Lecţia de schi…( I )

Credeam că n-o să se mai termine …Din zece în zece minute priveam apatic acele fosforescente ale ceasului …Au trecut atâţia ani şi încă îmi mai amintesc şuierul vântului rece ce îndoia nucul din faţa geamului …şi de sus …din apartamentul familiei de profesori pensionari alunecând acordurile solemne din „ Lacul lebedelor „ . Dimineaţa se năştea greu,cu luciri de metal ….îmi băgam capul sub perna…număram clipele una câte una…şi uneori aţipeam ascultând Ceaikovski …alteori visam zăpada de pe pârtie si peste toate….. crengile izbite de vânt in geamul din faţa patului…

Până la urmă se pare că totuşi am adormit împăcat şi doar când i-am auzit zgrepţănând înfriguraţi la uşă am fost sigur că furia şi neliniştea nopţii trecuse …De acum nu trebuia să mă mai uit în urmă….Le-am dat drumul bine înţeles ….Aveau obrajii roşii şi adânc în ochi un reproş ascuns pe care mi-am propus să nu-l discut . Într-un fel ştiam că aveau să vină….erau doar prietenii mei….Au văzut rucsacul burduşit de pe scaun şi nu am mai avut nici un dubiu……Tu chiar pleci…mi-a zis unul…..şi eu….am aprobat doar tăcut şi mi-am tras puloverul pe gât peste cap. Am privit doar ceasul şi cum nu era încă târziu am pus de cafea pentru toţi…Fata brunetă care se lipise de curând de grupul nostru s-a apropiat să mă vadă mai bine şi m-a întrebat dacă e adevărat că plec pentru totdeauna. Apa începuse să fiarbă şi am prins a zâmbi…ştii doar că dimineaţa nu mint niciodată …i-am răspuns şi am început să le vorbesc despre viscolul ce urma să vină . Nu mă asculta nimeni dar nici nu mă mai puteau opri . Era chiar bine. Începuse să se încălzească în cameră şi mirosea a Alvorada …luată pe sub mână de la bişniţari şi măcinată în râşniţa de inox pe care o asamblasem împreună la fabrică .Acum le vorbeam despre lebede iarna …despre muzica ce mă răvăşise toată noaptea şi mă ascultau resemnaţi şi eu mă rugam doar să nu le treacă prin cap să se uite în ochii mei.. Pot să-mi ţin fără mare efort faţa imobilă …pot vorbi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic dar ochii…fir-ar să fie …ochii mă dau de gol întotdeauna . …De unde până unde lecţii de schi ….? m-a întrebat unul şi eu am evitat iarăşi să răspund…crezi că mai ştii să schiezi…? şi eu am dat din cap într-un fel care putea să însemne şi da şi nu şi am început să vorbesc despre fotbal dar deja nu mai puteam păcăli pe nimeni…

Dacă stau acum şi mă gândesc…după atâta timp…. cred că evitam să le spun adevărul odată pentru că îl ascunsesem în mine atât de bine că nici măcar eu nu voiam să-l văd şi apoi pentru că-mi era prea greu să le mărturisesc că oraşul mi se părea prea mic ….începuse încetul cu încetul să mă sufoce ….Uite ….iarna era în toi şi străzile erau tot goale …Ningea doar odată pe an în preajma sărbătorilor şi eu eram nebun după schi. Să te lansezi în tot soiul de cristiane mutându-ţi greutatea de pe un picior pe altul şi flexând genunchii la viraje pe pârtia aglomerată într-o singură Duminică pe an era mult prea puţin . În rest praful provinciei …lentoarea serilor pe străzile pustii şi vodca de la cârciuma de la capătul oraşului….fumul gros de Carpaţi fără filtru şi aceleaşi bancuri seci…

Cumva au înţeles asta din tăcerea mea şi aproape că mi-au dat pace…Zic aproape pentru că bruneta nu m-a iertat şi a pus singura întrebare pe care aş fi vrut să nu o pună….e vorba de o fată… mi-a zis….zi mai bine că ei vrei să-i dai lecţii de schi …şi în ochi i-am zărit crescând o furie rece ca vântul ce se izbea in ţiglele vechi de pe acoperiş…De zis n-am mai zis nimic…ştiu că pare ciudat dar chiar nu pot să mint dimineaţa…aşa că am spălat singur ceştile de cafea…una câte una…grijuliu ca şi cum după masă aveam să le folosesc iarăşi şi apoi m-am îmbrăcat …la urmă mi-am pus căciula de schi…am încuiat atent uşa după ce toţi au ieşit şi am lăsat după cum convenisem mai de mult cu gazda cheia doamnei de la parter. Am ieşit fără să privesc înapoi . Vântul şuiera puternic dar bine înţeles nu aducea nici un strop de zăpadă …străzile erau pustii …oamenii nu-şi părăseau culcuşurile calde…o haită răzleaţă de câini alunga plictisul din parcul adormit şi abia atunci le-am spus tuturor că nu regret nimic….O să mai trec pe la voi le-am spus …poate…mai spre primăvară dar acum chiar trebuie să ne grăbim daca vreti sa ma ajutati sa ajung azi…. .Am mai scos o dată biletul cumpărat din timp…i-am privit iarăşi cu drag pe fiecare în parte şi cu inima puţin strânsă am continuat să coborâm spre gară prin oraşul adormit ….printre felinare stinse şi mâţe zgribulite ascultând deja sau doar părându-ne că ascultăm vuietul îndepărtat al trenului ce se năpustea în goană către noi…..

Publicitate