Ultima imagine (II)

După cum am promis , o să scriu aici povestea , exact cum mi-o amintesc eu deşi uneori nu mai sint sigur pe nici o amintire de a mea şi mai mult ca sigur iar am amestecat fără să vreau o poveste reală cu un crâmpei de vis….

Nimic nu se întâmpla în târgul prăfuit . Copii îşi uitaseră de ceva timp cele mai multe jocuri şi acum puneau ţara la cale la colţurile străzilor . Până ce luceau stelele ,bătrânii îşi depănau la porţi amintirile de altădată iar cei mici îşi visau amintirile de mai târziu . Ultima minge zburase de mulţi ani peste gardul înalt al vechiului castel şi nimeni nu mai daduse vreodată de ea. Apoi iarba a crescut sălbatec şi de frica şerpilor porţile grele au rămas zăvorâte . Peste toate a căzut mai întâi o iarnă şi apoi din ce în ce mai multe . Venisem de doar câteva zile la bunici şi deja mă plictiseam de moarte. Acum uliţele se albeau peste noapte şi dimineţile apa îngheţa în fântâni şi doar urletul lupilor flămânzi se auzea din ce în ce mai aproape . Cei mici visau de ani buni să se joace pe aleile castelului dar nimeni nu îndrăznea de mult să mai intre . Într-o zi , din unicul tren ce trecea pe acolo a coborât un bărbat cu haine fistichii. …S-a apropiat încet, încet de castel şi ochii lui nu priveau nici în stânga nici în dreapta . Părea să ştie locurile . Câte unul îi dădea bineţe şi el le răspundea spunându-le pe nume . Femeile îşi storceau creierii întrebându-se cine o fi străinul care ştie şi locurile şi oamenii şi el abia de le vedea dar le striga pe nume întrebându-le de copiii lor plecaţi de mult de acasă şi de bunicii îngropaţi în micul cimitir de lângă biserica veche . Nici ele nu s-au lăsat şi l-au adus într-un târziu pe cel mai vârstnic om de pe acolo . Trecuse de mult peste suta de ani şi abia mai mergea dar de cum l-a văzut pe străin l-a şi cunoscut. … Al lui a fost castelul…nu credeam că apuc să-l mai văd…le-a spus tuturor făcându-şi cruce cu dreapta şi vestea s-a întins în tot târgul şi începuse să bată un vânt rece dar nimeni nu mai pleca de pe uliţă . Şi gerul făcea turlele să lucească iar aburul se ridica în înalt de unde cădea mai apoi ca o chiciură îngheţată şi poarta grea de la intrarea principală sclipea şi ea ferecată de ani şi ani de zile . …Eram doar în trecere şi am vrut să-l mai văd o dată …le-a zis străinul cu hainele croite după alte măsuri decât cele din partea locului şi apoi doar a privit în tăcere cum din cuiburile de sub streaşina castelului izbucneau vrăbii sleite de iarnă şi larma lor se unduia în copacii goi de pe aleile pustii ale parcului dinăuntru . O să iau cu mine ultima imagine …a mai zis el şi iar a privit cum seara aluneca hoţeşte şi pe zidurile vechi cădeau umbre grele şi gerul se înteţea din ce în ce mai tare . Un ţipăt uşor a străbătut uliţele când imaginea castelului a prins a tremura şi aerul din jurul lui a început să se rotească până ce ca o coală uriaşă s-a înfăşurat şi turnurile şi zidurile şi grădinile ninse s-au pliat odată cu coala într-un sul ca de hârtie pe care străinul l-a apucat pur şi simplu în mână şi fără să se mai uite înapoi a luat drumul către gară . În urma lui a rămas un timp o rană uriaşă şi apoi zăpada spulberată a acoperit totul. Am dat să fug după el dar s-a întors şi când m-a privit , aerul din jurul meu a prins a se roti şi eu am început să mă pliez ca o coală translucidă de hârtie …Apoi nu mai ştiu mare lucru decât că în geanta lui mirosea a lămâie şi vrăbii forfoteau şi ţipătul trenului ce se urnea mă arunca într-un soi de somn fără capăt .

Peste mulţi ani , când bunicii nu mai erau de mult , am trecut prin vechiul târg prăfuit dar nimeni nu mai ţinea minte să fi fost vreun castel prin preajmă şi toţi erau tineri şi cimitirul crescuse ca o apă tulbure ce dă pe dinafară . Doar uneori , spuneau copiii de acum , o rană uriaşă se deschide pe un vârf de deal în iernile geroase şi aerul se roteşte încet , încet în timp ce zăpada viscolită cade ca o amintire grea şi fără de leac….

Publicitate