Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for februarie 2009

La o ceasca de ceai…

Până la urmă , ce făcusem ? Mai aveam cam vreo oră la dispoziţie , aşa că mă oprisem într-o doară şi priveam la un ţurţure enorm , agăţat ciudat de streaşina Primăriei . La bază se subţiase atât de tare încât era doar o chestiune de timp până ce avea să se desprindă . Lumea se scurgea tăcută pe alei şi bălţile păreau ochiuri de cer , tulburi şi fără fund . Eram însă mai mult preocupat de echilibrul fragil al sloiului şi de lumina care îl învăluia şi-l făcea să scânteieze , condamnându-l în acelaşi timp .Atunci m-a bătut pe umeri şi abia l-am recunoscut . Nu era prea schimbat ; părul însă îi era tuns mai scurt decât de obicei , ceea ce făcea ca faţa să pară mai alungită decât i-o ştiam . Sincer să fiu , pe de o parte m-am bucurat că l-am întîlnit iar pe de alta am simţit că nu e momentul potivit . Mi-ar fi plăcut doar să tac şi să ascult cum cad picăturile de apă . Era prea devreme pentru un păhărel şi prea târziu cafea , aşa că am intrat la bar şi am cerut doar câte un ceai verde . Vorbim destul de des amândoi , dar tot mai rar despre ce ni se întâmplă zilnic . …La ce bun …? Toate ziarele macină şi aşa criza pe toate părţile şi politica e atât de departe de noi încât mai niciodată nu găsim timp să vorbim despre ea.

Au adus ceaiul , de fapt nişte ceainice mari şi fierbinţi şi aburul tremura acum între noi ca o pânză veche şi zdrenţuită . Înăuntru era cald , lumina aluneca pe masa lungă dintre noi şi vorbeam despre Egipt. Pe amândoi ne preocupa perioada Amarna ; discutasem zile în şir despre răzvrătirea tânărului Amenhotep , viitorul Akhenaton , împotriva zeilor tradiţionali ai Egiptului şi drumul lui sinuos spre cultul zeului unic , Aton . Acum , prietenul meu scosese de undeva o reproducere a lui Nefertiti , soţia faraonului şi voia să-mi citească din poemul lui Akhenaton , compus pentru zeul lui .bust-of-nefertiti-egypte-new-empire-dalhem-museum-berlin1

Bust of Nefertiti – Egypte, New Empire – Dalhem museum, Berlin


Mi s-a părut ciudat , pentru că difuzoarele amorţiseră brusc şi vocea lui abia se auzeaîn micuţa încăpere . Dintr-o dată am avut senzaţia că masa dintre noi e mai lungă decât credeam , şi versurile începeau să se rotească în mine aşa cum ceaiul se rotea în ceaşcă . Priveam cu colţul ochilor la Nefertiti şi prietenul meu se îndepărta încetul cu încetul …mă străduiam să fiu atent dar vocea îi era din ce în ce mai slabă . Abia de-l auzeam…Acum el citea şi eu priveam neputincios în cană cum mierea începea , uşor ,să se descompună . Apoi se oprea şi îmi cerea câte o părere …mă uitam la buzele lui şi abia de pricepeam ce vrea să-mi spună dar nu puteam să văd decât lichidul tulbure şi fierbinte . Era din ce în ce mai cald şi masa era acum uriaşa ; abia de-l mai zăream la celălalt capăt . Se făcea parcă tot mai mic şi mai mic şi faţa lui prelungă era atât de departe că abia de o mai puteam zări . Doar crâmpeie de versuri mai ajungeau , târziu până la mine…şi ceaiul verde cu toată mierea , era din ce în ce mai amar .Şi Akhenaton se ruga Soarelui acum peste 3.000 de ani…

„Când te iveşti, oamenii trăiesc ,

Când apui , ei mor

Oamenii trăiesc prin tine ,

Atâta vreme cât ochii lor îţi privesc frumuseţea,

Până la apusul tău .

Orice lucru încetează

Cănd te odihneşti la apus .”

Apoi nu am mai auzit mare lucru…poate doar clinchetul linguriţei în ceaşcă . Masa era imensă …portetul lui Nefertiti nu se mai zărea şi imnul , pornit din cealaltă parte , se sfârşea până la mine. Ceasul se oprise …priveam doar neliniştit cum din ceainic curgea lichidul fierbinte ce părea că nu se mai termină , pe cand ultima zi a lui februarie se scurgea picătură cu picătură , odată cu apa topită din ţurţurele agăţat de streaşina Primăriei .

Publicitate

Written by Rusu Gigi

februarie 28, 2009 at 8:59 pm

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , , ,

Portret cu miros de flori de tei

Azi călcam înciudat prin zăpada proaspăt căzută şi simţeam cum apa îmi intră încet dar sigur în ghete , aşa că ,abia când m-am apropiat de grupul de gură-cască ce asculta muzica zgomotoasă a cântăreţilor ambulanţi , l-am zărit pe bătrânul pictor cu şevaletul lui vechi în faţă . Părea că timpul alunecase pe lângă el fără să-l tulbure prea mult . Avea aceeaşi figură apatică şi trăsături care la prima vedere îţi scăpau . Privea mai mult în el şi nu părea prea interesat de larma din jurul lui . Alături , câteva portete erau împrăştiate neglijent şi din rame te priveau chipuri necunoscute , captive în lumea aceea ciudată pe care , pictorul o purta cu el ca o carapace de care nu se putea încă debarasa . Am privit cu atenţie fiecare chip până ce sub pleoape mi-a izbucnit vara de atunci şi încet, fără ca măcar să-mi dau seama am simţit în plină iarnă mirosul teilor . Nu e o vorbă în vânt. Chiar am privit nedumerit în jur dar pe stadă omătul se dezintegra într-o apă tulbure şi salcâmii aţipeau goi şi neliniştiţi pe alei . În mine doar erau mirosul şi întrebările şi tot în mine erau şi răspunsurile . Cum îl chema…cum îl chema…?…poate Daniel…şi durerea lui veşnică de cap care-i schimonosea chipul era ca o pecete după care puteai să-l recunoşti în orice mulţime în care s-ar fi ascuns . Era cel mai timid coleg pe care l-am avut şi de ascuns se ascundea oridecâte ori avea ocazia . Eram îngrijoraţi de sănătatea lui şi îl trimiteam câteodată să-şi facă un control medical dar atunci devenea brusc obtuz şi fugea de noi . Zile în şir nu mai da pe la cursuri …numai el ştia pe unde colinda şi când venea aducea cu el toată atmosfera umedă a dimineţilor . Râdea puţin , apoi îşi ducea mâna la cap şi ştiam că iar îl apasă chinga aceea de care nu mai putea scăpa şi zâmbetele ni se transformau în grimase . Apoi îl luam cu noi , deşi nu avea o fată a lui şi nici nu vroia una , şi luam oraşul de la un capăt la celălalt . Locuia la ultimul etaj al unui bloc şi mereu căuta să scape dar îl ispiteam cu câte un film nou pentru că ştiam că nu-i place să intre singur într-o sală de cinema . Treceam adesea pe lângă pictorul care-şi muta şevaletul după lumina zilei şi când nu avea clienţi ne privea lung şi mâna îi alerga nervoasă pe coala de hârtie . Câteodată ne striga şi ne invita să-i pozăm . Nu e scump… un portret e un portret…ne spunea …e pentru toată viaţa şi alături de el înţepeneau chipuri de trecători şi zâmbete surprinse fugar . Niciodată nu am vrut să  văd cum arăt în ochii unui pictor şi niciodată nu am dat voie ţigăncilor să-mi ghicească în palmă . Era ca şi cum aş fi intrat într-o sală de cinema cunoscând dinainte toată povestea . Fără surprize , îmi ziceam , viaţa e destul de greu de îndurat , şi treceam clătinând uşor din cap. Într-una din zile , era cu micul lui atelier întins în faţă la Grădina Botanica . De data asta s-a ridicat şi a venit spre noi . Vino cu mine…i-a zis lui Daniel…ţie o să-ţi fac portretul pe gratis… şi mâinile lui pătate de vopsele au început să măsoare parcă aerul din jur şi să amestece culorile dimineţii cu paloarea din obraji . I-am lăsat şi am revenit peste vreo oră . Prietenul nostru era acum singur şi necăjit…Pozase dar pictorul pur şi simplu îşi strânsese apoi sec şevaletul şi portetele şi fără prea multe explicaţii îl lăsase baltă . Doar nu ţi-a luat şi banii…am izbucnit noi în râs şi voia bună molipsea teii înfloriţi pe alei şi mirosul lor , care şi azi mă bântuie umplea până la refuz tot spaţiul dintre noi dilatându-l până la nesfârşit . Mult mai târziu… pe când Daniel era deja internat şi toţi aflaserăm cumplitul diagnostic l-am întâlnit iar pe pictor . Părea mai bătrân şi abia ne-a răspuns la salut . Cu greu am reuşit să-l facem să-şi aducă aminte de portretul prietenului nostru şi când într-un târziu l-a scos , ochii ne-au rămas lipiţi de bucata de carne străină crescută sub tâmpla umflată ce parcă pulsa într-un ritm propriu şi pe care nimeni dintre noi nu reuşise să o zărească până atunci .

Acum , tablourile întinse de-a valma , pe zăpadă aruncau o lumină proprie şi apropiindu-ma de ele am putut să văd sub expresiile nepăsătoare de pe feţele necunoscute , paloarea bolnăvicioasă şi zâmbetul schimonosit al morţii pe care doar artistul putea să-l vada portretul-lui-ambroise-volarrd1

Pablo picasso

Portrait of Ambroise Vollard

1910

. …Un portet poate …?…m-a întrebat deodată şi ochii lui reci mă cercetau cu interes străpungând aerul din jurul meu şi abia după ce cu un tremur uşor din cap am reuşit să ma smulg de acolo şi să aud iar fluierele muzicanţilor mi-am amintit iar de prietenul de demult. Ar fi avut azi vârsta mea …mi-am spus şi mirosul de tei amorţit în minte de ani şi ani de zile , m-a urmărit ca o povară pe când ultima iarnă începea să moară cuminte în castanii pustiiţi de ger .

Written by Rusu Gigi

februarie 14, 2009 at 11:50 am

Pe urme

Abia aşteptam să ies din carapacea cenuşie a unei zile obişnuite . Uneori , formele prea familiare ale clădirilor , încep să ma sufoce şi singura posibilitate să scap de apăsarea unei rutine dobândite cu atâta trudă , e să las în urmă totul . Până la urmă , observ că mecanismul zgomotos al oraşului funcţionează , şi încă destul de bine , fără o rotiţă ca mine , şi asta îmi dă o uşoară senzaţie de libertate . Plecam deci pentru o zi şi un prieten mă rugase să las în drum , părinţilor lui , un pachet nu prea voluminos . Abia după ce am acceptat însă , mi-a spus că drumul pâna la ei e plin de gropi şi că cel mai uşor ar fi dacă aş lăsa maşina la şoseaua principală şi aş merge câteva sute de metri pe o potecă pe câmp . Ar fi trebuit să fie simplu . De fapt în prima fază chiar a fost . Am găsit uşor tăbliţa cu indicatorul şi parcarea de alături. Cu poteca în schimb a fost mai greu . Cu toate că şoseaua era curată ca în palmă , câmpul era acoperit cu un strat subţire dar uniform de zăpadă . Nu poate fi prea departe …mi-am zis şi cu pachetul în mână , am pornit călcând cu grijă şi luând ca reper un grup de câţiva salcâmi şi un stâlp aflat undeva în dreapta lor . Nu stăteam , ca de obicei , prea bine cu timpul şi mă aşteptam , ca după câteva sute de metri să dau de case şi să scap de micul meu comision. Nu era prea frig şi de undeva venea miros de frunze arse…poate că cineva a dat foc resturilor din grădină…mi-am zis , convins că în curând o să văd casele . Eram detaşat. Problemele , care oricum nu se mai terminau , rămâneau din ce în ce mai mult în urmă . Respiram acum aer curat şi mă simţeam uşor şi încărcat de o nouă energie . Cerul era posac şi sunetele şoselei încremeneau în aer ca nişte păsări suspendate ireal . Începeam să mă afund în pământ mai moale , semn că părăsisem poteca şi sub zăpadă tălpile alunecau pe o clisă desgheţată . Atent , am ocolit cât am putut , până ce am simţit iar sub picioare teren stabil. Acum însă , salcâmii îmi erau în stânga şi stâlpul pe care îl luasem ca reper nu mai era pe nicăieri . Copacii semănau cu cei pe care îi văzusem din drum dar la fel de bine puteau fi şi alţii . Important era însă că nu vedeam nici urme de case şi seara aluneca pe neştiute . Am decis să mă întorc şi să explic a doua zi prietenului meu că nu am reuşit să dau pachetul şi după cum spuneam , chiar nu stăteam prea bine cu timpul . Am pornit deci înapoi pe urmele mele ; era cea mai sigură cale să ajung mai repede la şosea . După câţiva paşi am observat cu mirare că lângă paşii mei întipăriţi , mai era un rând de urme . Mergeau paralel cu ale mele dar nu tot timpul . La un moment dat se despărţeau şi o luau în unghi drept spre un pâlc de copaci. Cum aproape de el se zărea şi un stâlp m-am întrebat pănă la urmă care e drumul cel bun . Am călcat pe zăpada moale şi am comparat amprenta ghetelor mele cu cele două urme . Erau destul de asemănătoare dar am urmat apoi doar urmele pe care le cunoşteam şi care făceau un ocol larg . După câtva timp , alături de ele a mai apărut un şir ; paşii parcă erau ceva mai mici şi după o bucată dispăreau fără urmă , ca să apară mai apoi şi să se despartă iar . Puţin mai încolo , urmele se întretăiau cu alte două şiruri . Nu văzusem pe nimeni înaintea mea dar totuşi urmele erau proaspete şi destul de asemănătoare . De acum chiar nu mai ştiam pe unde să o iau şi cu cât mergeam mai mult , cu atât apăreau mai multe urme , de parcă m-aş fi rotit în cerc . Participasem în copilărie la concursuri de orientare turistică , dar nimeni nu mă învăţase cum să găsesc drumul pe un câmp deschis , acoperit de zăpadă , sub un cer de acum vineţiu . Începeam să mă simt ca un pion pierdut pe o tablă imensă de şah şi tot ce aveam de făcut era să aştept următoarea mutare a unei mâini pe care nu o puteam controla . Seara aluneca şi umbra mea se prelungea peste urmele proaspete ca o amintire imaterială peste un prezent chinuitor de real . Apoi ,tocmai pe când mă pregăteam să renunţ a apărut şi mesagerul . Părea un câine mai lunguieţ şi doar când , speriat a rupt-o la fugă , i-am zărit coada roşcată de vulpe . A trecut ca o fantomă pe lângă mine şi în urma lui aerul a prins iar să tremure . Zgomotul şoselei a năvălit eliberat parcă şi punctele cardinale s-au oprit din rotirea lor lipsită de sens . Înaintea mea era iarăşi un singur şir de urme şi în curând am zărit parcarea şi maşina . Mergeam către lumina lămpilor deja aprinse pe stâlpi şi noaptea îmi cădea în spate peste câmpul pustiu înţesat de cărări fără început şi sfârşit şi urme care nu duceau nicăieri şi numai zornăitul pionilor căzuţi pe tabla de şah mai tremura ascuns într-o aducere aminte .

Written by Rusu Gigi

februarie 7, 2009 at 5:44 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,