Ochiul iernii…

-Doamne , cât poate sa ningă…îşi spuse şi –şi trase scaunul mai aproape de fereastră . Zăpada lua cu asalt cabana , norii şi  ulmii dimprejur erau albi şi albă murea şi ziua , ninsă şi înceată ca o vietate rănită . Printre vălătucii lăptoşi ce pluteau alături şi puteau fi orice , de la flori de gheaţă răscolite de vânt până la stele pitice de oţel alb topite în  ger  zări o străfulgerare roşiatică de soare muribund şi-şi trase ceaiul fierbinte mai aproape . Mâinile îi erau reci şi rece era şi sticla ferestrei , ceasul ticăia aiurea pe peretele din spate şi chiar înainte de a-şi aprinde ţigara simţi ochiul deschis ce-l privea . Se ridică şi se întoarse cu toate că ştia că nu putea fi nimeni . Era a treia zi de când urcase la cabană doar cu câteva provizii şi  cu  ”Foamea ” lui Knut Hamsun , carte pe care de altfel o devorase în prima noapte , toropit de luna prea albă şi zgâlţâit de vântul ce nu mai contenea şi de atunci nu mai vorbise decât cu el însuşi şi singurul ochi , altul decât al lui nu părea să fie  decât micul iaz îngheţat dintre ulmii din faţă . Sorbi din cana fierbinte şi ceaiul începu să-i alerge prin vine încălzindu-l , ochiul dispăru pentru o clipă şi el putu privi apusul abrupt peste pădurea zdrelită de iarnă . După o luptă surdă , vântul din nord şi cu cel de la răsărit încheiaseră în sfârşit armistiţiul şi o linişte mai grea decât vijelia din noaptea trecută se prăbuşea înecând în ea tot colţul acela de munte . Răscoli iar în rucsacul lăbărţat pe pat dar nu mai găsi în el decât plicuri cenuşii de cafea , un pachet început de ceai verde şi două pungi nedesfăcute de migdale crude . Mai la fund dădu peste un ziar împăturit dar ştirile politice , fie ele şi vechi de câteva săptămâni îl râcâiau ca o gheară nevăzută aşa că-l rupse în fâşii numai bune de aţâţat focul şi îl aranjă  lângă lemnele uscate de lângă sobă . Se întunecase de-a binelea aşa că scoase cu grijă sticla lămpii şi aprinse mica flacără care reflectată în oglida ştirbă îi dădau tot atâta lumină căt o lună plină . Luna însă , plină sau nu dormita undeva după plapuma de nori şi zăpada curgea acum drept ca şi cum gravitaţia cerea fiecărui fulg să nu facă nici o volută , nici o abatere , alunecau toţi paraleli şi ireali şi se cufundau în zăpada ninsă a  celorlalte nopţi aşteptând paşii lui sau ai celorlate vietăţii ce dădeau târcoale aţâţate de foame. I se păru iar că din geam îl priveşte un ochi deschis şi se ridică .  Se apropie cu paşi mărunţi  şi la rândul lui privi şi el . Ochiul lui lipit de sticla ferestrei privea acum în afară şi avu senzaţia că celălalt ochi , dinafară îl privea deasemenea pe el .

– E doar o părere , îşi spuse şi de îndată ochiul de dincolo de fereastră păru să se destrame în ceţurile nopţii . Îşi aprinse o altă ţigară , fumul se încolăcea pe lângă el şi se furişa spre uşiţa sobei ce duduia monoton. Ceaiul rece îl învioră şi uşoarele zvâcniri ale inimii se potoliră încetul cu încetul . Îşi trase haina groasă pe el şi-şi puse căciula călduroasă , se ferecă bine şi numai după aceea deschise uşa cabanei. Lumină cu lanterna de jur împrejur şi zări numai zăpadă neatinsă , ulmi contorsionaţi de ger şi tufe mici  , ninse . Dintr-una din ele ţâşni o cioară iritată de lumină şi la croncănitul ei alte ciori prinseră să-i răspundă şi să se ridice în aer. Fulgii îi alunecau pe obraji şi el stătu ca o stană de piatră neclintită până ce fâlfâitul aripilor negre se pierdu în adâncul pădurii . Intră şi încuie uşa după el . Calendarul din perete se încăpăţâna să-i arate că  au mai rămas numai două zile până în martie .

-Poate că am pierdut noţiunea timpului , îşi spuse şi noaptea cădea în picaj peste cabană , se zgâria în crengile descărnate ale pomilor şi răsufla greu a omăt neatins de razele lunii . Ochiul se deschise iarăşi în geam şi-l privea sticlind inexpresiv şi în spatele lui începeau să lucească alţi ochi din ce în ce mai mulţi .

-Nu mai e nimic de făcut , îşi zise resemnat . Se apropie de sticla transpirată a geamului şi privi . De afară , ochiul rece , multiplicat acum , ca un miriapod fantastic îl ţintuia ca pe o insectă în boldul ei şi la numai o azvârlitură de băţ ,  iarna murea tăcută printre ulmii înecaţi în ultima ei zăpadă…

 

Publicitate

Vis de sanie

Acum că o avea din nou în faţa ochilor ,o privi îndelung prin ochelari şi cu ochii de atunci şi un început de surâs îi apăru pe buze. Sania părea ceva mai mică , lemnul crăpase la îmbinări  şi o rugină fină mâncase pe alocuri metalul .  Pânze vechi de păianjen se scurgeau din ea ca nişte zdrenţe .O cântări din priviri , se suflecă şi începu să şteargă praful gros pe care anii ce trecuseră îl lăsaseră . Pe măsură ce-l îndepărta îşi aminti nuanţa de bronz pe care i-o dăduse ultima oară . Era acum câţi ani în urmă …?  se strădui el să-şi amintească dar zilele  şi lunile se amestecaseră atât de tare în trecut încât păreau a se fi sudat între ele şi efortul de a le separa părea a fi fără rost . De după un gând îi ţâşni în memorie o dimineaţă îngheţată , pârtia ninsă  şi  larma ţâncilor ce coborau dealul pe sănii ca nişte săgeţi , fumul din hornuri ce urca drept ca nişte coloane transparente şi tremurătoare şi ghetele grele şi îngheţate din picioare dar atât , nimic altceva . Nici un an  ce poate fi găsit în calendar , nici un chip concret , doar imagini mişcătoare şi mirosuri adormite . Toate se topeau într-o clipă uriaşă ce ascundea în ea ierni fără număr  , feţe  suprapuse peste alte feţe , zâmbete amestecate cu lacrimi şi peste ele scârţâitul zăpezii sub talpa saniei coborând ca o nălucă . Se ridică să-şi îndrepte spatele şi simţi o durere surdă . Aşteptă să treacă şi apoi deschise cutia de vosea bronz . Mirosea aproape la fel ca atunci . Începu să pregătească lemnul pentru vopsit , îl curăţă îndelung până ce simţi sub degetele lui netezimea pe care o căuta . Prin uşa deschisă a şopronului , o pală de vânt îl acoperi cu o pulbere fină de zăpadă şi tresări ca şi cum amintiri adormite în el ar fi început să se deştepte . Uitase cu totul senzaţia  de înfrigurare pe care o trăia când zăpada îi intra pe sub guler şi se topea pe pielea înfierbântată a gâtului aşa că se înfioră  ca atunci demult în dimineţile sticloase sau în serile târzii  de pe pârtie , poleite cu lună când se simţea îngheţat şi-i veni să tropăie iar ca un puşti . Se apucă de  lucru şi sub mâinile lui , sania îşi căpăta iar forma de odinioara , ca şi cum doar ar fi stat ascunsă în spatele pânzei de păianjen şi l-ar fi aşteptat mereu . Are stil…îşi spuse dându-se în spate şi privind-o îndelung . Vechea curea de piele cu care o trăgea după el era atât de învechită încât o tăie cu totul şi răscoli prin toate cutiile . Nu găsi nimic ca să-l mulţumească . Lăsă totul baltă şi  intră în casă . Începuse să tremure aşa că îşi făcu un ceai fierbinte . Afară ninsoarea se înteţea şi vântul se rotea după hornuri şuierând şi răscolind zăpada proaspătă .  Se întinse pe canapea şi moleşit de căldură aţipi . Când se trezi se întunecase atât de tare încât nu-i mai rămăsese  multe de făcut . Luă la rând sertarele până ce găsi un şnur ce părea potrivit , se înfofoli şi ieşi . Străbătu curtea şi intră în şopron . Becul era ars  şi nu se încumetă să-l schimbe aşa că lăsă totul pe a doua zi . Adormi într-un târziu şi toată noaptea  visă sănii şi năluci uitate .

Spre dimineaţă îl trezi vântul . Ningea în rafale şi abia se mai vedea . Ceasul ticăia într-un colţ şi măcina clipele în ritmul lui propriu . Unele erau mai lungi şi mai greu de mestecat…se roteau în ritmul ninsorii de afară , altele alunecau una după alta înghesuindu-se şi  comprimând timpul în firmituri mai mici…Pe la prânz , ninsoarea se opri şi după ce se înfofoli bine îşi luă lopata şi ieşi la făcut cărări . În curte , printre troiene  se dezmorţi de-a binelea şi abia de mai simţi zvâcnetul durerii din şale .Curăţă metodic toate aleile , făcu cărare către poartă şi şopron şi abia după aceea  scoase sania. Îi prinse şnurul de piele şi apoi o întoarse şi-i lustrui îndelung tălpile cu parafină şi abia după ce o simţi lunecând ca odinioară  se declară mulţumit.

După livada veche  se zărea ca prin ceaţă pârtia de demult…Spatele îl durea chinuitor şi începu să strănute…Sania  , ce acum părea cu ani şi ani mai tânără îl aştepta şi fulgi grei de zăpadă se roteau deasupra porţii deschise…Oftă şi privi către dealul abrupt pe care odinioară îl urca în fugă. Dincolo de el , noaptea se furişa ca o nălucă în timp ce sania îi fornăia la picioare  ,  ca un armăsar nestrunit…