertatea lui şi ochii încep să-i joace feste şi mintea i se înceţoşează .Se opreşte pentru o clipă şi încet , încet disperarea îl cuprinde .Scoate pachetul şi e gata să-l deschidă  dar îşi aminteşte cuvintele rabinului şi îşi adună  încă o dată toate forţele Reuşeşte  să se ridice şi începe să se clatine tot mai istovit spre ţinta lui. Foamea e fără margini …aiurează şi cu măna încă pipăind  darul său  preţios se prăbuşeşte sfârşit tocmai când încep să se audă zgomotele satului de care se apropiase. Oamenii îl văd de departe şi îl duc pe braţe în preajma focului. E salvat acum şi într-un târziu deschide pachetul  ; dar în loc de pâinea pe care o visase tot drumul nu găseşte decât o banală bucată de lemn. Înţelege într-un târziu că fără iluzia pâinii , fără bucata de lemn nu ar fi putut trece niciodată pădurea şi îi mulţumeşte în gând rabinului. 

  Într-un fel asemănător m-am lăsat şi eu de fumat. Am cumpărat deci de la farmacie cel mai scump flacon cu pastile ce blocau , ziceau ei în prospect,dorinţa de a mai băga ţigara în gură , le-am mărturisit alor mei şi tuturor prietenilor că mă las de tutun ,am aruncat la coş pachetele pline şi toate brichetele şi am început să mă înfrunt cu dorinţa mistuitoare , ce creştea de la oră la oră. Mi-am zis că atunci când  nu o să mai rezist desfac pur şi simplu flaconul,iau o pastilă şi tot chinul ia sfârşit.În prima şi a doua zi a mai mers ,dar într-a treia m-am hotărât să renunţ.Senzaţia  era copleşitoare  şi am vrut să desfac până la urmă flaconul , Dar mi-am zis ….nu…o să mai aştept şi abia când n-o să mai rezist cu adevărat ,abia atunci o să-l desfac.Gumă de mestecat,bomboane,mentosane ,orice…şi …pe neaşteptate a început să mi se pară firesc să nu mai fumez. Depăşisem criza .Flaconul ….nu l-am deschis niciodată şi nici nu am aflat ce efect are cu adevărat. De atunci ştiu că o iluzie ,oricât de firavă ar fi te poate salva până la urmă.

Îţi mulţumesc rabinule !

Echinocţiu

Fâşâitul domol al imprimantei. Mare,albă şi stingheră…mesajele se succedă  pe ecran şi din când în când …beep..beep  !!!…foame…Umplu sertarul de jos , o satur şi sus ţâşnesc situaţiile mele tipărite.Reci cifrele şi afară până la orizont  un cer albastru  şi rece, De azi, 20 martie, ora 20 h 26 m , trecem linia astronomică strictă dintre iarnă şi primăvară. Năvălim cu toate frământările şi speranţele noastre sub zodia Berbecului.Niciodată nu ne oprim. Un cunoscut de-al meu spunea că tocmai atunci când  speri că ai ajuns la un capăt se găseşte cineva care să mute capătul mai încolo.Oricum mă rog să nu le vină prea multe idei în cap. Deja ,de la începutul lui februarie,odată cu noul an chinezesc port la acte un şobolan. Norocul mă bântuie de atunci şi frică mi-e să nu mă procopsesc şi cu un ditamai berbec.Până atunci însă am timp să mai dau o tură prin oraş. Privesc trecătorii ca şi cum aş căuta  pe feţele lor ceva numai de mine ştiut. Nu găsesc nimic dar  îi simt azi pe toţi mai aproape .Păşesc , mă uit la ei,caut şi pe neştiute , la 20h  25m  59s primăvara  ne izbeşte pe toţi  în moalele capului .În jur …fum ,zvon de greve ,feţe obosite ,nervi,claxoane….echinocţiu pur şi simplu.

Inocenţă şi castraveciori

Acum câteva zile ,la Măruţă a fost invitată o bulgăroaică de vreo 21 de ani, Nedveda.Avea faţa de copil şi răspundea foarte politicos la toate întrebările moderatorului şi ale invitaţilor lui. A dansat cât de frumos a putut , a  cântat live şi nu ştiu ce li s-o fi năzărit celor din platou că au început să o hărţuiască. Ce iubit are ,ce puşti din formaţie îi place,clipeau din ochi complice şi râdeau tot mai gros în timp ce ea răspundea cu aceeaşi candoare întrebărilor din cască . Văzând pesemne că nu reuşesc să o scoată din sărite ,Măruţă şi ai lui au adus un borcan de murături şi în timp ce Nedveda cânta ultima piesă au înconjurat-o scălămbăindu-se şi muşcând cu pofta din castraveciori. Noroc că  talentul nu le-a permis să imite şi cefele groase ale vecinilor noştri. În rest….. umor neaoş dâmboviţean.