Amintiri despre uriaş ( I )

Ieri aşteptam ploaia . Într-atât toate semnele îmi vorbeau despre ea , că treceam grăbit prin faţa statuii din centrul oraşului convins că în câteva minute cerul avea să se deschidă şi să toarne cu găleata . Chiar când să traversez strada am zărit uriaşul…de fapt doar mi s-a părut că-l văd…dacă stau bine şi mă gândesc nu avea ce să caute aici şi când a întors capul chiar m-am convins ca nu e el , dar aşa cum mi se întâmplă de obicei , amintirea odată pornită capătă propria ei fărâmă de viaţă şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă opresc o clipă din alergarea de toate zilele şi să o privesc cu ochii de acum , de fapt ca şi cum întâia oară aş privi-o…şi să scriu…

( I )

Noul nostru coleg avea peste doi metri , era uşor adus de spate , ca şi aceia ce , prea înalţi fiind , se cocoşează cu timpul , ochii mari şi blânzi şi mâinile lungi , cu mult mai lungi decât mânecile hainei . Îi spuneam Uriaşul şi dacă îmi storc bine creierii tot nu-mi amintesc numele lui adevărat . În biroul lung , din capătul holului , în care mirosea mai tot timpul a nechezol şi unde , pungile de Alvorada , care pe atunci costau cât o rată la C.A.R. se iveau şi se deşertau numai de sărbători , nu venea nimeni să facă prezenţa , aşa că ne strigam fiecare după cum ne era voia . Uriaşul i-am spus de cum a intrat pe uşă şi Uriaşul a rămas pentru mine , până când ne-am risipit care încotro . Uneori îl luam în balon şi-i ceream să ne arate iubita lui uriaşă , dar el ne zâmbea generos şi-şi privea mânile prea lungi care rar îşi găseau locul şi care ‚ de cele mai multe ori îl încurcau . Avea un fel al lui de a privi . De cele mai multe ori nu ne omoram cu treaba aşa că timp de privit  era pe săturate . Îşi răsucea capul şi–şi aţintea ochii spre fereastra ce dădea în curte şi rămânea aşa pironit ,ca şi cum chiar ar fi văzut ceva , până ce îl striga careva sau suna telefonul şi numai el ştia ce-i fura ochii. Dacă îl întrebam , se eschiva cu grijă şi se apleca peste hârtiile lui ca şi cum , brusc ar fi intrat în criză de timp . Fiecare aveam câte o poveste sau mai multe şi în orele lungi din după-amiezele leneşe le scoteam pe birouri şi doamnele , trecute bine de prima tinereţe se învârteau ca păsările de pradă în jurul lor şi ciupeau şi ciuguleau din ele , ba uneori rupeau câte o halcă bună , până ce răniţi de-a binelea , ne strecuram chinuiţi în cochiliile noastre şi aţipeam apoi , încercând să uităm . Numai uriaşul nostru nu zicea nimic . Tuşea încurcat şi schimba subiectul cu atâta naturaleţe , încât toate insinuările alunecau pe lângă el şi toţi îl lăsau în banca lui . Şi poate că ar fi rămas pentru mine doar una din figurile sporadice care mi-au ţâşnit în faţă şi s-au stins la fel de repede , poate că mi-aş fi amintit mai târziu doar de modul ciudat în care–şi ţinea mâinile prea lungi pentru orice haină ar fi purtat , sau poate că l-aş fi uitat cu uşurinţa cu care , pe atâţia alţii i-am uitat , dacă într-o zi , cât se poate de banală nu ar fi privit , în treacăt , zborul planat al unei neînsemnate coli de hârtie . Uneori , obiectele aşa zis neînsufleţite , au propriul lor mod de a se manifesta , implicându-te fără voia ta , şi aproape , fără să-ţi dai seama într-un joc ale cărui reguli nu le mai faci tu şi pe care foarte adesea îl înţelegi prea târziu . Ştiu asta pentru ca eram lânga el şi-i vorbeam despre întâmplări care acum sânt atât de înghesuite în memorie , că mi-e şi teamă să le mai scot de acolo , într-atât mi-au devenit de străine , ciocăneam cred în tocul unei uşi , într-un ritm la modă pe atunci , când pe lângă noi a trecut , aproape atingându-ne o coală de hârtie purtată de curent . Holul era atât de însorit că la început nu am putut vedea cine a scăpat coala , ştiu doar că uriaşul nostru a urmărit-o cu ochii lui mari , şi zborul ei scurt şi aparent fără nici un sens i-a trezit atât de mult interesul , încât m-a părăsit şi a prins să o urmeze . Umbrele tremurau pe pereţi şi praful aţipea suspendat în aerul după amiezii , şi cuvintele se aliniau între noi , greoaie ca nişte soldăţei de plumb ; eram numai noi doi , aerul cu miros de mobilier greoi , proaspăt vopsit şi coala de hârtie , sau cel puţin aşa am crezut până când , Uriaşul cu mâini de copil s-a ciocnit de ea , de Mica sau mai bine zis Mihaela , cum o şi chema cu adevărat şi de atunci nu l-am mai văzut . S-a aplecat în faţa ei să ridice ceea ce , până cu câteva clipe în urmă părea un obiect desprins de realitate şi acum redevenise o coală banală , ca un uriaş ce era şi s-a ridicat deja altcineva , năucit şi numai ochii mari mai aminteau de fiinţa greoaie de mai înainte . Şi mecanismele lui interioare , au început ca din senin să se rotească iar , să scârţâie , să tosnească din toate încheieturile….să doară …Şi Uriaşul era deja o poveste…

Publicitate