Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Pe urme

Abia aşteptam să ies din carapacea cenuşie a unei zile obişnuite . Uneori , formele prea familiare ale clădirilor , încep să ma sufoce şi singura posibilitate să scap de apăsarea unei rutine dobândite cu atâta trudă , e să las în urmă totul . Până la urmă , observ că mecanismul zgomotos al oraşului funcţionează , şi încă destul de bine , fără o rotiţă ca mine , şi asta îmi dă o uşoară senzaţie de libertate . Plecam deci pentru o zi şi un prieten mă rugase să las în drum , părinţilor lui , un pachet nu prea voluminos . Abia după ce am acceptat însă , mi-a spus că drumul pâna la ei e plin de gropi şi că cel mai uşor ar fi dacă aş lăsa maşina la şoseaua principală şi aş merge câteva sute de metri pe o potecă pe câmp . Ar fi trebuit să fie simplu . De fapt în prima fază chiar a fost . Am găsit uşor tăbliţa cu indicatorul şi parcarea de alături. Cu poteca în schimb a fost mai greu . Cu toate că şoseaua era curată ca în palmă , câmpul era acoperit cu un strat subţire dar uniform de zăpadă . Nu poate fi prea departe …mi-am zis şi cu pachetul în mână , am pornit călcând cu grijă şi luând ca reper un grup de câţiva salcâmi şi un stâlp aflat undeva în dreapta lor . Nu stăteam , ca de obicei , prea bine cu timpul şi mă aşteptam , ca după câteva sute de metri să dau de case şi să scap de micul meu comision. Nu era prea frig şi de undeva venea miros de frunze arse…poate că cineva a dat foc resturilor din grădină…mi-am zis , convins că în curând o să văd casele . Eram detaşat. Problemele , care oricum nu se mai terminau , rămâneau din ce în ce mai mult în urmă . Respiram acum aer curat şi mă simţeam uşor şi încărcat de o nouă energie . Cerul era posac şi sunetele şoselei încremeneau în aer ca nişte păsări suspendate ireal . Începeam să mă afund în pământ mai moale , semn că părăsisem poteca şi sub zăpadă tălpile alunecau pe o clisă desgheţată . Atent , am ocolit cât am putut , până ce am simţit iar sub picioare teren stabil. Acum însă , salcâmii îmi erau în stânga şi stâlpul pe care îl luasem ca reper nu mai era pe nicăieri . Copacii semănau cu cei pe care îi văzusem din drum dar la fel de bine puteau fi şi alţii . Important era însă că nu vedeam nici urme de case şi seara aluneca pe neştiute . Am decis să mă întorc şi să explic a doua zi prietenului meu că nu am reuşit să dau pachetul şi după cum spuneam , chiar nu stăteam prea bine cu timpul . Am pornit deci înapoi pe urmele mele ; era cea mai sigură cale să ajung mai repede la şosea . După câţiva paşi am observat cu mirare că lângă paşii mei întipăriţi , mai era un rând de urme . Mergeau paralel cu ale mele dar nu tot timpul . La un moment dat se despărţeau şi o luau în unghi drept spre un pâlc de copaci. Cum aproape de el se zărea şi un stâlp m-am întrebat pănă la urmă care e drumul cel bun . Am călcat pe zăpada moale şi am comparat amprenta ghetelor mele cu cele două urme . Erau destul de asemănătoare dar am urmat apoi doar urmele pe care le cunoşteam şi care făceau un ocol larg . După câtva timp , alături de ele a mai apărut un şir ; paşii parcă erau ceva mai mici şi după o bucată dispăreau fără urmă , ca să apară mai apoi şi să se despartă iar . Puţin mai încolo , urmele se întretăiau cu alte două şiruri . Nu văzusem pe nimeni înaintea mea dar totuşi urmele erau proaspete şi destul de asemănătoare . De acum chiar nu mai ştiam pe unde să o iau şi cu cât mergeam mai mult , cu atât apăreau mai multe urme , de parcă m-aş fi rotit în cerc . Participasem în copilărie la concursuri de orientare turistică , dar nimeni nu mă învăţase cum să găsesc drumul pe un câmp deschis , acoperit de zăpadă , sub un cer de acum vineţiu . Începeam să mă simt ca un pion pierdut pe o tablă imensă de şah şi tot ce aveam de făcut era să aştept următoarea mutare a unei mâini pe care nu o puteam controla . Seara aluneca şi umbra mea se prelungea peste urmele proaspete ca o amintire imaterială peste un prezent chinuitor de real . Apoi ,tocmai pe când mă pregăteam să renunţ a apărut şi mesagerul . Părea un câine mai lunguieţ şi doar când , speriat a rupt-o la fugă , i-am zărit coada roşcată de vulpe . A trecut ca o fantomă pe lângă mine şi în urma lui aerul a prins iar să tremure . Zgomotul şoselei a năvălit eliberat parcă şi punctele cardinale s-au oprit din rotirea lor lipsită de sens . Înaintea mea era iarăşi un singur şir de urme şi în curând am zărit parcarea şi maşina . Mergeam către lumina lămpilor deja aprinse pe stâlpi şi noaptea îmi cădea în spate peste câmpul pustiu înţesat de cărări fără început şi sfârşit şi urme care nu duceau nicăieri şi numai zornăitul pionilor căzuţi pe tabla de şah mai tremura ascuns într-o aducere aminte .

Publicitate

Written by Rusu Gigi

februarie 7, 2009 la 5:44 am

Publicat în Jurnal subiectiv

Tagged with , ,

%d blogeri au apreciat: