Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Ploaie cu gust de biscuiţi ( IV)

with 9 comments

-Nici cu dumneata nu mi-e ruşine… eşti palid şi tras la faţă . Aici , afară se vede mai bine . La pensiune , în sala de mese , în lumina lămpilor agăţate pe pereţi amândoi păream în ordine iar acum uite…eu o vânătaie de toată frumuseţea iar dumneata palid ca naiba . Se apropiau de cortul kaki acoperit cu plasă de camuflaj în faţa căruia , un soldat voinic cu arma la spate patrula zgribulit  şi el sări peste balta murdară din drum în timp ce profesorul o ocoli grijuliu . . Abia când ajunseră în faţa cortului  zări cârlionţii roşcaţi  al celui ce-i privea acum prietenos şi ştiu că e soldatul cu care vorbise cu o zi în urmă .

Observă că acum nu mai afişa acel zâmbet copilăresc , părea mai obosit şi profesorul îl trase de mânecă şi spuse încet fără ca roşcovanul să audă :

-Uită-te atent la faţa lui ! şi abia atunci zări şi el urma  de un roşu închis a tăieturii ce-i ieşe de sub gulerul vestonului şi urca spre faţă .

Soldatul se apropie de ei şi urma de pe faţa lui se închise şi mai tare şi zvâcni când acesta începu să vorbească :

-A naibii ploaie ! Ştiţi cum e să te plimbi jumătate de noapte cu arma în spate prin văgăuna asta  ? Ascult doar vuietul apei şi răpăitul ploii şi nu fac altceva decât să patrulez şi să aştept .

-Se pare că aşteptarea e o adevărată artă aici . Mie mi s-a urât  să număr ceasurile şi zilele la pensiune darămite ţie afară , spuse profesorul care acum îl studia  mai bine . Un bec chior  cocoţat deasupra intrării în cort altera şi mai tare lumina .De unde ai căpătat frumuseţe de tăietură ?  îl mai întrebă el , ultima oară când ne-am văzut nu o aveai .

-Să fiu sincer , nu-mi dau seama . . M-am trezit într-o dimineaţă când intram în gardă şi mi-am zărit-o  pe când aruncam cu apă pe obraji . De durut nu doare , o simt numai uneori când zvâcneşte . M-oi fi zgâriat prin somn sau la bărbierit şi apoi de la atâta ploaie ce mai e normal ? Ia priviţi ! Cred că am început şi eu să prind muşchi şi le arătă mâinile ce păreau a avea reflexe verzui .Aici , totul e lichid  şi curge sau  pe râu cu bolboroseli de viitură sau de sus ca un potop fără capăt .Nu ştiu dacă aţi observat dar eu cred că şi noi am început să curgem , cel puţin eu şi camarazii  care păzim pontoanele ne lichefiem de-a binelea în apa asta tulbure . Spun asta , continuă el gânditor pentru că nimeni de aici nu mai crede că o să mai apucăm să montăm pontoanele .În fiecare zi apa muşcă din mal şi distanţa care ne separă de malul celălalt e din ce în ce mai mare .Dar mai bine intraţi şi dumneavoastră în cort  Îşi privi ceasul fosforescent de pe mână verzuie . Eu îmi termin schimbul într-un sfert de oră  . Căscă şi tăietura roşie i se întinse şi mai tare pe obraz.

Intrară .

În cort , militarii stăteau îm jurul unei sobe în care duduia focul . Câţiva erau în jurul unor cărţi de joc soioase şi vociferau de  fiecare  dată când vreunul câştiga şi-şi trăgea în faţa lui mormanul de monede , iar ceilalţi fumau strânşi ciorchine în jurul lor .La o masă într-un colţ , un locotenent tânăr părea absorbit de calculele lui . Se  apropiară de el şi în lumina albă a becului de deasupra îi văzură faţa verzuie , ca şi cum un muşchi fin şi vegetal ar fi luat-o în stăpânire .

Locotenentul îi simţi într-un târziu şi-i privi ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc..

-Dumneavoastră sunteţi ! văd atât de rar pe aici alte feţe decât ale soldaţior mei încât cred că încep să mă sălbăticesc . Râse strâmb şi faţa verzuie îi deveni mai prietenoasă .

Profesorul îşi dădu glugă jos şi se aşeză pe un scaun iar celălat luă loc pe patul din apropierea mesei de campanie transformată în birou i .Îşi descheie pelerina şi o căldură plăcută îl invadă .Locotenentul îşi aprinse o ţigară şi tuşi scurt .

La început , continuă el  , ieşeam din când în când  afară să privesc cerul şi-mi făceam tot felul de planuri . Mă învârteam printre pontoane şi le potriveam în minte ca pe nişte piese de  puzzle  ,  apoi intram în cort şi mă învârteam ca într-o cuşcă . Trimiteam câte un soldat să-mi raporteze ce mai e pe afară  şi strâmbam din nas când auzeam că plouă cu găleata. Apoi ,într-o noapte  a intrat apa în cort şi a trebuit să-l mutăm mai departe de mal. După câteva zile , malul a ajuns iar prea aproape şi a trebuit să  mutăm cortul  din nou .De atunci şi până acum cred că l-am mutat de vreo patru –cinci ori . Acum am încetat să mai aştept .Periodic refac calculele în funcţie de distanţa dintre maluri care creşte pe zi ce trece .Partea proastă e că acum , chiar de s-ar opri ploile şi apa s-ar mai  linişti tot nu aş putea termina podul . Îmi mai trebuiesc câteva pontoane şi am ajuns să vorbesc de unul singur . Staţia radio a luat-o razna cred . În fiecare zi transmit câteva mesaje pe frecvenţele cunoscute  dar de primit nu mai primesc nici un răspuns .Mai am combustibil pentru generator pentru vreo 3-4 zile şi hrana e şi ea pe terminate .

-Bine că mai avem ceai . Soldatul roşcovan cu faţa încă udă îi privea cu o tavă cu ceşti în mână şi le puse cu grijă câte una fiecăruia în faţă .Din ele ieşea un abur fin şi pe o farfurie metalică erau întinşi pesmeţi soldăţeşti. Ploaia răpăia parcă mai puternic în pânza cortului , profesorul şi însoţitorul lui îşi luară ceştile în palme şi sorbiră  în tăcere . Ploua…ploua şi transpirau zâmbind  amar fiecare câte unui gând ascuns ce tocmai atunci li se iţea în cap…ploua şi ceaiul avea gust de biscuiţi…

Written by Rusu Gigi

noiembrie 7, 2010 at 12:16 pm

Ploaie cu gust de biscuiţi (III)

with 20 comments

Ploaia se înteţise aşa că ocoliră prin dreapta salcia căzută ca o barieră peste drumul ce ducea spre râu . De departe se auzea bolboroseala apei şi sălciile de pe marginea şanţului dansau biciuite de vânt .

-M-am udat de-a binelea la picioare…se necăji profesorul , poate ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată .  Nu cred să avem noutăţi . Nu văd pe nimeni să monteze poduri de pontoane pe o vreme aşa câinească . Şi pentru că celălalt sărea peste băltoace ca şi când nu l-ar fi băgat în seamă continuă :

– Habar n-ai câte se pot întâmpla de la o amărâtă de tobă spartă la maşină . Şi când te gândeşti că eram numai în trecere pe aici…cel mult 10 minute şi ajungeam în oraş . De fapt mă întorceam acasă după o săptămână la munte când am auzit huruind toba . Am văzut semnul spre oraş şi mi-am zis că aici pot da mai repede peste un service auto . Mai bine mai mergeam câteva sute de km cu toba spartă . Aşa ruginesc şi eu şi toba şi maşina în târgul ăsta . Când am dat de podul rupt eram atât de obosit că mi-am zis , o zi în plus sau în minus ce mai contează ?  Îmi zvâcneau tâmplele şi eram atât de slăbit că atunci când am zărit pensiunea mi s-a părut un colţ de rai . De la vremea urâtă sau poate de la aerul tare am dormit de n-am mai ştiut de mine  . Am deschis ochii spre prânz  şi după ce am coborât la masă m-am culcat la loc .  Apoi când în după amiaza celei de a doua zile am dat să plec au anunţat  că s-a rupt şoseaua , au deviat traficul şi până în primăvară nu se mai apucă nimeni de ea . De atunci aştept să se oprească  ploaia şi să termine odată podul ăsta  . Se opriseră la o intersecţie de drumuri . Unul din ele o lua spre podul dărâmat , celălalt cotea spre stânga pe după o fabrică de mobilă părăsită şi ajungea în locul în care militarii tăiaseră arbuştii, curăţiseră zona şi aşteptau să monteze podul provizoriu de pontoane . O luară pe cel de-al doilea şi după o vreme , ca trezit dintr-un vis , celălalt spuse .

-Poate că e ceva cu locul acesta . Eu am ajuns cu câteva zile înaintea dumitale . Mergeam la o nunta, e caraghios poate ce-ţi spun dar mergeam la propria mea nuntă , îţi vine să crezi ? . Mă aşteptau spre seară , mireasa , părinţii … mai erau câteva lucruri de pus la punct dar în rest era totul pregătit , mai ales că era vorba de o ceremonie mică  , câteva rude , vreo doi  prieteni şi atât . Mai aveam câţiva km dar când am ajuns aici şi am  zărIt pensiunea eram atât de obosit încât mi-am spus că trebuie să fac un popas , o oră sau două nu mai mult . Am cerut o cafea…Nici n-am băgat de seamă când s-a pornit ploaia . Cred că arătam foarte rău de vreme ce proprietăreasa a alergat la mine foarte speriată să mă întrebe cum mă simt . …nu am nimic, i-am spus dar pereţii au prins a se clătina nefiresc…

Am încercat să-i ţin dar mobilele şi ferestrele o luau şi ele  razna…m-am speriat puţin şi m-am aşezat…am băut un pahar cu apă , apoi m-am trezit noaptea într-un pat străin…în odaia în care şi acum locuiesc . Pe masa la care zilnic  îmi scriu şi rescriu scrisoarea  , o farfurie cu biscuiţi şi o ceaşcă de ceai.  Ploaia se izbea de geamuri , stropii grei  luau pensiunea  cu asalt şi pomii  turbaţi  cu totul se răsuceau unul spre celălalt ca şi cum s-ar fi luat la trântă…Spre deosebire de dumneata…se oprise şi picături de apă îi alunecau pe faţa palidă…povestea cu şoseaua ruptă şi traficul deviat nu m-a interesat absolut  de loc . Nu mai am nimic de căutat înapoi . Tot ce mai sper, singura mea legătură cu lumea e doar podul de pontoane . Uite ! Le vezi ?

Departe , în vale,  pontoanele se lăţeau pe mal ca balenele eşuate . Profesorul alunecă pe o porţiune hleioasă şi se replie la timp înjurând . În lumina tulbure a dimineţii târzii celălat îi zări pe obraz o tumefacţie ce părea mai veche.

-De unde ai asta ? Nu am observat-o de dimineaţă .

Profesorul îşi pipăi faţa .

-Nici eu . Nu ţin minte să mă fi lovit dar de o bucată de timp nimic nu mă mai miră .Prin buzunarul pelerinei apa se scurgea udând tot conţinutul . Continuau să coboare pe când nori cenuşii cădeau peste apa . Ploua…ploua din ce în ce mai tare şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Written by Rusu Gigi

octombrie 30, 2010 at 12:54 pm

Ploaie cu gust de biscuiţi ( II )

with 11 comments

Îşi puse pelerina albastră iar profesorului îi rămase cea verde . Acesta o luă din cuier şi şi-o aranjă minuţios . Afară , în lumina murdară a dimineţii şi în ploaia ce nu mai contenea părea un brotac uriaş răsărit  din baltă . O baltă mare şi noroioasă era şi curtea pensiunii , iar gardurile se înclinau periculos în afară .

-Eu sunt din sud , locuiesc foarte aproape de mare deci aş putea spune că sunt obişnuit cu apa dar ceea ce văd  aici mi se pare deja prea mult , spuse profesorul aranjându-şi cu greu ochelarii uzi pe nas . Măcar de ar fi limpede dar e o mare tulbure şi noroioasă  ; şi ştii ce e mai ciudat  ? Statisticile arată că pe aici precipitaţiile sunt sub 400 mm anual iar unele veri sunt secetoase de-a dreptul…Nu pricep , mai zise el încet…nu pricep de unde atâta ploaie . De vreo trei săptămâni şi ceva am ajuns pe furtună  şi stau încuiat ca într-o colivie  în pensiunea asta iar pe dumneata aici te-am găsit aşteptând să se repare podul . Cine ştie de când plouă cu adevărat ?

-Atât de mult a trecut ?  se miră el . Nici n-am băgat de seamă .  Adevărul e că m-am luat cu ploaia asta aşa cum alţii se iau cu poveştile . Trecură pe lângă maşinile înfundate  în noroi , ieşiră pe poartă şi apoi o luară pe marginea şanţului spre râu .

-Asculta…! Ţie nu ţi se pare ciudat că nu e nici ţipenie de om pe uliţele astea ? Profesorul ocoli balta din faţa lui şi mari pasul ca să-l ajungă din urmă .  În stânga lor o  puzderie de bălţi mai mici se uniseră şi acum păreau un lac revărsat.

-Nu m-am gândit până acum , răspunse el oprindu-se să-l aştepte dar nu cred că am văzut pe altcineva în afară de noi…poate doar câinii dar şi aceia par mai mult nişte fantome . Îi aud lătrând dar de zărit nu-i zăresc niciodată . Apoi mai e proprietăreasa , soţul ei , soldaţii…

-Te-ai întâlnit vreodată cu soţul femeii…? Eu l-am auzit de câteva ori , am coborât dar de fiecare dată sau era ieşit sau bodogănea din pivniţă ori de afară . Ploaia bătea pieziş  şi unde alungite dansau pe suprafaţa tulbure a apei.

-Nici eu nu l-am întâlnit până acum . Ba mai mult de atât , ieri sau alaltăieri seara…spun asta pentru că fiecare zi pare să fie copia alteia mai vechi  , l-am auzit sau mi s-a părut că-l aud pe hol  ; păşea apăsat şi tuşea . Eu scriam …se opri şi continuă mai apoi aproape şoptit …eram la masă cu un stilou în mână şi scriam o scrisoare cuiva…în fine de fapt o tot scriu de când am ajuns la pensiune şi lampa electrică din perete a început dintr-o dată să fileze tocmai când i-am auzit paşii . Am ieşit să întreb ce se întâmplă dar holul era la fel de pustiu cum îl ştiam…adică aproape pustiu…undeva în capăt rămăsese o urmă…ca un fel de rană .

-O rană ? Adică ceva roşu…poate sângerând ?

-Nu…o rană mai veche …ca o urmă dar e mai mult o impresie pentru că desigur nu avea ce rană să rămână . Acum că mă gândesc poate semăna mai degrabă cu acea tăietură  de sub bărbie a proprietăresei , una mică , întunecată  dar pe care dacă o vezi odată îţi rămâne în minte . Cine ştie ? poate că mi s-a năzărit mie…

–  Şi eu i- am văzut tăietura. Am întrebat-o de când s-a pricopsit cu ea şi zicea că din copilărie dar ai dreptate , e o rană pe care cu greu o uiţi. Se opri dintr-o dată…La naiba !

În faţa lor o salcie imensă şi scorburoasă se întindea de-a curmezişul drumului .

-Cred că a putrezit de când stă în apă şi vântul puternic de aseară a răsturnat-o până la urmă . Profesorul îşi fixă mai bine gluga pelerinei şi începu să se învârtă verde ca un brotac în jurul salciei căutând o cărare spre râu pe când el scoase din buzunarul pantalonului un biscuite pe care începu să-l mestece . Ploua din ce în ce mai tare , ploua pieziş , vântul unduia apa tulbure ce se întindea în stânga ca un lac şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Written by Rusu Gigi

octombrie 24, 2010 at 8:31 am

Ploaie cu gust de biscuiţi ( I )

with 8 comments

O lumină  murdară pătrundea anevoie prin fereastra din spatele lui . Se privi în oglindă şi îşi aranjă gulerul de la cămaşă . Afară ploaia lua cu asalt pomii îngălbeniţi de toamnă şi cerul aluneca ameninţând să se prăbuşească cu totul . Încuie camera  şi coborî scările păzindu-şi cu grijă capul de grinzile prea joase. Proprietara îl auzi şi scoase capul pe uşa de la bucătărie . O salută şi se aşeză gânditor la masă . De aici , ploaia părea şi mai necruţătoare . Luă o scobitoare şi începu să se joace cu ea.

-Domnul profesor de la 14 nu a ieşit nici azi . O fi păţit ceva ?

-Nu cred . L-am auzit şi azi dimineaţă , vorbea la telefon cu cineva .

-Dacă l-aţi auzit înseamnă că vorbea singur . Telefoanele nu merg de câteva zile ;  cu ploaia asta nici nu mă mai mir .

Îi aduse omleta fierbinte , o ceaşcă de cafea şi o farfurie cu biscuiţi .

-Nici o maşină nu se mai încumetă să ajungă până aici , mai zise ea …şi proviziile nu mai ajung decât pentru vreo 2 zile . Nu ştiu ce o să ne facem . Noroc cu bărbatu-meu că a comandat luna trecută 10 lăzi biscuiţi în loc de 10 kg  . Am crezut că-mi ies din minţi când i-am văzut pe cei de la firmă că se opintesc să descarce lăzile . Am încercat să-i opresc dar marfa era plătită şi am rămas cu buza umflată dar acum îmi prinde bine . Până ce se opresc ploile avem cel puţin cu ce ne amăgi foamea . Astea sunt ultimele ouă , mai zise ea şi se întunecă şi mai tare .

-Poate că  au dat drumul la podul provizoriu . Aseară trebuia să fie gata .

-Trebuia dar uite că nu au dat drumul la nici un pod şi după cum plouă nici nu cred să dea prea repede . Soldaţii care stau de pază şi aşteaptă sa monteze podul de pontoane povestesc că apa e tot mai mare şi muşcă mereu din mal . Nu se încumetă nimeni să întindă poduri pe aşa o vreme…

Termină omleta , îşi luă ceaşca de cafea şi se apropie de geam…Se lumina cu greu , era innourat şi ploaia se înteţea parcă în loc să înceteze. . Proprietara ştergea mesele , aranja scrumierele şi ofta dincând în când .

-Trebuia să ajungeţi în oraş de câteva zile. Chiar… cât a trecut de când aţi sosit la pensiune şi s-a pornit ploaia asta ?

-Staţi fără grijă , o să plătesc până la ultimul leu  , spuse el înfundându-şi buzunarele cu biscuiţi…

-Da mai daţi-o naibii de plată, ultima mea grijă e când o să plătiţi şi apoi oricum nu aveţi unde pleca acum .Dumneavoastră şi profesorul sunteţi singurii noştri clienţi . Cine să mai tragă aici pe ploaia asta ?

Şi apoi ce credeţi…vă mai aşteaptă ? Acum aranja pentru a nu ştiu câta oară mesele şi îl privea cu un soi de curiozitate nedisimulată .

-Nu cred că mă mai aşteaptă nimeni , mi se pare că au trecut câteva săptămâni sau luni, nici eu nu mai ştiu  şi podul e la fel de prăbuşit ca în prima zi , zâmbi el…De fapt mă simt  ca într-o capcană . În faţă podul  la pământ  , în spate şoseaua ruptă şi ploaia asta fără nici o noimă…În fiecare zi mă  încumet să ies până  la râu…mai spuse el….îmi pun pelerina de ploaie şi dau o fugă să vorbesc cu soldaţii , să văd pontoanele primite , să-mi imaginez ziua când o să pot pleca dar mai mult şi mai mult să văd oraşul….Ieri sau alaltăieri…cred că deja zilele  mi s-au amestecat cu totul în minte …un soldat mai voinic îmi spunea…

-Îl ştiu…e cel roşcovan…femeia se oprise şi îl privea din uşa ce ducea la bucătărie .

-Da , el e…deci îmi spunea că în fiecare zi , apa sapă din mal peste un  metru  şi  locotenentul lor trebuie să refacă în fiecare dimineaţă calculele şi să comande alte pontoane . Asta înseamnă  mi-am zis că în fiecare zi sunt tot mai departe de oraş .

-De fapt cu un metru  şi 30  de cm…mai mult sau mai puţin un cm . Profesorul cobora scara râzând de-a binelea . Nu mai am somn aşa că fac calcule …cu voce tare  mai adăugă el .

Femeia puse o faţă de masă curată şi-i aduse cafeaua.

-Nu mai avem decât biscuiţi , se scuză ea .

-O porţie dublă atunci şi o cafea fără zahăr. Apoi i se adresă lui .

-Ce zici  , dăm împreună o fugă  până la pod  ? Ieri am prins o clipă de lnişte, ploaia părea  chiar să se oprească şi am zărit departe oraşul . De fapt…l-am zărit …e un fel de a spune . Erau numai luminile departe şi în imaginaţie am completat eu cu clădiri , alei şi cafenele…

Aprobă din cap şi se aşeză la masă lângă  profesor . Scoase un biscuite şi muşcă cu ciudă din el pe când ploaia răbufnea în geam ca o răsuflare de departe…

Written by Rusu Gigi

octombrie 16, 2010 at 2:08 pm

Sentimentul de insulă

with 20 comments

MOTTO

Singuratatea este locul de joaca al Satanei .

Vladimir Nabokov


Fiecare izvor se visează râu şi fiecare râu se doreşte fluviu . Numai aşa se explică furia cu care apele şi-au ieşit din matcă şi şi-au croit albii de neimaginat . Dar revărsarea lor de neoprit , perseverenţa cu care au măcinat maluri şi au inundat păşuni şi case e doar faţa vizibilă a inundaţiilor . De fapt , mai adânc şi pe neştiute , apele au măcinat podurile dintre oameni izolându-i din ce în ce mai mult până ce firele nevăzute care-i uneau şi făcea ca totul să poată fi îndurat mai uşor s-au rupt unul câte unul . Zilele acestea am avut sentimentul că dincolo de declaraţii şi de bune intenţii , oamenii , cei mai mulţi dintre ei au devenit de fapt nişte insule . Ca în toate oceanele lumii , insulele au propria lor raţiune de a fi . Unele insule sunt despărţite de ape verzi şi limpezi şi pot comunica între ele aprinzând focuri pe culmi aşa cum cei din trecut comunicau în timp ce altele sânt atât de izolate încât devin aproape pustii şi fumul ca un semn  la care toată viaţa lor visează şi pe care uneori îl  zăresc la orizont nu e  de cele mai multe ori decât urma corăbiilor incendiate . Sentimentul de insulă e de fapt sentimentul că nenorocirea e numai a ta , că fiecare se salvează aşa cum poate . că  „ Fiecare moare singur „ ca în romanul lui Hans Fellada . Niciodată Rădăuţiul nu a fost atât de izolat ca acum . Apele au inundat în localităţile din jur  case , grădini , şosele şi au distrus poduri . Nu poţi să treci pe lângă oamenii aceia cu feţele nedormite şi îngrijorate fără să încerci să ajuţi cu orice , fără să rezonezi la drama lor  sau cel puţin aşa gândeam crezându-mă parte a lumii locuite . Din păcate , în timp ce oamenii din Milişăuţi şi din Dorneşti îşi scoteau ieri  cu greu apa din locuinţe  şi curţi şi priveau neputincioşi cum casele încep să se încline , oficialii din Rădăuţi erau prinşi până peste cap cu zilele oraşului . În dulcea tradiţie postrevoluţionară , neatinsă de criza ce suflă în toată Europa , strada principală a fost închisă şi păzită de jandarmi iar în proaspătul spaţiu eliberat au fost instalate tonete şi grătare care au început să fumege a sărbătoare . Mă întreb dacă vântul nu a dus aromele petrecerii până în satele sinistrate . Mi-a rămas pe retină imaginea unei fetiţe cu o păpuşă în mână , privind peste apa tulbure la casa inundată ca la o insulă a ei . Cred că o mână întinsă  ei şi celor ce suferă înconjuraţi de ape ar fi aprins în fiecare un alt fel de sărbătoare  . Cei  ce s-au ocupat de organizarea sărbătorii oraşului într-un moment atât de nepotrivit au explicat că au fost încheiate contracte din timp şi că nu au mai putut contramanda . Asta mă face să cred că dacă Rădăuţiul ar fi fost acoperit de ape , cei ce se distrau ieri ar fi ţopăit  pe plute aşteptând cu fleicile şi halbele de bere în mână focurile de artificii . Din păcate jocul lor aerian din noapte nu ar fi luminat decât nişte insule pustii  , rătăcite într-un ocean de indiferenţă.

Written by Rusu Gigi

iulie 3, 2010 at 9:17 am

Povestiri din baltă ( Luna de pe cer şi Tata Broască )

with 17 comments

Curând , liniştea solemnă a lacului devenise doar  o amintire şi din stufăriş , broască după broscă începu să  ţopăie  de pe un nufăr pe altul şi să orăcăie din te miri ce .  Cei mai vorbăreţi dintre peşti şuşoteau pe la colţuri că într-una din nopţile trecute plouase cu broaşte portocalii dar bibanii şi câţiva din crapii cei graşi dădeau neîncrezători din cap şi o ţineau pe a lor ….e numai o vizită de curtoazie , ziceau ei şi trebuie să fim amabili şi să nu exagerăm , ba mai mult unii dintre ei le-au oferit insecte şi râme pe care amfibienii le-au înghiţit mulţumiţi pe nemestecate în timp ce ochii flămânzi li se roteau după pradă.

Apoi în zilele ce au urmat , văzând că nu mai primesc fluturi şi musculiţe  au început a face aşa mare scandal că şalăii şi caraşii nu mai puteau  scoate capul din apă de ruşine . Căteva broaşte mai obraznice au dibuit depozitul de hrană şi au tăbărât pe micuţul clean care ,  speriat şi roşu de ciudă , a alergat într-un suflet la somnul cel mare ce moţăia ascuns în mâl , să i se plângă dar tot ce a primit a fost numai un  oftat strecurat printre mustăţile-i enorme .

Cum vizita de curtoazie se prelungea la nesfârşit  şi toamna bătea la uşă , cele două tabere ale peştilor , roşii şi galbenii s-au întâlnit la sfat să pună balta la cale . Tărziu de tot , la adunare a sosit şi o delegaţie de batracieni condusă de un broscoi chior , cu guşa portocalie , pe care toţi îl numeau respectuos Tata Broască sau orăcăit prescurtat T. B.

Acesta era de fapt şi cel mai guraliv dintre broscoi şi nici una , nici alta a cerut ca în spiritul noilor vremi şi ca semn că tot lacul se leapădă de trecut , depozitele de larve , musculiţe şi tot felul de insecte să fie păzit de azi înainte de broscărime .

Cum caraşii şi crapii , bibanii  ,plăticile şi ştiucile au început a vocifera , Tata Broască a conchis  că singura cale de a depăşi criza pe care de altfel , tot el o crease ar fi o întoarcere la popor adică la baltă . Imediat , plevuşca de pe margine care oricum era nemulţumită  a prins a bate din aripioare şi să facă zarvă . În cele din urmă , a fost chemat şi bătrânul somn care în înţelepciunea lui a hotărât ca în cel mult câteva zile toată suflarea lacului să-şi voteze noua conducere .

Ceea ce a urmat a fost o adevărată nebunie pe care acum doar peştii ce au mai apucat să îmbătrânească şi-o mai amintesc . Tabăra galbenilor a început să se agite şi să răspândească zvonul că fiecare peştişor trebuie să contribuie cu o cantitate egală de musculiţe în timp ce roşii îşi umflau branhiile şi promiteau un sistem proporţional  care creştea de la plevuşcă la ştiuci , sistem de altefel atât de complicat că mai nimeni nu l-a înţeles .

Tata Broască în schimb a început a ţopăi înconjurat de şleahta lui de broaşte  de pe un mal pe celălalt şi într-una din seri cum cei mai mulţi dintre peşti se adunaseră cu boturile larg deschise să-l asculte  a tuşit o dată  gutural  şi le-a arătat tuturor luna de pe cer care se oglindea nepăsătoare în oglinda lacului .

-A voastră să fie a orăcăit el mieros  ! şi peste jumătate din baltă s-a înghesuit să-l aleagă drept staroste de drept al bălţii . Ciracii lui care aruncau tuturora momeli portocalii se umflau şi-şi bulbucau ochii aşa cum îndeobşte mai toate broaştele ce se respectă o fac în timp ce cu labele mari începeau să dosească musculiţele strânse cu trudă şi să dărâme depozitele fugărindu-l cât colo pe micuţul clean .

Irişii de apă se ofileau cuminţi iar  nuferii începeau deja să pălească .  Iarba ştiucii  devenea din ce în ce mai străvezie , peştii înotau somnolenţi printre trestiile cazute în apă şi numai mătasea broaştei se întindea bolnavă peste baltă sufocând-o….

Written by Rusu Gigi

iunie 27, 2010 at 8:52 am

Povestiri din baltă (Prima broască )

with 16 comments

Lacul se intindea ca o oglindă răsturnată în fundul văii şi trestiile înalte şi păpurişul crescut an de an pe maluri îl încinseseră în timp ca pe o fortăreaţă . Crapi cu solzi lucioşi  săgetau ici colo la suprafaţa apei , caraşi şi şalăi ţâşneau de pretutindeni şi plătici rătăcite se încurcau una pe alta în arşiţa zilei . O sumedenie de insecte pluteau ameţite de căldură aşa că peştii nu trebuiau să-şi bată prea mult capul şi ziua întreagă nu era altceva decât  un adevărat festin. Conflictele izbucneau destul de rar , peştii fiind de felul lor tăcuţi şi docili . Răpitorii erau arareori prinşi asupra faptului şi răspunsul lor invariabil la acuzaţiile că s-ar fi dedulcit la cei mai mici şi mai neajutoraţi dintre peşti era…are balta peşte . Nici nu bănuiau atunci cât de profetice aveau să se dovedească nu peste mult timp cuvintele lor . După o judecată sumară prezidată de somnul cel mare ce arareori îşi ridica mustăţile din mâl , prădătorii erau trimişi în păpuriş unde de altfel era umbră şi hrană din belşug  şi de unde reveneau mai odihniţi şi puşi iar pe prăduială . Nuferi mari îşi deschideau petalele şi iarba ştiucii se întindea leneşă către pâlcurile de stuf şi de rogoz  iar irişii de apă tremurau timizi  oridecâte ori prin preajmă trecea câte o tânără şi proaspătă babuşcă . Cei mai mulţi dintre peşti deveniseră cu timpul vegetarieni şi se înfruptau cu seminţele purtate de vânt iar râmele şi larvele erau depozitate în comun pentru iarna ce avea să vină . Cum crapii se dovediseră a fi cei mai lacomi şi până şi ştiucile nu se puteau mereu înfrâna , cei mai mulţi au votat ca plăticile să fie cele care păzesc depozitele de hrană iar deasupra lor a fost înscăunat un clean mic care era atât de fricos că nu se arăta decât arareori şi până şi atunci nu încerca decât să treacă cât mai neobservat .

Încă de la prima oră a dimineţii , crapii şi caraşii , şalăii şi bibanii săgetau apa dintr-o parte în cealaltă a lacului adunând hrana pe care o înmânau mai apoi plăticilor . Cleanul cel mic  socotea tupilat după câte vreo tulpină cât a adus fiecare şi îşi nota pe solzi ce şi cum rotindu-şi între timp ochii temători după boturile hulpave ale ştiucilor .

La urmă de tot sosea şi plevuşca cu capetele plecate , câtă frunză câtă iarbă jurându-se  fiecare peştişor în legea lui că recolta a fost săracă şi  lăsând fiecare doar câte o larvă minusculă , câteva seminţe şi doar uneori câte o musculiţă mai acătării .

În asemenea împrejurări , micul clean îşi lăsa timiditatea la o parte şi chiar tăbăra de-a dreptul pe nepricepuţi suduind şi îmbrâncindu-i până ce se găsea câte vreun ghiborţ rătăcit pe acolo să-l pună la punct .

Cu bune şi cu rele , lacul prospera şi toamna se anunţa bogată în musculiţe şi seminţe dar ca în fiecare an  , iarna ce avea să vină cerea ca o tabără sau alta a peştilor să-şi asume organizarea şi buna împărţire a recoltei adunate . Cele două tabere erau formate pe de o parte de crapii  cei graşi şi şalăi care după culoarea branhiilor şi-au spus roşii iar pe de alta bibanii şi plăticile care erau galbenii pentru că obişnuiau să se adune şi să stea la taifas într-un colţ al lacului împânzit de nuferi galbeni .

Nopţile şi zilele alergau una după cealaltă şi peştii înotau printre umbrele stelelor înmuiate în apa limpede-verzuie , stoluri de păsări rătăceau pe deasupra spre nicăieri  şi  toţi  erau atât de prinşi de ale lor încât nimeni n-ar fi putut spune când din păpurişul sălbatic s-a auzit primul orăcăit şi  din oglinda lacului s-a aburcat pe covorul de nuferi prima broască portocalie…

Written by Rusu Gigi

iunie 18, 2010 at 4:03 pm

Norma de vise

with 15 comments

Cineva , poate într-o clipă de somnolenţă desenase cândva pe planşetă o şosea ireală şi alţii la rândul lor , la fel de nepăsători , grăbiţi pe semne de vreo iarnă ce avea să mistuie totul în calea ei o construiseră de mult , pe vremea când încă se mai construiau şosele . Rula  cu acul indicatorului la maxim pe panglica ce acum şerpuia cuminte printre salcâmi , acum o lua razna şi se încolotăcea ca un şarpe printre dealuri azvârlindu-se parcă mai apoi bezmetică în lacul tulbure , aruncat la întâmplare în calea lui şi pe care la mustaţă îl rata . Deschisese larg  geamul din partea lui să simtă mirosul florilor de soc deschise şi auzea numai şuieratul roţilor pe asfalt şi de undeva de deasupra , croncănitul ciorilor ce se roteau aiurite de căldură , aşa că nu băgă de seamă maşina ce –i venea cu viteză din spate până ce aceasta nu porni sirena şi girofarul .   Vazu semnul poliţistului de la volan şi  trase imediat pe dreapta .

-Actele dumneavoastră ! îi ceru omul în uniformă după ce se prezentă şi-i luă la puricat cu atenţie toate hârtiile , se uită la data când îi expiră revizia tehnică , la valabilitatea asigurării şi a rovignetei . Apoi scoase un carnet şi începu să scrie ceva . Totul părea în regulă .

El coborî într-un târziu şi privi  în jur . Oprise lângă o tufă uriaşă de soc ce creştea dintr-un şanţ adânc şi plin de bălării ce se încâlceau pe margine . În jur , iarba crescuse fără măsură şi margaretele se iţeau la lumină bolnave de soare .

-Îmi daţi voie ? întrebă poliţistul  scoţând din trusa lui o panglică pe care mai apoi i-o fixă pe cap . El acceptă  răsuflând uşurat că nu era vorba despre radar . La viteza lui , dacă era înregistrat , ar fi putut să-I salte cu totul carnetul . Poliţistul  ataşă nişte fire colorate la ceva ce semăna mai mult cu o casă de marcat portabilă , apăsă pe un buton şi  după  un clinchet metalic scoase din el o o bandă de hârtie pe care o studie îndelung .

-Da  ! mi-am imaginat eu de când v-am văzut cum treceţi ca vântul pe lângă postul de control  şi aparatele încep  să ţiuie ca apucatele  dar nu m-am aşteptat chiar la asta …

-Ce s-a întâmplat ?  întrebă el şi se aplecă să studieze  semnele şi cifrele tipărite pe banda de hârtie pe care celălalt o ţinea în mână .

– Când aţi visat ultima oară ? îl întrebă poliţistul pe un ton oficial .

-Nu-mi amintesc ! În alte condiţii l-ar fi umflat râsul la o aşa întrebare .

-Mă rog…aparatele noastre fixe nu s-au înşelat , după indicatorii  măsuraţi acum rezultă că  săptămâna trecută nu aţi avut nici un fel de vis , nici măcar unul  alb-negru , nemaivorbind ce cele colorate şi asta nu spune totul . Aparatul nu citeşte decât activitatea  cerebrală din ultimele 7 zile , şi clătină din cap gânditor .

-Ei , n-oi fi avut timp să visez , şi ce-i cu asta ? îl întrebă el consultându-şi ceasul şi socotind în minte timpul ce-i  mai rămăsese până la întâlnirea pe care o avea programată.

– Nu-i atât de simplu pe cât vi se pare spuse grav , omul în uniformă  şi scoase din maşină aparatul de emisie –recepţie după care apelă pe cineva . Am sunat după  o ambulanţă mai zise el dar se vorbeşte  că mai toate sânt toate în grevă  . Acum , trebuie doar să aşteptăm .

-O ambulanţă ?  Ce naiba să facă o ambulanţă aici ? Domnule poliţist , vă rog eu ,  lăsaţi glumele pe altădată , chiar mă grăbesc . Poate că am apăsat ceva mai tare pedala de acceleraţie , recunosc , scrieţi-mi amenda şi să terminăm circul .

-Omule …! Nu e permis să circuli pe şosea  liber ca pasărea cerului  fără să-ţi fi făcut norma de vise . Sunt o sumedenie de legi şi HG-uri care reglementează circulaţia şi visele .Numai săptămâna trecută am trimis la spital câteva zeci de contravenienţi care au uitat să viseze . Acum , când vorbea , poliţistul îi părea chiar de treabă . Cascheta  îi alunecase pe o ureche şi un smoc de păr alb îi ieşea rebel la tâmplă .

-Şi ce poate să le facă la spital celor ce nu mai pot visa ? Le dă hapuri  ?

-Nici vorbă . E o procedură simplă . Îi conectează la un aparat şi îi resetează iar după 24 de ore de monitorizare le dă drumul . O să vă  simţiţi  ca nou , îi mai zise el şi o să visaţi iarăşi ca un prunc .

-Dar  eu nu vreau să mă simt ca nou . Şi de visat , visez mai toată ziua , până şi la volan nu mă pot împiedica să visez .Trebuie numaidecât să am o normă de vise ? Vreau să spun , de vise cu ochii închişi  ? Sânt vise şi vise , continuă el şi nu e puţin lucru să visezi cu ochii  larg deschişi .

-Poate …răspunse omul în uniformă , dar asta o să explicaţi pe larg celor de la spital . În căldura înăbuşitoare ce cobora odată cu stolul de ciori , faţa începea să i se scurgă  odată cu zâmbetul de circumstanţă . Îl privea nedumerit alungindu-se ca într-un vis  şi devenind aproape fusiform pe când pe şoseaua ireală , ambulanţa cu sirena şi girofarul pornit  se apropiau cu încetinitorul ca într-o peliculă alb-negru  de altădată…

Written by Rusu Gigi

iunie 10, 2010 at 5:35 am

Cabina de probă

with 18 comments

Ploua şi înaintea lui trotuarul se dezvelea ca o panglică mototolită , mirosea a gazon cosit şi flori muiate în galben musteau de apă pe margine . Ceea ce luase la început ca fiind o piatră ţâşni pe lângă el şi orăcăi scurt piezându-se printre arbuştii încâlciţi . Oraşul era cenuşiu, cădeau stropi grei , răpăiau mai întâi pe umbrela neagră , deschisă anevoie şi se scurgeau mai apoi clipocind pe asfalt şi abia când se apropie de vitrina luminată a Galeriei îşi zări faţa reflectată şi-şi aminti că-şi uitase pe ea acelaşi zâmbet tâmp de dimineaţă .

-Ce-o fi fost în capul meu ? se întrebă şi-şi consultă ceasul de la mână . Trecătorii treceau sobri pe lângă el , domni în costum şi  papion îl priveau distanţi dindărătul ochelarilor şi doamne în ţinute de seară alunecau cu privirea pe deasupra lui . Doar castanul uriaş cu florile ca nişte lumânări tremura neliniştit , ignorându-l parcă şi stropindu-l cu picături mari ameţite de polen .

Îi venea să se facă mic să se ascundă undeva cu tot cu zâmbetul lui nepotrivit dar trecătorii se înmulţeau şi-l pândeau dându-şi coate . Îşi ridică instinctiv palmele să-şi ascundă faţa dar efortul se dovedi inutil de vreme ce ochii îi sclipeau de o voioşie greu de disimulat . În Galerie se intra deja , lumea se rotea pe lângă tablourile expuse ,se  vorbea în şoaptă pe lângă capetele de bronz care erau vedetele seriii şi organizatorii aranjau masa cu flori  de liliac şi puneau la punct ultimile detalii . În curând avea să înceapă deschiderea oficială şi nici nu se punea problema să intre cu zâmbetul de dimineaţă .

-La naiba ! îi era greu să renunţe acum că tot era atât de aproape dar ştia că nu se cade . Toţi erau gravi , în ţinute de seară , numai el îţi uitase faţa de puşti , hoinărise toată ziua cu ea şi acum era plouat şi ciufulit la uşa Galeriei .  Îşi privi încă o dată ceasul . Poate că ar fi putut să mai prindă deschiderea dacă se grăbea . Magazinul de după colţ era încă deschis dar vânzătoarea îşi număra deja banii, butona casa de marcat şi-l privi deloc prietenoasă . Se scuză şi înşfăcă la întâmplare din raft o mână de pachete frumos ambalate în hârtie lucioasă .

-Numai trei !  îl opri ea , poţi intra numai cu trei o dată în cabina de probă îi mai explică   şi dădu a lehamite din mâini  cu ochiul la ceasul de deasupra intrării .

Alese la întâmplare trei pachete , pe celelalte le aranjă la loc pe raft şi intră în cabina plină cu oglinzi să se schimbe . Deschise primul pachet şi-şi puse noua faţă pe figură şi numai după aceea se privi . Pufni în râs. Arăta acum ca un rabin . Avea pungi sub ochi şi cearecăne corespunzătoare dar expresia părea mai mult severă decât sobră . O dădu jos şi o plie după care o împachetă frumos la loc . Nu se potrivea pentru o seară la Galerie .

Scoase din pachet cea de a doua faţă şi şi-o potrivi cu greu . Cu ea arăta  ca un comis voiajor . Zâmbetul îi era lerg şi dinţii perfecţi dar expresia ochilor devenise  vicleană şi profesională .  Clătină din cap . Seara curgea pe geamul deschis  leneşă şi de afară mirosea a flori putrede şi a ploaie .

A treia faţă pe care o deschise era de conţopist . Era o măsură mai mică şi se chinui îndelung să o aranjeze . Transpirase .  Se privi în oglindă  . Buzele îi erau căzute şi ochii obosiţi clipeau ca şi cum lumina prea puternică îl deranjau . Zări la timp o cută a pielii care era sucită aiurea şi trase de ea . Ochii care păreau asimetrici se aliniaseră şi figura devenise atentă şi sobră .

-Trebuie să închid . Vânzătoarea deschisese cabina de probă şi îl privea prin ochelari cântărindu-l . Fără să-şi mai dea faţa jos îi întinse celelalte două pachete lucioase , se îndreptă spre casă şi plăti . Îşi privi ceasul şi realiză că vernisajul stătea să înceapă . Din sticla uşii de la intrare îl privi un domn sobru . Noaptea se furişa tăcută pe alei şi ploaia bătea cu degetele boante în  umbrelă . Păşea grav spre Galerie şi pe furiş îşi făcea ultimele retuşuri . Încercă un zâmbet dar pielea feţei era prea strânsă şi nu reuşi decât un rictus care-l duru .În spatele lui , ploaia se lua la trântă cu oraşul…

Written by Rusu Gigi

iunie 4, 2010 at 4:15 pm

Tabloul ( II)

with 26 comments

-Ce bună ar fi acum o bere ! îşi spuse şi gândul îi porni iarăşi să hoinărească pe străzile ameţite de iarnă . Se opri în gând în faţa rondoului şi apoi se roti de câteva ori mistuit de o moleşeală plăcută . Apoi rabată tot în gând uşile localului şi aproape că putu să perceapă larma  de la mese , zumzetul vocilor ce se amesteca acum cu clipocitul apei şi râsul nervos al puştilor ce turnau în ei vodcă  fumând ostentativ ţigarete cumpărate pe sub mână de la magazinele de vise şi undeva de deasupra , din difuzoarele disimulate în tavan , vocea lui Freddie Mercury cântând în surdină „ My life has been saved „ .În rest , pustiu , un pustiu pe care deja îl cunoştea şi care era cu atât mai de nesuportat , cu cât îi era mai familiar .

-La ce să mă întorc ? se întrebă şi măcelăria îi năvăli în gând plină de mirosuri grele şi cârlige nichelate , se vedea în halat alb , pătat de sânge , despicând carcasele atârnate , aliniate ca nişte soldaţi la instrucţie şi picăturile de apă căzând în chiuvetă îi zumzăiau în creier ca o măşină uriaşă de tocat  .

-Îi ştiu ochii de undeva , atât de bine îi ştiu …îşi spuse dar lăsă gândul neterminat şi se concentră iar la poziţia lui .

Muşchii începeau iar să-l  doară , ar fi vrut să se mişte dar ea picta , îi simţea pensula alunecând în spatele şevaletului şi rămase nemişcat , pierzând şirul secundelor , numărând şi luând-o iar de la capăt , hoinărind în gând pe străzi desfundate  , zăbovind în parcări dreptunghiulare , aproape goale şi întorcându-se iar din ce în ce mai ostenit ca să zacă în acea poziţie ce devenea din ce în ce mai de nesuportat .

Lumina ce intra pe fereastră pălea şi nori tulburi alunecau pe cer departe , apoi totul se lumina şi el amorţea încetul cu încetul ; durerea se estompa şi furnicăturile dispăreau şi ele , numai gândul îi rătăcea prin locuri umblate şi neumblate  . Era mirat şi el de limpezimea cu care lucruri nebănuite altădată i se dezvăluiau . Esenţe neştiute izbucneau acum şi el îşi găsea timp pentru a le percepe , mirosuri noi , şoapte , fulguiri de lumină , pete de penumbră pe care altădată nu le-ar fi distins îl cuprindeau şi-l toropeau .

O privea pictând şi nu mai simţea nimic la gândul ca e gol .

-E aproape gata , zise ea şi se aplecă să-şi amestece culorile iar el nu mai simţi nevoia să se îndrepte . Devenise atent la toate detaliile ce-i scăpau de obicei  şi asculta deja şoapte numai de el auzite ..

-Vrei un pahar cu apă ? şi el nici nu se gândi să răspundă ca şi cum ar fi putut să-i transmită lipsa lui de dorinţă printr-un alt canal , mai subtil ,  lipsit de gălăgia plicticoasă pe care cuvintele o puteau naşte .

Ea deschise fereastra şi o lumină nouă năpădi încăperea . Mirosea a salcâm înflorit şi el văzu fără să se  întoarcă copacii în floare şi se întrebă când naiba a trecut şi timpul ăsta . Îşi amintea ca prin vis zăpada murdară de pe alei ca şi cum nu acum două ore în urmă ar fi intrat în atelier ci mai demult , cu mult mai demult şi încetul cu încetul înţelese că pierduse şi noţiunea timpului , la fel cum şi durerea de a sta încremenit o pierduse . Se apropie de el să-l studieze şi el îşi aminti unde mai văzuse ochii aceia şi  nici măcat nu se mai miră să o vadă cu părul scurt şi roşu , ca şi cum tot timpul ar fi ştiut în străfundul lui că de fapt e Renate .

Ea îl  privi şi îl mângâie uşor ca pe o coală de hârtie sau ca pe o pânză şi el îi simţi mâna alunecând nu pe un trup gol ci pe o suprafaţă plană , întinsă pe şevalet .

-Ştiam că o să reuşesc , îi spuse şi el nu se mai miră . De când te-am văzut am ştiut că eşti modelul perfect pentru tabloul viu pe care tot încerc să-l pictez .

De afară primăvara năvălea cu mirosuri şi sunete noi şi tabloul din atelier începea să respire ca şi cum trupul gol şi contorsionat de pe pânză ar fi simţit încă timpul alunecând pe lângă el ca o picătură de apă dizolvată într-un lac fără fund .

Written by Rusu Gigi

mai 27, 2010 at 8:29 pm