Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Posts Tagged ‘pana la sange

In lift

leave a comment »

Doream doar să duc prietenilor mei , proaspăt căsătoriţi , un buchet de flori . Ştiam că locuiau la 9 şi am sperat ca liftul să meargă . Am avut noroc . Urcasem de nenumărate ori cu el şi deşi asta se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă , încă mai ţineam minte uşoara zgâlţâială şi ţăcăniturile inevitabile , accelerările între etaje şi opririle bruşte , când din pricina balansului îmi pierdeam echilibrul şi trebuia să ma sprijin cu mâna de pereţii coliviei fragille . Odată , în liftul de aici sau în altul, pentru că până la un punct toate lifturile în care am intrat au ceva în comun , am rămas blocat o oră şi ceva . Mulţi s-au plâns de groaza care i-a cuprins când au realizat că sunt prizonieri , de durerea aproape fizică pe care au resimţit-o , de sentimentul de neajutorare pe care l-au încercat . Eu am bătut doar în uşă până ce m-am convins că cineva a înţeles că sânt blocat şi apoi m-am aşezat pe ghiozdan şi am aşteptat pur şi simplu . Pe atunci , când aveam ceva timp liber obişnuiam să scriu . Şi dacă-mi lipseau creionul şi hărtia , scriam în minte…aşa că am scris şi abia de am băgat în seamă când mecanicii , chemaţi pentru intervenţie m-au asigurat că totul e în ordine şi că pot să ies . Acum , am intrat în cabina micuţă şi totul , de la culoarea pereţilor până la butoanele colorate îmi erau familiare , ca şi cum timpul s-ar fi blocat şi el în lift şi nici un mecanic nu fusese încă anunţat . Am apăsat pe butonul pentu etajul 9 şi cu un hârâit ce-mi era atât de cunoscut am început să urc . Prin sticla de la uşă vedeam cum luminile de pe paliere se succedau într-un joc de care încetul cu încetul îmi aduceam aminte şi butoanele se aprindeau şi se stingeau în dreptul cifrelor şterse . Un ultim clinchet şi liftul s-a oprit la 9 . De fapt putea fi oricare alt etaj. Uşa a refuzat să se deschidă şi la prima şi la a doua şi la ultima încercare . Am apăsat pe butonul pentru parter şi cu un uşur huruit am început să cobor . Alunecam destul de uşor şi abia am avut timp să-mi trag sufletul şi să-mi privesc ceasul de la mână că am şi ajuns . Nici aici uşa nu voia să se deschidă . Am urcat la 5 mai întâi , apoi la 7 după care am coborât la 3 . Liftul funcţiona destul de bine doar că uşile rămâneau mereu închise . Cred că arătam destul de straniu , închis în colivia mea cu un buchet de flori în mână .indefinite-divisibility

Yves Tanguy (1900-1955)
Indefinite Divisibility

Pe măsură ce liftul se avânta spre etajele superioare, o parte din mine rămânea mereu în urmă răscolind şi adulmecând în trecut iar atunci când cuşca cobora zdranganind din toate încheieturile , o altă parte a mea refuza să cadă la subsol , agăţându-se cu dinţii şi ghearele pe care de mult nu le mai simţisem , de orice rază de lumină , de orice adiere şi mireasmă , fie ea reală sau numai inventată de mine . Şi în toată pendularea asta între linia blândă a orizontului şi aerul rarefiat al etajului 9 , mai sus de care mărturisesc că ,mai mult dintr-o superstiţie dezarmantă decât din lipsă de curaj ,nu am îndrăznit să urc, puţine erau momentele în care eram adunat şi comprimat în aceeaşi fiinţă , în restul timpului căutând doar să nu mă risipesc cu totul între toate aceste straturi şi etaje atât de cunoscute şi totuşi atât de străine mie . Numai atunci când vârtejul în care eram antrenat s-a oprit şi uşa s-a deschis în dreptul unui palier pe care nici măcar nu m-am obosit să-l ţin minte , convins fiind că tot aşa cum lifturile seamănă izbitor de mult unul cu celălalt şi palierele sânt aproape identice , şi într-un târziu am ieşit iar la lumină numai atunci , spun , am deschis ochii mari şi am clipit stânjenit de paloarea culorilor primăverii . Priveam şi acum oraşul părea o colivie mai mare şi mai silenţioasă aşteptând doar apăsarea uşoară pe unul dintre butoanele luminoase pentru a ţâşni spre un alt etaj , unde bodyguarzi înarmaţi până în dinţi şi cu zâmbete false , de carton aveau să deschidă larg uşile şi să ne invite pe toţi să repetăm identic gesturile de la celelalte nivele şi să nu ieşim cu niciun preţ din rând. Dar până atunci mai aveam încă destul timp să păşesc pe străzi de unul singur şi uitând cu totul de tinerii mei prieteni , proaspăt căsătoriţi am pornit către casă .Mergeam tăcut prin oraşul aţipit şi ploaia îmi bătea nestingherit în faţă şi lumina palidă a felinarelor se îneca strivită în bălţile nefiresc de adânci pe când în pumnul meu strâns până la sânge , buchetul de flori se ofilea , se ofilea ….se ofilea…

Publicitate

Written by Rusu Gigi

martie 15, 2009 at 11:39 am

Publicat în Insomnii în doi

Tagged with , ,