Jurnal de caniculă

Abia intrat în văpaia zilei , mă întreb  ce a mai rămas din Iaşi , din Iaşiul meu , vreau să zic ; soarele cade  pieziş şi aerul moţăieşte fierbinte şi greu . O iluzie , atât mai rămâne din umbră  şi lumina străbate frunzişul des ca un cuţit  .  Căldura curge, o apă leşioasă ce se insinuază prin toate cotloanele…şi încă miroase  a tei …cumplit şi drag îmi mai miroase . Doar străzile îmi par străine , …atâta timp s-a scurs că umbra mea e de acum stingheră şi cotloanele ascunse n-o mai recunosc …alunec printr-un oraş aproape necunoscut şi numai vocea feminină a GPS-ului mă trage de mânecă . ….Viraj uşor la dreapta , nu e timp de amintiri , intri în sensul giratoriu şi îl părăseşti la a treia ieşire…şi încetinesc şi caut , dar feţele îmi sânt străine şi doar teii , numai teii îmi surâd . Şi totuşi , unde să dau de mine îmi spun şi aleg Galata. Mai e teiul …? mă întreb şi când dau de el tac . Tace şi el şi îi pipăi coaja şi îi recunosc fiecare cută , şi mirosul şi respiraţia i-o recunosc …ca şi cum ar fi ieri , ca şi cum abia aş fi plecat . Şi zidul mânăstirii arde , obosit de atâta luptă deşartă cu soale lui iulie , a unui alt şi alt Iulie … Aleea e pustie şi solemnă , şi eu , cel de ieri , pe nicăieri. Măcar pot respira…e atâta verde că oraşul de dedesubt , cu zgomotul şi fumul lui cu tot e din ce în ce mai departe . Apoi , deodată am senzaţia că pe aici am fost , mă opresc şi alt Iulie ţâşneşte de undeva , e atât de puternic că cel de acum cu tot cu canicula lui se chirceşte . Zâmbesc şi mă risipesc iar …regăsindu-mă la plecare…abia regăsindu-ma . Apoi un ceas de zăbavă la Casa Cărţii…fără de care mi-e greu să spun că am trecut prin Iaşi…Printre volumele proaspete dau de cele de anul trecut , ceva mai prăfuite şi cu preţ redus şi melodia din surdină curge leneşă ca altădat’ . Afară aerul fierbinte loveşte sec , ca un ciocan şi imaginile încep să se deformeze sub soare  …şi totul zdrăngăne împrejur . Mă uit îndelung şi nici o faţă cunoscută prin prejur…doar Dosoftei , ceva mai gârbovit , resemnat la 1980 km de Paris . Poate palatul , îmi spun şi îl privesc detaşat….ceva îmi scapă…acum pare gonflabil şi topit în lumină . Altădată…poate ca mereu altădată…Ies din iaşi urmărit de salutul lui Bibendum , mascota Michelin şi urmărit până departe , nepermis de departe de mirosul  încă neapus al teilor de altădat’ …

Publicitate

Cât de cât…

Ieri , eram într-o banca , nici nu contează în care , mai toate arată acum la fel . Nu era aglomerat din cale afară , doar cald , teribil de cald . Aşa se întâmplă de cele mai multe ori . Intru destul de rar în banca de care vorbesc  , dar de fiecare dată e câte ceva . Sau e moarte de om la ghişeu , sau e sufocant de cald . Ieri , cum spuneam , era puţină lume şi credeam că o să rezolv destul de repede .M-am înşelat .Venise un şef mare de la Bucureşti şi toţi alergau ca iepurii prin jurul lui . Funcţionara care trebuia să mă servească pe mine , tocmai preparase o cafea şi acum se agita cu ceaşca în mână ; şeful se plimba de ici colo inspectând minuţios totul cu un ochi atent şi profesional . Cineva îi arată panoul de prezentare cu politicile de dobânzi ale băncii şi îl întreabă dacă e corespunzător . Mda…zice el…cât de cât merge…În cele din urmă am ieşit din bancă şi cel mai probabil aş fi uitat cu totul de scena la care asistasem , dacă în drumul meu prin faţa parcului nu aş fi dat de primar şi de oamenii lui . El , primarul , transpira din abundenţă şi mototolea nervos o batistă în palme . Tocmai le zicea subordonaţilor pe un ton răstit…băi , pe mine nu mă interesază cum faceţi dar în două ore să se vadă cât de cât ceva , prefectul e pe drum . Cât de cât , mi-am zis…şi tu tot …cât de cât , deja începuse să ma calce pe nervi expresia . Pe câteva bănci din parc , aşezate strategic la umbră , mai mulţi  pensionari jucau table pe bani . Ce zici , nea cutare , întreabă unul …dau ăştia pensiile la timp ? , or mai fi bani ?  Păi , le dau zice altul …voi nu vedeţi că până acum , le-au dat cât de cât la timp ?  Cum nu puteam să-mi astup urechile , am grăbit pasul . Cât de cât  , îmi zgâria deja urechile . La birou , totul părea în ordine . Cifre , indicatori financiari , cafea cât cuprinde …Aici nu e loc de …cât de cât…mi-am spus şi m-am mai liniştit . Aproape de sfârşitul programului apare şi ultimul client cu un braţ de acte. Îl invit să ia loc . Devine vorbăreţ şi-l ascult . Are probleme cu un partener , cu banca şi-mi zice până la urmă pe şleau…Ştiu că e criză…dar aş avea nevoie de un bilanţ pozitiv…nu mult…măcar….Nu…îi zic…să nu cumva să zici….Nu …zice el…nu mult…cât de cât acolo…   Nu mai e nimic de făcut , mi-am zis . Acum , totul e cât de cât…Mi-am aprins  în minte o ţigară şi am deschis larg fereastra ca şi cum aş mai fuma cu adevărat .  Plouase şi în bălţi sclipeau luminile aprinse în vitrine . Se răcorea şi în sfârşit avea să fie bine…cât de cât…

Un ţipăt de lut

Aseară , rătăcit în mulţime , mi-am amintit că serbările comuniste aveau loc , aproape de fiecare dată , dimineaţa şi începeau de regulă cu un miting în care cineva lua cuvântul . Poate că aşa erau indicaţiile . Dimineaţa , pe lumina crudă , oamenilor le era mai greu să-şi ascundă sufletul . Fiecare îşi ţinea gândurile la vedere , aşa că celor din tribună le era destul de uşor să –i măsoare şi să-i  numere . Acum , toate serbările se fac pe noapte. Nici asta nu e la voia întâmpării . Pare chiar mai comod . Cei din tribună , poate aceiaşi de altădată , nu mai sânt siliţi să vadă feţele contorsionate de griji . Aprind felinare colorate şi tonurile devin mai dulci  , dau drumul la maxim boxelor şi nu mai aud nici un geamăt , totul devine uşor confuz şi noaptea generoasă poleieşte totul .  Aseară , am vrut să văd ceramica expusă dar lumea curgea pe alei  ca un fluviu ieşit din matcă  . Boxele urlau la lună şi în aer plutea miros de mici şi hamsii prăjite . Figurile se topeau una în alta , îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp şi cu cât devenea mai aglomerat , cu atât mă simţeam mai stingher . Poate că nicăieri nu te simţi mai singur şi nu te poţi ascunde mai bine decât într-o mulţime gălăgioasă .De aceea am ieşit azi .  Trecuse nebunia şi aleile erau amorţite , ca după o febră mare .

M-am bucurat să dau chiar de la început de acel Cucuietu Iurie din Republica Moldova , cu ceramica lui cuminte şi muncită , la o margine de alee .

Figurile plăsmuite de el sânt naive dar vii şi nu se poate să nu fii întâlnit vreuna în satul bunicilor .

Măşti colorate aduse de un meşter din Vorona ,  senin ca o Duminica fără sfârşit.

Icoane şi ouă gigantice , pictate de meşterul Colibaba din Rădăuţi .

Ce fel de sărbătoare ar mai fi fost fără nelipsiţii indieni…?

M-am făcut că nu observ străchinile de un gust îndoielnic , vândute la un leu bucata de cei ce până acum vindeau seminţe la colţul străzii . Nici florile din cârpe colorate ce-mi amintesc de cele împletite în coroanele funerare . Uneori m-am împiedicat de pitici răsăriţi pe asfalt ca ciupercile după ploaie .

…şi m-am molipsit de la zâmbetele de  lut risipite pe alei .

Totul pare de un calm bucolic , privirea aproape că alunecă peste forme , dacă n-ai vedea , dacă n-ar ţâşni de unde te aştepţi mai puţin un ţipăt …un ţipăt de lut…