Poveste pe zăpadă

Umerii frigeau şi începeau să doară . Briza uşoară îmi băga nisip în ochi şi în gură şi tălpile mi se afundau lin în stratul de scoici sfărâmate. Toată lumea construia castele din nisip. Unele erau chiar superbe . Turnurile se înălţau ameţitoare , din punctul de vedere al soldăţeilor minusculi urcaţi pe metereze . Cu un soi de şapcă pe cap , încercam şi eu să ridic măcar un zid de apărare dar toată lucrarea mea se surpa lamentabil. Şi soarele ardea chiar în ochii mei , după o lacrimă .Dar asta mai demult , într-o vară , la o mare . De ce tocmai acum îmi amintesc , când răşchirat pe coasta dealului am început să îngheţ? Un alt soare , alb şi îndepărtat mă măsoară rece şi frigul urcă dinspre tălpi spre creştet . Un stol de ciori se roteşte deasupra şi ţipetele lor înfioară brazii . Îmi amintesc , abia de-mi amintesc de pescăruşi şi de zborul lor agitat pe deasupra ţărmului împânzit de castele . Numai al meu nu voia să crească . Şi atunci am început să scriu povestea . Pe nisip literele se înşirau una lângă cealaltă şi marea vuia alături ,străină . După o oră de scris am cules primul zâmbet şi nimeni nu mai râdea de castelul meu dărâmat. Şi scriam păşind grijuliu peste forturi acoperite de scoici ce luceau , peste minarete minuscule şi grădini migăloase şi în spate valurile muşcau flămânde din litere…rămâneau doar cuvinte greu de înţeles şi semne de punctuaţie presărate aiurea printre ele.

Aburi uşori se ridică din gură atunci când respir . Urechile abia de le mai simt. Marea e prea departe . Zăpada e numai bună să scriu pe ea , dar cuvintele se ascund de mine şi nu pot să-mi amintesc cum începea povestea. Am însăilat doar câteva cuvinte şi în spate vântul spulberă zăpada . Din ce am scris n-a mai rămas nimic . Obrajii îmi sânt bocnă şi îmi suflu în palme amorţit . Poate îmi amintesc , poate îmi amintesc…

Aştept răbdător să răsară prima stea şi până atunci o să-mi aduc aminte doar de plaja pustie la reflux…de castelele spulberate de valuri…de ritmul neliniştit al mării ce urca şi cobora peste forturile părăsite . Apoi …până când gerul o să mă apese cu totul o să vină şi cuvintele…nu se poate să nu vină…

Publicitate

Toamna fluturilor negri

Ieşit nu de mult din nimfa lui , fluturele negru avea aripile în formă de lacrimă. Şi le-a uscat puţin şi apoi a plecat să cunoască lumea . Sub soarele rotund de Iunie parcă tot cerul era acoperit de fluturi . Numai că toţi erau fie albi ,fie roşii,fiecare în legea lui şi el privindu-se într-o boabă de rouă a prins a se însingura .Dar în lumea fluturilor toate durează puţin ; chiar şi tristeţea . Numai la câteva flori depărtare a întâlnit un fluture la fel de negru ca şi el dar care avea aripile în formă de inimă. S-au bucurat amândoi de întâlnirea lor şi au şi început imediat să depene amintiri aşa puţine câte aveau din proaspăta lor viaţă. Mai apoi aripile li s-au uscat de tot şi atunci când le-au deschis mari şi fragile şi au început primele rotiri în zbor au găsit cât de asemănători mai erau.

Nu e vorba că ceilalţi fluturi nu-i mai deosebeau de fel ,dar uneori , după ce se opreau din goana lor bezmetică pe sub teii înfloriţi nici ei nu mai erau atât de siguri şi începeau să se confunde unul cu celălalt . Aşa că fluturele cu aripile în formă de lacrimă era uneori fluture cu aripile în formă de inimă şi invers ……şi florile erau fără număr şi nectarul era din belşug. Dar ca orice eternitate , nici cea din mica lor lume nu avea să ţină la nesfârşit. Aşa că încet ,încet a sosit timpul ca fluturele cu aripile în formă de lacrimă să plece în lunga lui călătorie . Toată seara au plutit amândoi graţios sub cerul spuzit de stele. Au mai sporovăit ei ce-au mai sporovăit despre veşnicie în lumea fluturilor şi a doua zi după ce au urcat împreună în cea mai înaltă floare de pe pajişte , el şi-a luat zborul . Şi-a mai întors o dată privirea şi ochii îi erau senini şi inima îi crescuse într-atât încât acum şi ea arăta ca un fluture cu aripile în formă de inimă .

Cât timp să fi trecut ? Cine mai ştie ; doar că într-o zi ceţoasă s-a întors şi abia, abia a mai găsit vechea pajişte .În mod sigur nu mai era la fel . Se schimbase şi el dar într-un mod tare ciudat. Aripile i se decoloraseră şi acum arătau dizgraţios , o antenă i se sucise cu totul şi atârna strâmb şi fluturelui cu aripile în formă de inimă i se părea că acum arăta chiar caraghios . Oricum ,nici el nu mai era chiar acelaşi . Aripile mai păstrau foarte puţin din negrul splendid de altădată ; încet , încet prinseseră în ele toate culorile curcubeului şi acum fremătau de dorul zborului. Nici vorbă deci să-i mai poată cineva confunda. Celălalt , cu aripile în formă de lacrimă, înţelegea asta deşi nu mai putea schimba nimic şi încet , încet iarăşi se însingura. Cu toate că nimeni nu era atunci să le spună că ciudata lor metamorfoză nu se sfârşise încă ei au mai încercat să mai zboare împreună ca altădată ;….dar florile erau tot mai puţine şi nectarul se găsea tot mai rar.

Aşa că s-au mai înălţat încă o dată , atât cât de sus au putut , rotindu-se ca într-o ultimă reverenţă , după care şi-au luat zborul ,fiecare către cerul lui , înţelegând într-un târziu , în parfumul toamnei ce începea să cadă că mica lor lume de zburătoare era doar o amintire şi în aceea nouă , care se năştea ,nu era şi nu avea să mai fie vreodată loc pentru fluturii negri.