Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Archive for mai 2008

Solemnitatea castanilor

leave a comment »

Ascultam acum câţiva ani cântecul lui Tudor Gheorghe „ Au înnebunit salcâmii „ şi căutam cu ochii flămânzi la lungul şir de copaci aliniaţi ca pentru o paradă .E greu să rezişti unui salcâm înflorit. Darămite unui şir ordonat…într-o dimineaţă de mai undeva în Sud….A fost ziua cu salcâmi…Dimineaţa ne trezisem în parfumul subtil al florilor şi gazda inimoasă ne servise cu clătite fierbinţi cu flori de salcâm…şi ziua întreagă printre copacii care chiar o luaseră razna în timp ce la casetofon derulam aceeaşi şi aceeaşi melodie…

„Nu-mi vezi sufletul cum iese /În haotice cuvinte, /Au înnebunit salcâmii /Şi tu vrei sa fiu cuminte? „

Seara am oprit la un han la marginea şoselei …sub salcâmi şi parfumul cobora mai ameţitor ca niciodată .Vin parfumat şi miere de salcâm …vorbe …vorbe la marginea drumului…vorbe la marginea lumii în timp ce pe cer urca o luna uriaşă şi caldă . Cum să nu-ţi deschizi inima …cum să mai ţii ceva în tine când aerul e plin de parfum şi alături se aprind făcliile poleite ale pomilor încărcaţi de floare ? Am povestit toată noaptea între prieteni, neliniştiţi de atâta pace şi am întâmpinat dimineaţa cu ochii incendiaţi de nesomn. Noroc cu şoferul imun la vin şi la farmecul salcâmilor .Ne-am abandonat în scaune şi am privit copacii care alergau pe lângă noi ca de rămas bun în timp ce pe geamul larg deschis intra odată cu lumina crudă a dimineţii de mai şi ultimile miresme ale primăverii din sud.

În fiecare primăvară caut iar tovărăşia salcâmilor în floare dar aici…în nord e greu să găsesc atâţia pomi deodată .Pentru mine de atunci un salcâm izolat e ca o rană care nu se mai închide .Îi privesc cu colţul ochilor şi le simt freamătul de neputinţă . Ar lua-o razna dar de unul sigur n-are nici un farmec aşa că înfloresc cuminţi şi împăcaţi cu ei înşişi.

Zilele trecute obosit de atâta alergătură de la o instituţie la alta …de probleme care nasc alte probleme am trecut prin parc şi am apucat să privesc copacii .Castanii erau inundaţi de flori şi rămâneau solemni şi indiferenţi la freamătul de dedesubt. Cu lumânările lor deschise către soare priveau mereu în sus ignorându-ne cu totul .

Abia când le-am văzut trunchiurile acoperite de afişe electorale ca de nişte bube fără de leac i-am înţeles. Se prefăceau că nu simt mizeria de sub ei şi cu toată forţa se străduiau să secrete o sevă care să le astupe rănile portocalii…rănile roşii ca focul…rănile albastre …cele pe care lipsa de scrupule ale viitorilor aleşi şi indiferenţa noastră le lasă pe trunchiuri. Aveam aparatul foto la mine aşa că i-am fotografiat străduindu-mă să surprind numai avântul lor către cer …numai frumuseţea ciudată a florilor…numai faţa lor solară .Ştiu că şi aleşii şi afişele lor sânt trecătoare pe lângă statornicia şi solemnitatea castanilor.

Ştiu şi totuşi nu mă pot opri să sper că putem iubi natura şi fără să o mutilăm .

Pe o alee …sub copacii înfloriţi doi tineri descopereau sărutul şi nu mai aveau ochi nici pentru afişe nici pentru culori  deşi de undeva de sus tremurul unei flori făcea să cadă peste creştetele lor binecuvântarea de polen a castanilor. Nu i-am surprins în fotografii nici atunci când el a rupt floarea ca o palmă firavă şi i-a oferit-o cu un zâmbet şi nici când ea a mângâiat-o şi şi-a prins-o în piept ca pe un talisman.

Am plecat doar cu sentimentul ciudat ca deşi respect ţinuta solemna şi imperială a castanilor în străfundul meu tânjesc încă după nebunia şi parfumul şi splendoarea fără de leac a salcâmilor în floare…

Written by Rusu Gigi

mai 31, 2008 at 6:32 pm

Publicat în Insomnii în doi

O preumblare la Putna

with one comment

Drumul până la Putna e un adevărat ritual de iniţiere .Din Rădauţi trecând prin Gălăneşti ,prin toate Vicovurile si prin toate născocirile oamenilor …dintre care ultima şi cea mai năstruşnică e tăbliţa care te întâmpina la Bivolărie….Oraşul Vicov localitatea Bivolărie , până la Mănăstire întâlneşti 5 sau 6 treceri la nivel cu calea ferată Unghiul ascuţit în care linia ferată taie şoseaua face ca vizibilitatea să fie foarte redusă chiar şi în zilele senine. Trebuie nu numai să opreşti la crucea Sfântului Andrei ci să-ţi întorci capul cu atenţie dintr-o parte în alta …trenul s-ar putea năpusti de undeva din spatele tău .Ideea e că atenţia să-ţi fie la maxim… să –ţi ţii ochii larg deschişi până ajungi in curtea mânăstirii….de acolo trebuie să-ti deschizi doar sufletul…

Dimineaţa …privite de departe zidurile par suspendate în aer ; lucrurile se aşează cuminţi în toate rosturile lor numai odată ce te apropii şi ceaţa prinde a se ridica.

Abia atunci înţelegi de ce Mânăstirea Putna e poarta Bucovinei către rai…De mai bine de cinci veacuri rugăciunile monahilor care s-au canonit acolo au apropiat atât de mult cerul de pământ că uneori simţi lângă tine respiraţia îngerilor .

Să-ţi petreci o Duminica pe aleile curate însorindu-te cu sufletul larg deschis,minunându-te de arhitectura ce reuneşte într-o combinaţie unica elemente bizantine , gotice şi renascentiste suprapuse peste liniile arhitectonice iniţiale specifice stilului moldovenesc şi ascultând în linişte Sfânta Liturghie e un dar pe care poţi să ţi-l faci ţie şi alor tăi.

La Putna trebuie să ştii să priveşti …trebuie să ştii să asculţi….trebuie să ştii să taci….Aici regăseşti liniştea din vremea bunicilor şi -ţi vindeci în cele din urmă neliniştile.

Azi norii au trecut solemni pe deasupra şi soarele ba apărea …ba dispărea într-un joc îndepărtat de lumini ascunzând şi dezvăluind din când în când splendoarea merilor în floare…

Ceea ce putea să te surprindă era numărul mare de copii , de la sugari purtaţi în braţe de mame până la şcolari mai mici sau mai mari veniţi din toate colţurile să –ţi alăture fiecare în felul lui fărâma lui de rugăciune la rugăciunile celor mari. Ne-am pătruns cu toţii de atmosfera curată a locului şi atunci când într-un târziu am urcat în maşină am luat cu noi aroma de iarbă proaspăt cosită .Desigur …o să revenim…le-am promis doar copiilor. Şi apoi cum să nu revii la Putna…? Unde altundeva ai putea să întâlneşti veşnicia ?

Written by Rusu Gigi

mai 25, 2008 at 7:06 pm

Publicat în Drumuri

Tagged with , , ,

Ceaţa

leave a comment »

Câteodată pot fi chiar matinal .Azi ,de pildă nu se făcuse încă ora 6.00 şi eu goneam deja spre Cîmpulung . Lăsasem geamul larg deschis şi aerul proaspăt dar rece îmi biciuia obrajii şi muzica…bineînţeles dată la maxim îmi dădea o senzaţie de fericire…fericirea că şoseaua e liberă şi că soarele avea în curând să mă prindă din urmă….şi că într-un fel sau altul avea să mă înghită … numai el şi depărtarea.

Desigur…eram atent la drum…doar urma o cotitura…am virat precis şi deodată …fără nici un avertisment am intrat în ceaţă . Există ceaţă şi ceaţă …dar pot să spun cu siguranţă că nu am mai întâlnit una la fel de la drumul făcut acum mai multe primăveri prin Mestecăniş numai că trebuie să recunosc că atunci era mult mai rău. Sau cel puţin aşa credeam. Nu aveam cum să bănuiesc sinuozităţile drumului…linia albă nu se zărea de loc şi de o parte sau alta era sigur o prăpastie. Trecusem cu bine peste episodul cu pricina şi aveam să trec şi acum…

Drumul îl fac destul de des şi îl ştiu aproape ca în palmă…numai că după câteva minute aveam să descopăr că nu era chiar foarte simplu. Ceaţa subţire dar opacă se transformase încet , încet într-un soi de pâclă lăptoasă care invada până şi interiorul maşinii prin geamul închis …se insinua prin toţi porii şi începea să-mi păcălească simţurile . Începusem deja să mă întreb dacă dincolo de ceaţă mai există totuşi lumea…aşa cum o mai ştiam eu…uneori câteva minute pot să te bulverseze .Părea că mă târam de câteva ore şi am închis şi muzica să ascult dacă mai bâzâie motorul într-atât pierdusem contactul cu realitatea . Farurile nu mă ajutau de loc…pâcla vâscoasă invadase totul în jur şi lumina nu mai avea pe unde trece…era pur şi simplu înghiţită de ea.

Începusem să nu mai îmi dau seama pe care porţiune de drum mă aflam totuşi ,aşa că am oprit cu totul motorul şi am încercat să cobor .N-am mai apucat pentru că am simţit cum pe lângă mine trece în goană o maşină mare…un soi de TIR şi abia atunci am început să mă întreb dacă ceaţa există cu adevărat sau poate nu era decât în mintea mea…poate …mi-am zis a răsărit soarele deja …e senin şi numai eu mă târăsc orbit cumva şi cei care trec mă evită aşa cum evit şi eu vreun copil mai nesăbuit…

N-am mai pornit motorul.. Într-un fel m-am resemnat. Am dat totuşi drumul la muzică şi am început să aştept…La început Menuetto -Alegretto & Trio de Mozart apoi cum nimic nu se mai întâmpla nimic am continuat cu Andante cantabile şi chiar cu Allegro vivace din Simfonia nr. 41 în Do major „ Jupiter „ .Acum ascult CD-ul de la capăt pentru a treia oară şi încep să mă simt ca un prizonier în propria maşină . La naiba cu ceaţa…Iarăşi toţi trec pe lângă mine…parcă am devenit invizibil…şi încă nu am habar pe unde mă aflu…Pot doar să strig…o să o mai fac o singură dată…

Heiiiii!!! Dacă mă aude cineva ….Cine ştie…. de unde oare se aprind afurisitele de proiectoare….?

Written by Rusu Gigi

mai 1, 2008 at 10:53 am

Publicat în Jurnal subiectiv