La concert

Lăsasem maşina în parcare , oricum , mai departe nu puteam înainta ; poliţia blocase circulaţia şi se lăsase răcoarea , începeam să tremur . Căutam o cale să trec mai departe .  Piaţa era acum o mare de oameni…puteam percepe unduitul valurilor , atunci când melodia  ţâşnea de pe scenă şi se revărsa odată cu lumina reflectoarelor peste capetele şi braţele ridicate uniform . Nu puteam zări cine cântă şi nu distingeam nici un cuvânt . Adolescenţi cu ochii dilataţi de lumina neoanelor dansau cuprinşi de o febră care nu-mi era străină , dar pe care o lăsasem de mult în urmă . Aerul vibra şi simţeam cum corpul meu începea să vibreze şi el . Am urcat pe o bordură şi bordura dansa şi ea odată cu mine şi abia când melodia s-a oprit şi deasupra au  izbucnit artificiile , suprafaţa de dedesubt a redevenit beton şi lumea , zgâlţâită până atunci a redevenit încetul cu încetul , stabilă . Priveam  feţele care treceau pe lângă mine şi-mi erau străine , ca şi cum prin toate peregrinările mele prin oraş  nu dădusem de niciunul , niciodată . Toţi tinerii aveau aceleaşi feţe şi aceleaşi expresii obosite şi fericite totodată . Câteva fete dansau într-o margine…melodia curgea acum uniform şi o caracatiţă uriaşă de artificii dansa pe cer. Atunci am zărit-o . Era firavă şi blondă şi s-a îndreptat direct către mine. Abia când m- a prins de mânecă am zărit copilul pe care îl trăgea după ea . Mai ai şi tu grijă de el , mi-a şuierat punând palma copilului în palma mea . …Sânt frântă , a mai zis. Mă luase prin surprindere . Nu o mai văzusem în viaţa mea şi când , într-un târziu i-am spus , a izbucnit în plâns…Iar te prosteşti…mereu o faci…a spus printre lacrimi şi mâinile i-au căzut pe lângă corp fără vlagă…Apoi a început să plângă tot mai tare . Aproape ţipa şi fetiţa cea mica , pentru că fetiţă era , plângea şi ea acum. Cei din jurul meu s-au oprit…deasupra scăpărau stele artificiale , de pe scenă curgeau note joase şi ei mă priveau cum ţin de mână o fetiţă care plânge. Mă detaşasem de mine…izbutisem să mă dau câţiva metri mai încolo şi mă priveam. Am apucat să văd şi bodyguarzii care s-au ivit de nu ştiu unde şi mi-am reluat locul cuminte . Eram iar eu , cel surprins şi începusem să le explic zdrahonilor în uniformă că totul e o neînţelegere . Ea sughiţa încet şi mă privea fără să priceapă şi pe cer se năşteau şi mureau roiuri de lumini . Aş vrea să te ajut…i-am spus dar crede-mă , nu te cunosc…Am băgat mâna adânc în buzunare dar nu am întâlnit decât şerveţele de unică folosinţă şi cheile de la maşină . M-am simţit caraghios .  Eram la un concert la care nu ştiam cine cântă pe scenă , nu cunoşteam nici un chip de prin preajmă şi de mână mi se agâţase ca de o creangă salvatoare o blondă pe care nu o mai văzusem vreodată . Băieţii şi-au terminat numărul , au făcut cu degetul la gură semn să facem linişte şi au dispărut tocmai când , deasupra scenei au explodat ultimile artificii…cele care dau semnalul că serbarea s-a sfârşit . Am ridicat ochii şi ploaia de culori şi zarva adolescenţilor m-a făcut să uit pentru o clipă de frigul care mă cuprinsese . I-am şuşotit fetei care mă privea că totul o să fie bine cumva şi am privit cum agonizau sus ultimile stele . Cineva m-a împins şi când am privit , mama şi fetiţa ei dispăruseră în noapte . Pe mânecă îmi râmăse urma mâinii ei ca o lacrimă care nu apucase să se usuce . Am plecat,  purtat de torentul care se descătuşase şi în urma noastră scena se topea ca într-o ceaţă şi noaptea creştea uriaşă şi fără cusur…

Ploaia verde

Ieşise pe balcon şi acum sta pe fotoliul vechi de când lumea pe care îl scotea  doar vara şi asculta vuietul străzii . Oraşul crescuse pe nesimţite în jurul lui , aşa încât , abia într-un târziu înţelesese că ceva iremediabil se petrecuse cu locurile pe care altădată le întâlnise cu uimirea celui pregătit mai mult să caute şi să descopere decât să fie căutat şi descoperit  . Cu foarte mulţi ani în urmă , căsuţa cochetă , ascunsă parcă de teii ce ţâşneau din parc îl ademenise ca o iubită şi oricât de mult i se împotrivise , până la urmă se resemnă şi , după ce căutase  îndelung o locuinţă potrivită pentru ai lui , se întoarse şi o cumpără de la vechii proprietari .  Apoi trudise pană ce o puse la punct şi nu apucă să se bucure prea mult de ea când primi oficial hârtia de evacuare . L-au mutat într-unul din blocurile cenuşii , la etajul 7 şi de acolo a putut privi cum buldozerele îi făceau praf bruma de trecut pe care o acumulase . Pe locul ei , răsări un alt bloc cenuşiu şi teii păreau acum ireali , izgoniţi din parcul ce se micşora cu fiecare an care trecea. Ei au rezistat cel mai mult . Primele , au dispărut florile . Una câte una au prins a se ofili şi asfaltul începu să ia  în stăpânirea sa , rând pe rând , toate fostele alei ale parcului . Apoi iarba s-a mai luptat cu betonul până ce ostenită s-a dat şi ea  bătută şi ultimile fire ce mai răzbăteau timid printre fisurile asfaltului deveniseră aspre şi ţepoase şi nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine , când şi unde , până la urmă  dispăruse cu totul orice urmă de verde. Ultimul tei uscat fu doborât acum câţiva ani şi blocurile de beton şi sticlă erau acum suverane şi se lăfăiau nestingherite sub soarele alb şi sticlos . Era zăpuşeală . Toată vara era acum o imensă zăpuşeală şi copiii care nu văzuseră în viaţa lor o floare sau un smoc de iarbă leneveau somnolenţi sub panourile publicitare încinse . Cea din urmă ploaie venise acum câteva veri , aşa că tresări când auzi un tunet răzleţ şi privi , înainte de a se ridica , la norii ce prindeau a se buluci spre miază-noapte . Îşi puse ochelarii…ceva nu era în ordine . norii nu erau alburii sau cenuşii aşa cum îi ţinea minte ci aveau reflexe verzi şi se revărsau deasupra ca  o pată de cerneală verde pe un cer de sugativă . O pală de vânt se izbi de geamuri şi panourile imense ce ascundeau ghenele pline de gunoi se unduiră scârţâind . Ceva îi lovi obrazul şi-i cazu la picioare . O frunza de un verde crud zăcea pe măsuţa din faţă . O ridică şi parfumul uitat de tei îi năvăli din memorie .   Apoi izbucni ploaia. Stropi verzi cădeau dintr-un cer inundat de verde şi luau în stăpânire oraşul . Încet , încet , blocurile cenuşii din faţa lui începuseră să se coloreze în verde vegetal , ca şi cum miliarde de muşchi minusculi  ar fi răsărit instantaneu .  Trecătorii fuseseră luaţi prin surprindere şi cum de mulţi ani renunţaseră la umbrele , acum priveau uzi şi neajutoraţi , potopul verde . Semafoarele aveau acum trei nuanţe de verde care se succedau una după cealaltă aşa că maşinile , ca nişte broaşte pe roţi treceau fără să se mai oprească şi oamenii aşteptau pe trotuare înverzindu-se . Îşi privi palmele…acum erau verzi şi păreau nişte ramuri crescute în prelungirea lui . Pentru o clipă zări  printre blocurile înverzite , vechea lui căsuţă , ca o  nălucă verde şi dureroasă . Un miros uitat , de pădure reavănă de munte urca din asfaltul înverzit pe când , toropit de ploaie începu să lunece printre amintiri ca într-un somn verde şi fără sfârşit….

Dimineaţa , în oglindă

Uneori , dimineţile mă iau prin surprindere , curg una peste cealaltă , trase la faţă ca nişte desene pe asfalt peste care s-a scurs o noapte întreagă şi numai ploaia de vară , uşuratică şi distrată le mai dă culoare . Apoi  , aerul se rarefiază şi simt uşor , uşor cum o greutate pe care nu-mi dădeam seama că o port în suflet se ridică şi abia atunci percep dimineaţa . La Câmpulung , ea vine mai târziu . Umbra întârzie să se ridice ca şi cum o forţă mai puternică decât ea ar ţine-o apăsată până ce soarele nu prinde mai multă putere . Abia atunci ţâşneşte undeva sus , către Pietrele Doamnei , aşteptând înserarea . Se luminase când m-am hotărât să ies la o plimbare . Copiii  începeau să se caute şi în aer mirosea a pădure şi a vară sfâşiată . Pe marginea drumului ,  câţiva muncitori săpau o groapă . Era unul  în vârstă şi câţiva puşti . M-am apropiat de ei şi le-am dat buna dimineaţa . Mi-au răspuns şi au continuat să sape icnind . Cel în vârstă îmi arunca din când în când câte o privire iscoditoare fără să se oprească din lucru şi broboane de sudoare îi străluceau pe fruntea plină de riduri . Părul îi era rar şi alb şi  pe faţa nerasă îi alunecau cute   pământii . Se grăbeau să termine . Răsuflau tot mai greu şi vestele de semnalizare se lăbărţau peste groapă . Am dat să plec mai departe dar am avut deodată sentimentul acut că sânt privit ceva mai insistent decât de obicei . Bătrânul mă observa cu colţul ochilor şi părea să mă recunoască . Un sentiment de ruşine şi vinovăţie m-a cuprins pe neştiute şi m-am oprit nesigur . Poate că e vreun vecin mai în vârstă , mi-am spus , poate tatăl vreunui vechi prieten de joacă ,o fi unul din cei pentru  care ai mei mă urecheau când eram copil să îi salut . Poate că ar trebui să spun ceva …dar nu ştiam ce  şi dimineaţa urca mai roşie şi mai fierbinte ca de obicei . Ar fi trebuit să-l strig pe nume , dar numele le uitasem de mult  şi în locul lor nu mai rămăsese mare lucru , doar câteva chipuri , şterse şi ele şi un evantai de emoţii şi mirosuri , care , singure nu puteau decât să mă ameţească mai tare şi să mă facă şi mai nesigur . Maşinile treceau  pe lângă mine , uitasem de plimbare , scotoceam doar fără noimă prin memorie şi ceea ce găseam nu mă ajuta de loc . Bătrânul s-a oprit în cele din urmă istovit şi văzând că îl privesc mi-a zâmbit , apoi şi-a trecut mâna peste gură ca şi cum nu ar fi vrut să-i văd cioturile de dinţi rămase . Ceva din gestul lui mi s-a părut cunoscut şi rotiţele din creier au prins să scapere tot mai tare , fără să fiu în stare să-mi amintesc ceva .  Şi-a scuturat măinile şi a venit încet către mine şi pe măsură ce se apropia  am fost din ce în ce mai sigur că îl cunosc . Mai întîi mi-a spus pe nume . M-a privit drept în ochi şi m-a strigat …ca la catalog m-a strigat şi abia atunci am ştiut că e colegul meu de clasă , unul din cei mulţi pe care niciodată nu i-am mai văzut de când am plecat . M-a privit stânjenit şi în câteva cuvinte mi-a povestit viaţa lui . Lucra sezonier şi se simţea tot mai bolnav . Nu l-am compătimit . Priveam ca într-o oglindă şi eram când dincolo , când dincoace de ea .Eram şi eu , eram şi el şi îmi era din ce în ce mai greu să  mai  privesc prin rana ce se se deschisese între noi .  Şi- a aprins o ţigară şi a rămas tăcut . Am tăcut şi eu şi am simţit cât eram de străini şi timpul se aşternea obosit la picioarele noastre acoperindu-ne până la creştet   . Într-un târziu am reuşit să plec . Acum , dimineaţa se topise cu totul şi aerul frigea de-a binelea . M-am oprit şi m-am mai întors o dată la colţul străzii , să-l salut . Mi-a răspuns şi apoi a înţepenit în praful zilei , cu mâinile căzute aiurea pe lângă corp  , ca nişte crengi frânte , pe cănd umbra ce stăruise din zori se ridica… se ridica , dezvelindu-ne…

Jurnal de caniculă

Abia intrat în văpaia zilei , mă întreb  ce a mai rămas din Iaşi , din Iaşiul meu , vreau să zic ; soarele cade  pieziş şi aerul moţăieşte fierbinte şi greu . O iluzie , atât mai rămâne din umbră  şi lumina străbate frunzişul des ca un cuţit  .  Căldura curge, o apă leşioasă ce se insinuază prin toate cotloanele…şi încă miroase  a tei …cumplit şi drag îmi mai miroase . Doar străzile îmi par străine , …atâta timp s-a scurs că umbra mea e de acum stingheră şi cotloanele ascunse n-o mai recunosc …alunec printr-un oraş aproape necunoscut şi numai vocea feminină a GPS-ului mă trage de mânecă . ….Viraj uşor la dreapta , nu e timp de amintiri , intri în sensul giratoriu şi îl părăseşti la a treia ieşire…şi încetinesc şi caut , dar feţele îmi sânt străine şi doar teii , numai teii îmi surâd . Şi totuşi , unde să dau de mine îmi spun şi aleg Galata. Mai e teiul …? mă întreb şi când dau de el tac . Tace şi el şi îi pipăi coaja şi îi recunosc fiecare cută , şi mirosul şi respiraţia i-o recunosc …ca şi cum ar fi ieri , ca şi cum abia aş fi plecat . Şi zidul mânăstirii arde , obosit de atâta luptă deşartă cu soale lui iulie , a unui alt şi alt Iulie … Aleea e pustie şi solemnă , şi eu , cel de ieri , pe nicăieri. Măcar pot respira…e atâta verde că oraşul de dedesubt , cu zgomotul şi fumul lui cu tot e din ce în ce mai departe . Apoi , deodată am senzaţia că pe aici am fost , mă opresc şi alt Iulie ţâşneşte de undeva , e atât de puternic că cel de acum cu tot cu canicula lui se chirceşte . Zâmbesc şi mă risipesc iar …regăsindu-mă la plecare…abia regăsindu-ma . Apoi un ceas de zăbavă la Casa Cărţii…fără de care mi-e greu să spun că am trecut prin Iaşi…Printre volumele proaspete dau de cele de anul trecut , ceva mai prăfuite şi cu preţ redus şi melodia din surdină curge leneşă ca altădat’ . Afară aerul fierbinte loveşte sec , ca un ciocan şi imaginile încep să se deformeze sub soare  …şi totul zdrăngăne împrejur . Mă uit îndelung şi nici o faţă cunoscută prin prejur…doar Dosoftei , ceva mai gârbovit , resemnat la 1980 km de Paris . Poate palatul , îmi spun şi îl privesc detaşat….ceva îmi scapă…acum pare gonflabil şi topit în lumină . Altădată…poate ca mereu altădată…Ies din iaşi urmărit de salutul lui Bibendum , mascota Michelin şi urmărit până departe , nepermis de departe de mirosul  încă neapus al teilor de altădat’ …

Cât de cât…

Ieri , eram într-o banca , nici nu contează în care , mai toate arată acum la fel . Nu era aglomerat din cale afară , doar cald , teribil de cald . Aşa se întâmplă de cele mai multe ori . Intru destul de rar în banca de care vorbesc  , dar de fiecare dată e câte ceva . Sau e moarte de om la ghişeu , sau e sufocant de cald . Ieri , cum spuneam , era puţină lume şi credeam că o să rezolv destul de repede .M-am înşelat .Venise un şef mare de la Bucureşti şi toţi alergau ca iepurii prin jurul lui . Funcţionara care trebuia să mă servească pe mine , tocmai preparase o cafea şi acum se agita cu ceaşca în mână ; şeful se plimba de ici colo inspectând minuţios totul cu un ochi atent şi profesional . Cineva îi arată panoul de prezentare cu politicile de dobânzi ale băncii şi îl întreabă dacă e corespunzător . Mda…zice el…cât de cât merge…În cele din urmă am ieşit din bancă şi cel mai probabil aş fi uitat cu totul de scena la care asistasem , dacă în drumul meu prin faţa parcului nu aş fi dat de primar şi de oamenii lui . El , primarul , transpira din abundenţă şi mototolea nervos o batistă în palme . Tocmai le zicea subordonaţilor pe un ton răstit…băi , pe mine nu mă interesază cum faceţi dar în două ore să se vadă cât de cât ceva , prefectul e pe drum . Cât de cât , mi-am zis…şi tu tot …cât de cât , deja începuse să ma calce pe nervi expresia . Pe câteva bănci din parc , aşezate strategic la umbră , mai mulţi  pensionari jucau table pe bani . Ce zici , nea cutare , întreabă unul …dau ăştia pensiile la timp ? , or mai fi bani ?  Păi , le dau zice altul …voi nu vedeţi că până acum , le-au dat cât de cât la timp ?  Cum nu puteam să-mi astup urechile , am grăbit pasul . Cât de cât  , îmi zgâria deja urechile . La birou , totul părea în ordine . Cifre , indicatori financiari , cafea cât cuprinde …Aici nu e loc de …cât de cât…mi-am spus şi m-am mai liniştit . Aproape de sfârşitul programului apare şi ultimul client cu un braţ de acte. Îl invit să ia loc . Devine vorbăreţ şi-l ascult . Are probleme cu un partener , cu banca şi-mi zice până la urmă pe şleau…Ştiu că e criză…dar aş avea nevoie de un bilanţ pozitiv…nu mult…măcar….Nu…îi zic…să nu cumva să zici….Nu …zice el…nu mult…cât de cât acolo…   Nu mai e nimic de făcut , mi-am zis . Acum , totul e cât de cât…Mi-am aprins  în minte o ţigară şi am deschis larg fereastra ca şi cum aş mai fuma cu adevărat .  Plouase şi în bălţi sclipeau luminile aprinse în vitrine . Se răcorea şi în sfârşit avea să fie bine…cât de cât…

Un ţipăt de lut

Aseară , rătăcit în mulţime , mi-am amintit că serbările comuniste aveau loc , aproape de fiecare dată , dimineaţa şi începeau de regulă cu un miting în care cineva lua cuvântul . Poate că aşa erau indicaţiile . Dimineaţa , pe lumina crudă , oamenilor le era mai greu să-şi ascundă sufletul . Fiecare îşi ţinea gândurile la vedere , aşa că celor din tribună le era destul de uşor să –i măsoare şi să-i  numere . Acum , toate serbările se fac pe noapte. Nici asta nu e la voia întâmpării . Pare chiar mai comod . Cei din tribună , poate aceiaşi de altădată , nu mai sânt siliţi să vadă feţele contorsionate de griji . Aprind felinare colorate şi tonurile devin mai dulci  , dau drumul la maxim boxelor şi nu mai aud nici un geamăt , totul devine uşor confuz şi noaptea generoasă poleieşte totul .  Aseară , am vrut să văd ceramica expusă dar lumea curgea pe alei  ca un fluviu ieşit din matcă  . Boxele urlau la lună şi în aer plutea miros de mici şi hamsii prăjite . Figurile se topeau una în alta , îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp şi cu cât devenea mai aglomerat , cu atât mă simţeam mai stingher . Poate că nicăieri nu te simţi mai singur şi nu te poţi ascunde mai bine decât într-o mulţime gălăgioasă .De aceea am ieşit azi .  Trecuse nebunia şi aleile erau amorţite , ca după o febră mare .

M-am bucurat să dau chiar de la început de acel Cucuietu Iurie din Republica Moldova , cu ceramica lui cuminte şi muncită , la o margine de alee .

Figurile plăsmuite de el sânt naive dar vii şi nu se poate să nu fii întâlnit vreuna în satul bunicilor .

Măşti colorate aduse de un meşter din Vorona ,  senin ca o Duminica fără sfârşit.

Icoane şi ouă gigantice , pictate de meşterul Colibaba din Rădăuţi .

Ce fel de sărbătoare ar mai fi fost fără nelipsiţii indieni…?

M-am făcut că nu observ străchinile de un gust îndoielnic , vândute la un leu bucata de cei ce până acum vindeau seminţe la colţul străzii . Nici florile din cârpe colorate ce-mi amintesc de cele împletite în coroanele funerare . Uneori m-am împiedicat de pitici răsăriţi pe asfalt ca ciupercile după ploaie .

…şi m-am molipsit de la zâmbetele de  lut risipite pe alei .

Totul pare de un calm bucolic , privirea aproape că alunecă peste forme , dacă n-ai vedea , dacă n-ar ţâşni de unde te aştepţi mai puţin un ţipăt …un ţipăt de lut…

Furtuni

Furtuna mea

Cerul cobora ca o ameninţare , negru şi tulbure şi aerul era fierbinte ; pleoapele cădeau şi mă târau în somn , mai bine că au făcut-o , mai bine …mi-am zis , aşa că furtuna m-a prins în mijlocul unui vis , unde şi aşa copacii se chirceau neliniştiţi  . Afară se dezlănţuise iadul dar , curios , mă trezisem ,reveneam la suprafaţă şi ploaia dezlănţuită , ruperea de nori  mă împrospăta . Totul a durat doar câteva minute apoi vişinul din livada de peste drum a încremenit ca un recrut la drapel şi crinii s-a potolit din dans , numai torentele de pe străzi au continuat până în zori  să şuiere dar apoi au lucit stelele . Şi doar am stat treaz…abia am pus geană pe geană…şi tot am pierdut spectacolul . Dimineaţă , la ştiri au dat imagini din Rădăuţi , peste 150 de acoperişuri smulse , maşini avariate , panică …parcă priveam un film , toate se petrecuseră în absenţa mea…iar . Mi-am amintit , cum la cutremurul din  ”77 am ieşit în curtea internatului , mai mult chemat de ceilalţi decât speriat de clătinarea pereţilor dormitorului . Apoi am dormit tun până dimineaţă şi abia la şcoală abia am văzut neliniştea din ochii celorlaţi şi am înţeles că ceva grav se întâmplase . Poate că am o problemă cu dezastrele . De fapt , nici pe cele din viaţa mea nu le percep decât cu mult după ce ele s-au  întâmplat  . Până la urmă , asta îmi dă o bună perspectivă şi nu e chiar atât de rău .

Furtuna lui

L-am întâlnit din pură întâmplare . Era aproape la fel cum îl ştiam , doar că făcuse burtă …o burtă ţuguiată ca la diabetici . Şi peste toate , se apucase de politică . De grăbit , mă grăbeam , ca de fiecare dată , dar nu se cădea să nu schimb câteva cuvinte cu el . Şi se vedea că are poftă de vorbă . Cum mi-am petrecut furtuna , m-a întrebat …I-am zis …şi el puţin dezamăgit…că am scăpat ieftin .  Mă rog…El , privea în seara aceea cum ţiglele de la casa de alături se ridicau în aer şi se roteau bezmetic în aer…Mai precis ronţăia ceva şi privea. Ca la cinema…În sufragerie era semiîntuneric , televizorul se oprise şi se făcuse o linişte apăsătoare . A zărit cum o bucată de ţiglă scăpată  din roiul ei se îndrepta spre el dar nu a realizat ce se întâmplă până ce geamul nu s-a făcut ţăndări . Abia atunci şi-a amintit de armată şi s-a culcat …pe burta lui ţuguiată s-a culcat . Şi acum era bucuros că a fost numai atât…a…dacă nu mai pun la socoteală şi burlanul ce i-a făcut praf geamul din spate de la Logan . L-am aprobat şi am dat să plec..Ce cred despre toate astea…? Cine o să suporte pagubele …? m-a întrebat…Am ridicart din umeri…şi el….Ca democrat-liberal , cred că autorităţile… Dar deja îmi pierdusem orice interes, plecasem şi cuvintele i se scurgeau pe asfalt fără să mă ajungă …L-am mai privit o dată , înainte de a intra pe alee şi vorbea în continuare nestingherit cu ochii închişi ca în faţa unei săli arhipline . Şi doar castanii doborâţi de vânt îl  ascultau .

La braţ cu Mallarme

Ne cocoţam de dimineaţă la cucurigu şi până ne chemau la masă citeam tolăniţi … Eram cu cheile în mână şi-l ascultam ; ploaia se mai domolise  şi începuse iar să miroase a tei , vântul amesteca ameţit răcoarea ploii cu aroma ultimilor  flori deschise . O să întârzii , i-am zis şi m-am aşezat  înapoi pe fotoliul din faţa biroului . Sună acasă , mi-a răspuns …spune-le …vorbim încă puţin şi plecăm…şi şi-a turnat  iar în pahar…era însă groaznic de târziu , am dat din mână a lehamite  şi i-am făcut semn să continue .   Frigiderul a icnit scurt şi apoi a început să toarcă monoton şi lămpile de pe alei tremurau în ploaia leneşă şi  lumina palidă se scufunda în bălţile intunecate . Acum , că se luminase , îi vedeam mai bine faţa şi sub ea aproape că-l zăream pe prietenul meu de demult ….Uneori…îşi aminti el , ciuleam urechile şi ascultam cum scările trosneau . Mama îşi băga capul pe uşă , dar aroma prăjiturilor cu căpşuni sau vişine intra cu mult înaintea ei  şi tăbăram pe ea , lacomi . Apoi citeam pe rând  din Mallarme…” După-amiaza unui faun „ …de câte ori îmi amintesc de Mallarme simt încă vântul alunecând pe sub ţiglele din pod şi pe buze îmi explodează gustul de căpşuni din tartele calde. Ţii minte ?…

„ Din gânduri sacrilegiul : nu-mi mai rămâne mie

Decât să zac în setea nisipului . Şi fie

Ca viniferul astru să-l simt , pe gât , curgând ! „

Şi  într-una din zile a urcat . Era cu câţiva ani mai mai mare decât amândoi dar înflorise deja şi eram topiţi dupa ea . Scările au scârţâit la fel  şi noi ne prosteam recitând în faţa oglinzii îmbrăcaţi ca nişte papagali . A deschis şi a pufnit în râs şi ne-am pleoştit  ca doi crini lăsaţi fără apă în vază şi ea ne-a strecurat pachetul de Rodopi…sânt ani buni de când nu am mai văzut ţigările astea…Să aveţi grijă de el , ne-a spus…să aveţi grijă…Îmi aminteam …ziua mi-o aminteam cu toate amănuntele ei …Zăcuse până atunci în mine inofensivă ca o bombă cu efect întârziat şi acum îmi era puţin ciudă pe el că mi-o scosese la suprafaţă  . Până spre seară am visat cum o să fumăm toţi trei , deşi nu mai fumaserăm vreo dată până atunci . Seara nu mai venea şi  Mallarme aştepta cuminte pe marginea patului şi visam . A urcat îmbrăcată elegant şi eram fâstâciţi ca doi şcolari ….Pachetul meu…a spus doar şi văzându-ne mutrele…doar nu credeaţi că e pentru ţânci.

L-a băgat cu dezinvoltură în poşetă şi a coborât scările , sporovăind cu mama , ca şi cum ne făcuse doar o vizită nevinovată . …A fost prima dezamăgire ? m-a întrebat şi o lumină jucăuşă îi apăruse în ochi . Nu i-am răspuns …cel puţin în cuvinte , dar el ştia cum o urmărisem bine ascunşi în pieile noastre de puşti şi cum buzele ni se schimonoseau şi cum priveam oriunde altundeva decât în ochii celuilalt . Şi nu se putea să nu-şi amintească cum , după ce o văzusem fumând cu băieţii de vârsta ei pe banca din parc , am cumpărat votcă şi un pachet de Rodopi . Puteam să o păţim mai rău , mi-a zis şi de zâmbit am zâmbit amândoi. Parcă o revedeam pe mama urcând greoi scările cu platoul cu tartine şi –mi amintesc şi acum paloarea din obraji când a deschis uşa şi fumul gros a năvălit spre ea sufocând-o . De iertat ne-a iertat până în cele din urmă . Toate mamele iartă mai devreme sau mai târziu . Acum era prăvălit în fotoliu şi râdea de-a binelea. Pe ea ai mai văzut-o  ?…l-am întrebat . …Acum câţiva ani , înainte de a pleca în Italia …şi tot el…nici atunci n-ai mai fi putut să o recunoşti .

Apoi , înainte ca lumina să se ia iarăşi , mi-am amintit…era ca un fulger , era chiar ca acel fulger de acum , imaginea ce mi-a năvălit în minte . Eu , cu ochelari şi cămaşă albă rătăcind prin parcul oraşului cu volumul de poezii  sub braţ , sau cum spuneam uneori , la braţ cu Mallarme şi cu pachetul de Rodopi desfăcut . Era atât de departe imaginea că  dintr-o dată mi s-a făcut frig şi m-a cuprins fără leac dorul  de acasă…

Piticul deşucheat

Închideţi ferestrele şi adăpostiţi-vă înăuntru …a mai apucat să spună crainicul la televizor ; semnalul s-a luat brusc şi ecranul a devenit dintr-odată  albastru şi indiferent . Apoi am văzut lumina…fulgerul a şerpuit printre blocuri şi în urma lui aerul a tremurat  nefiresc , aproape că am apucat să văd cum imaginea se mişcă cu încetinitorul şi culorile trec dintr-una în alta , amestecându-se . Numai dupa aceea , ploaia a cotropit oraşul.  Am desfăcut o bere , paharele  luceau  în lumina chioară , tăceam amândoi , o alarmă se declanşase aiurea şi afară era răzmeriţă . Copacii se luau la trântă cu vântul şi se schimonoseau la noi .  M-am ridicat să caut lanterna şi el  a  continuat să-mi vorbească ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic  . De fapt vorbea atât de mult şi de repede că abia de-l mai pricepeam . Aveam atâta treabă şi aş fi vrut să-l opresc . Dă-o naibii de gripă porcină i-am zis …Măcar de i-ar schimba numele…E destul de indecent să te interneze la boli contagioase , secţia porcina…Apoi  tot eu…e a doua sticlă…O să sun după un taxi , ultima oară când am plecat ameţit , mi-au săltat carnetul …Tu nu vezi ce-i afară  ? mi-a răspuns . Şi priveam amândoi  potopul , tocmai începusem să mă încălzesc , aveam iar chef de vorbă când au luat lumina . Ups-ul a început să ţipe şi am apucat să salvez toate operaţiile , apoi am închis calculatorul . Coborâse peste noi un soi de linişte. Frumos biroul tău…nu ştiu dacă îşi râdea de mine sau nu dar pe întuneric , încăperea părea mai mult o boxă . Aş fi vrut să plec acasă dar apa crescuse pe străzi şi maşinile se opinteau cu greu să treacă . Lanterna , bineînţeles că era aproape descărcată şi mi-a părut rău că nu mai aveam lumânări . S-a apropiat de geam şi la lumina unui fulger îndepărtat i-am zărit faţa din profil .  Nu-l mai văzusem de atâţia ani şi mi s-a părut ciudat să apară dintr-odată în biroul pe care abia îl deschisesem . Venise , zicea el ca un client obişnuit , apoi numele meu i s-a părut cunoscut …nu esti tu…? m-a întrebat…şi într-un târziu l-am recunoscut şi eu . Copilărisem împreună acum foarte mulţi ani în urmă . Era cât pe ce să câştig la Loto , a strecurat el ; tuna şi nu-i vedeam prea bine faţa dar l-am lăsat să-mi povestească . În loc de asta a surâs puţin strâmb şi a continuat…doar că nu am jucat . De ani de zile nu mă mai las în voia norocului . I-am dat dreptate . Şi i-am povestit despre cei zece francezi norocoşi care au câştigat o vacanţă la Rio .  Doar că la întoarcere au luat cursa AF 447  spre Paris şi Airbus-ul cu cele 228 de persoane la bord , printre care erau şi ei şi însoţitorii lor ,  s-a scufundat în Atlantic . E destinul , mi-a răspuns el…O doamnă mai în vărstă a pierdut cursa şi s-a bucurat pentru norocul ei . Prea devreme . Peste două zile era accidentată mortal pe o şosea din Europa…  Am destupat altă sticlă şi am turnat uşor în pahare . Ce ziceai de piticul indecent ? Nu i-am răspuns . Mă luase gura pe dinainte . Îi povestisem despre ziua liberă pe care mi-o luasem . În faţa restaurantului la care mergeam aproape săptămânal observasem un pitic într-o poziţie mai deşucheată . Dar asta era doar un aspect neînsemnat , fundalul . Starea care mă copleşise nu i-o puteam povesti . Şi nu aveam nimic împotriva piticului . Doar că soarele lovind în mozaicul multicolor , prinsese nu ştiu de unde o reflexie ciudată . Mergeam spre maşină , observasem poziţia indecentă a piticului de lut , vopsit în roşu şi verde , căldura mă toropise  de-a binelea şi mozaicul lucea în soare . Cineva râdea sub o umbrelă…se pornise o adiere uşoară şi fără să-mi dau seama am prins să alunec . Pentru câteva clipe nu am mai fost acolo . Îmi venea greu greu să-i explic , dar aveam senzaţia că locul în care mă târâse piticul deşucheat nu exista încă , dar cu siguranţă avea să existe . El nu era decât zarul răsturnat de destin pe mozaic . Nu apucasem să zăresc prea multe şi nici nu căutasem asta . Adulmecasem doar…dar cum să-i spui asta unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de o viaţă  ?  Şi afară ploua fără  nici o noimă . Dă-i încolo de pitici …i-am zis doar…Aprinde-ţi odată ţigara…şi fumul iute m-a învăluit şi s-a risipit discret ca o amintire în liniştea biroului . Mai ţii minte cum ai tras primul fum  ? m-a întrebat ….Nu mai ştiam , dar eram pregătit să ascult. Priveam  cum noaptea începea să dizolve copacii aiuriţi , ascultam obosit  vocea pe care i-o uitasem de mult şi un pitic deşucheat mă arunca neîndemânatec ba înainte , ba înapoi .

Visând la Jupiter

E week-end, ascult ploaia şi privesc cum floarea mov de pe etajeră se scutură ca trezită din vis  şi se lăţeşte aiurită împingându-se în geam, mai mai să-l spargă. Prin perdea intră mirosul ultimilor flori de salcâm. Ieri am privit minute în şir cum se prabuşeau la pamânt bujorii albi din gradina de alături. Acum am întâlnit-o iar; ploua şi o ascult. Ţin umbrela pentru amândoi  şi ea îmi povesteşte distrată despre plecare. Pleacă în august în Tunisia. E la mama naibii, îmi spun şi mă înfior când picăturile reci îmi aleargă pe spate. Părul îi miroase frumos şi mă abţin cu greu să nu i-o spun. În loc de asta, îi povestesc despre Jupiter. Îmi ridic ochelarii cu un deget, deja e un tic, ştiu asta, şi mă bâlbâi uşor. Îmi vine  în minte ”Dragostea e un câine venit din iad ”, toată noaptea l-am citit pe Bukowski, am mai adăugat nişte cearcăne doar şi am mormăit  în mine: ” pâna la urmă /nu există nici o şansă/sîntem toţi în cuşca/ unui singur destin/ nimeni niciodată /nu găseşte pe Acela/ Ţevile oraşului se umplu/ gropile de gunoi se umplu/ casele de nebuni se umplu/ cimitirele se umplu/ nimic altceva/ nu se umple….”   Dar ei îi vorbesc despre Jupiter. Nimic altceva. Parcă m-am tâmpit…îi ţin doar o lecţie despre astre. Şi nu-mi plac lecţiile. Nici să le dau şi nici să le primesc. Îi spun că nici noi şi nici măcar florile de soc ce putrezesc acum în ploaie  nu am putea exista dacă Jupiter n-ar atrage cu gravitaţia lui enormă aproape toţi meteoriţii. E o umbrela mai mare ca a mea… îi spun şi sub ea ne putem lăfai  ca şi cum nimic nu ne-ar ameninţa.

Îmi arată cu mâna catedrala, ne plimbam şi ploaia şuiera deasupra, un geam se face ţăndări undeva şi din maşina pestriţă, prin portavoce cineva ne invită să vedem cel mai mic ponei din lume. Abia apoi auzim larma circului. În lumina proiectoarelor stropii par grei şi cad ca bucăţile de metal … ca si gloanţele îmi sopteste… ca şi gloanţele, şi-mi vine să izbucnesc în râs şi să o iau de mână, dar, în loc de asta îi povestesc despre Jupiter… Mă plictisesc până şi pe mine vorbindu-i despre Solar Nebula, despre compoziţia chimică a planetelor gazoase, despre Marea Pată Roşie şi despre inelele întunecate.  Ştiu că ar trebui să-i şterg faţa şi să o privesc, mereu uit cum arata …

Cirque du Soleil Brings Corteo

Prefer însă să tac şi să ascult ploaia. De mult nu o mai vad;  ochelarii îmi sânt aburiţi şi o simt lunecând lânga mine. Cerul se rastoarnă ca o carapace peste oraş, bujorii se înclină umiliţi şi luminile circului se izbesc de vitrine; acrobaţii tac şi ei şi fac salturi mortale sub cupolă. Îmi vin în minte, nechemate, toate versurile pe care le ştiu şi caraghios calc cu sandalele în baltă. Îmi scot ochelarii şi o văd zâmbindu-mi… vântul smulge norii de deasupra şi îi îndeasă peste pădure. Îi zâmbesc şi prin părul ei ud văd licărind primele stele… poate Jupiter îmi spun, poate Jupiter…