Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Posts Tagged ‘teii infloriti

Portret cu miros de flori de tei

Azi călcam înciudat prin zăpada proaspăt căzută şi simţeam cum apa îmi intră încet dar sigur în ghete , aşa că ,abia când m-am apropiat de grupul de gură-cască ce asculta muzica zgomotoasă a cântăreţilor ambulanţi , l-am zărit pe bătrânul pictor cu şevaletul lui vechi în faţă . Părea că timpul alunecase pe lângă el fără să-l tulbure prea mult . Avea aceeaşi figură apatică şi trăsături care la prima vedere îţi scăpau . Privea mai mult în el şi nu părea prea interesat de larma din jurul lui . Alături , câteva portete erau împrăştiate neglijent şi din rame te priveau chipuri necunoscute , captive în lumea aceea ciudată pe care , pictorul o purta cu el ca o carapace de care nu se putea încă debarasa . Am privit cu atenţie fiecare chip până ce sub pleoape mi-a izbucnit vara de atunci şi încet, fără ca măcar să-mi dau seama am simţit în plină iarnă mirosul teilor . Nu e o vorbă în vânt. Chiar am privit nedumerit în jur dar pe stadă omătul se dezintegra într-o apă tulbure şi salcâmii aţipeau goi şi neliniştiţi pe alei . În mine doar erau mirosul şi întrebările şi tot în mine erau şi răspunsurile . Cum îl chema…cum îl chema…?…poate Daniel…şi durerea lui veşnică de cap care-i schimonosea chipul era ca o pecete după care puteai să-l recunoşti în orice mulţime în care s-ar fi ascuns . Era cel mai timid coleg pe care l-am avut şi de ascuns se ascundea oridecâte ori avea ocazia . Eram îngrijoraţi de sănătatea lui şi îl trimiteam câteodată să-şi facă un control medical dar atunci devenea brusc obtuz şi fugea de noi . Zile în şir nu mai da pe la cursuri …numai el ştia pe unde colinda şi când venea aducea cu el toată atmosfera umedă a dimineţilor . Râdea puţin , apoi îşi ducea mâna la cap şi ştiam că iar îl apasă chinga aceea de care nu mai putea scăpa şi zâmbetele ni se transformau în grimase . Apoi îl luam cu noi , deşi nu avea o fată a lui şi nici nu vroia una , şi luam oraşul de la un capăt la celălalt . Locuia la ultimul etaj al unui bloc şi mereu căuta să scape dar îl ispiteam cu câte un film nou pentru că ştiam că nu-i place să intre singur într-o sală de cinema . Treceam adesea pe lângă pictorul care-şi muta şevaletul după lumina zilei şi când nu avea clienţi ne privea lung şi mâna îi alerga nervoasă pe coala de hârtie . Câteodată ne striga şi ne invita să-i pozăm . Nu e scump… un portret e un portret…ne spunea …e pentru toată viaţa şi alături de el înţepeneau chipuri de trecători şi zâmbete surprinse fugar . Niciodată nu am vrut să  văd cum arăt în ochii unui pictor şi niciodată nu am dat voie ţigăncilor să-mi ghicească în palmă . Era ca şi cum aş fi intrat într-o sală de cinema cunoscând dinainte toată povestea . Fără surprize , îmi ziceam , viaţa e destul de greu de îndurat , şi treceam clătinând uşor din cap. Într-una din zile , era cu micul lui atelier întins în faţă la Grădina Botanica . De data asta s-a ridicat şi a venit spre noi . Vino cu mine…i-a zis lui Daniel…ţie o să-ţi fac portretul pe gratis… şi mâinile lui pătate de vopsele au început să măsoare parcă aerul din jur şi să amestece culorile dimineţii cu paloarea din obraji . I-am lăsat şi am revenit peste vreo oră . Prietenul nostru era acum singur şi necăjit…Pozase dar pictorul pur şi simplu îşi strânsese apoi sec şevaletul şi portetele şi fără prea multe explicaţii îl lăsase baltă . Doar nu ţi-a luat şi banii…am izbucnit noi în râs şi voia bună molipsea teii înfloriţi pe alei şi mirosul lor , care şi azi mă bântuie umplea până la refuz tot spaţiul dintre noi dilatându-l până la nesfârşit . Mult mai târziu… pe când Daniel era deja internat şi toţi aflaserăm cumplitul diagnostic l-am întâlnit iar pe pictor . Părea mai bătrân şi abia ne-a răspuns la salut . Cu greu am reuşit să-l facem să-şi aducă aminte de portretul prietenului nostru şi când într-un târziu l-a scos , ochii ne-au rămas lipiţi de bucata de carne străină crescută sub tâmpla umflată ce parcă pulsa într-un ritm propriu şi pe care nimeni dintre noi nu reuşise să o zărească până atunci .

Acum , tablourile întinse de-a valma , pe zăpadă aruncau o lumină proprie şi apropiindu-ma de ele am putut să văd sub expresiile nepăsătoare de pe feţele necunoscute , paloarea bolnăvicioasă şi zâmbetul schimonosit al morţii pe care doar artistul putea să-l vada portretul-lui-ambroise-volarrd1

Pablo picasso

Portrait of Ambroise Vollard

1910

. …Un portet poate …?…m-a întrebat deodată şi ochii lui reci mă cercetau cu interes străpungând aerul din jurul meu şi abia după ce cu un tremur uşor din cap am reuşit să ma smulg de acolo şi să aud iar fluierele muzicanţilor mi-am amintit iar de prietenul de demult. Ar fi avut azi vârsta mea …mi-am spus şi mirosul de tei amorţit în minte de ani şi ani de zile , m-a urmărit ca o povară pe când ultima iarnă începea să moară cuminte în castanii pustiiţi de ger .

Publicitate

Written by Rusu Gigi

februarie 14, 2009 at 11:50 am