- E doar o părere , îşi spuse şi de îndată ochiul de dincolo de fereastră păru să se destrame în ceţurile nopţii . Îşi aprinse o altă ţigară , fumul se încolăcea pe lângă el şi se furişa spre uşiţa sobei ce duduia monoton. Ceaiul rece îl învioră şi uşoarele zvâcniri ale inimii se potoliră încetul cu încetul . Îşi trase haina groasă pe el şi-şi puse căciula călduroasă , se ferecă bine şi numai după aceea deschise uşa cabanei. Lumină cu lanterna de jur împrejur şi zări numai zăpadă neatinsă , ulmi contorsionaţi de ger şi tufe mici  , ninse . Dintr-una din ele ţâşni o cioară iritată de lumină şi la croncănitul ei alte ciori prinseră să-i răspundă şi să se ridice în aer. Fulgii îi alunecau pe obraji şi el stătu ca o stană de piatră neclintită până ce fâlfâitul aripilor negre se pierdu în adâncul pădurii . Intră şi încuie uşa după el . Calendarul din perete se încăpăţâna să-i arate că  au mai rămas numai două zile până în martie .

-Poate că am pierdut noţiunea timpului , îşi spuse şi noaptea cădea în picaj peste cabană , se zgâria în crengile descărnate ale pomilor şi răsufla greu a omăt neatins de razele lunii . Ochiul se deschise iarăşi în geam şi-l privea sticlind inexpresiv şi în spatele lui începeau să lucească alţi ochi din ce în ce mai mulţi .

-Nu mai e nimic de făcut , îşi zise resemnat . Se apropie de sticla transpirată a geamului şi privi . De afară , ochiul rece , multiplicat acum , ca un miriapod fantastic îl ţintuia ca pe o insectă în boldul ei şi la numai o azvârlitură de băţ ,  iarna murea tăcută printre ulmii înecaţi în ultima ei zăpadă…

Spre dimineaţă îl trezi vântul . Ningea în rafale şi abia se mai vedea . Ceasul ticăia într-un colţ şi măcina clipele în ritmul lui propriu . Unele erau mai lungi şi mai greu de mestecat…se roteau în ritmul ninsorii de afară , altele alunecau una după alta înghesuindu-se şi  comprimând timpul în firmituri mai mici…Pe la prânz , ninsoarea se opri şi după ce se înfofoli bine îşi luă lopata şi ieşi la făcut cărări . În curte , printre troiene  se dezmorţi de-a binelea şi abia de mai simţi zvâcnetul durerii din şale .Curăţă metodic toate aleile , făcu cărare către poartă şi şopron şi abia după aceea  scoase sania. Îi prinse şnurul de piele şi apoi o întoarse şi-i lustrui îndelung tălpile cu parafină şi abia după ce o simţi lunecând ca odinioară  se declară mulţumit.

După livada veche  se zărea ca prin ceaţă pârtia de demult…Spatele îl durea chinuitor şi începu să strănute…Sania  , ce acum părea cu ani şi ani mai tânără îl aştepta şi fulgi grei de zăpadă se roteau deasupra porţii deschise…Oftă şi privi către dealul abrupt pe care odinioară îl urca în fugă. Dincolo de el , noaptea se furişa ca o nălucă în timp ce sania îi fornăia la picioare  ,  ca un armăsar nestrunit…

-Hai la o ţigară ! Ne putem lăsa de treabă şi pentru mai târziu îi spunea celălalt iar apoi  lipiţi de zidul exterior , cu ţigările aprinse între buze :

-Iar ai citit…şi el dădea din cap căutând să respire aerul curat mirosind a ploaie . Şi la ce-ţi foloseşte mai zicea muncitorul în vârstă şi pe figura lui se putea cit…Nu-i aşa că eşti la fel de prost ca mine ? Utilajele hârâiau sacadat şi praful plutea prin hala înaltă , deasupra lor zburau vrăbii ameţite de foame şi miros de lac . El se îndârjea să prindă la timp panourile alunecoase şi ceasul îi ticăia ca o prelungire a bătăilor inimii .

Cotea acum pe după o clădire veche ce părea nelocuită de mult şi coletul era din ce în ce mai greu . Îl mută dintr-o mână în alta şi citea numerele de pe case când îşi aminti de Elisa . Era o balerină blondă şi rece ca un aisberg . Uneori îşi uita mâna în mâna lui şi atunci i se părea că ţine în palme un bulgăre de zăpadă .Toată ziua era la repetiţii şi seara pleopale îi cădeau de oboseală . Se temea să nu-i adoarmă cu capul pe umeri şi-o punea să-i povestească  despre turneele ei . O asculta cu ochii pe jumătate închişi şi putea să vadă în minte oraşele prin care ea trecuse , vedea castanii încărcaţi de floare din faţa teatrului , aleile poleite de lună din nopţile de după spectacole şi vocea ei rece ca o floare de gheaţă îl ţinea treaz . Încă avea toate programele tipărite pe care ea i le dăduse , încă le citea şi o privea în fotografii mult timp după ce autocarul ei se răsturnase în prăpastie . Nu se dusese să o vadă , nici nu ar fi avut ce şi îşi amintea de ea ca de o statuie de gheaţă adânc înfiptă în amintirile lui.

Mai erau câteva case dar ara atât de obosit că se aşeză pe o bancă din faţa micului magazin ce se pregătea să închidă . Ceasul ticăia egal şi ştiu că avea să întârzie dar simţea nevoia să stea o clipă şi să-şi amintească despre ziua când primise plicul oficial că tatăl şi unchiul lui se prăpădiseră pe front . Vedea în minte casa pregătită ce de sărbătoare cu parchetul strălucind de curăţenie , globurile felinarelor din perete licărind în galben şi încă auzea melodia veche şi discul rotindu-se în pick-up . Mama ţinea în mână plicul cu stema tipărită şi tremura ca prinsă de friguri . Cineva îi adusese un pahar cu apă şi ea se încăpăţânase să nu scoată nici un sunet . Luni bune mai apoi nu vorbi de loc  şi se stinse spre toamnă fără ca cineva să-i mai audă vocea . Casa rămăsese la fel de pustie şi numai parchetul lustruit mai scârţăia din când în când ca şi cum cei doi ar mai fi dansat pe melodiile bătrânului pick-up .

Seara cădea ca o secure peste oraş şi el abia reuşi să se ridice . Coletul era atât de greu că abia putu să-l care pănă la casa de la numărul 9 . Amintiri de demult i se amestecau în minte , feţe uitate îl căutau şi el păşea peste gropile pline cu apă şi mirosuri de tei şi de salcâmi  de cine ştie când  îl învăluiau . Sună şi apoi îl privi pe bătrânul ce ieşise la poartă şi-i semnă de primire . Ar fi putut fi el peste vreo câţiva ani , avea părul alb şi cearcănele îi pareau cunoscute dar ochii ce văzuseră şi simţiseră atâtea păreau stinşi şi întorşi mai mult către sine . Şi-l închipui cu Eliza de braţ pe aleile bântuite de mirosul salcâmilor în floare sau dansând într-o noapte uitată pe parchetul strălucitor din casa de demult. Îi întinse coletul şi se simţi mai uşurat . De după turla bisericii  o lună cu un colţ rupt urca abia târându-se pe cer şi o stea ce explodase cu cine ştie câte mii de ani în urmă îi polei pentru o clipă şi se stinse în neant…

Coletul devenea tot mai greu şi el , care nu era de loc un pipernicit îl tot muta dintr-o mână în cealaltă până ce obosi de-a binelea şi se opri să răsufle . Citi încă o dată adresa destinatarului , era undeva sus pe o stradă înfundată pe care nu mai urcase de când era numai un puşti . Alături descoperi cu surprindere că scria despre conţinut . Nu era decât un cuvânt scris alandala . Îl citi cu greu şi izbucni în râs de unul singur .Amintiri. Chiar aşa scria ; căra până la urmă un colet cu amintiri . Ce fel de amintiri or fi  ? se întrebă . Fotografii din celălalt veac , scrisori îngălbenite , bileţele trimise cu sufletul la gură şi aşteptate cu înfrigurare de cine ştie cine şi primite cine ştie când sau poate mai degrabă obiecte banale pentru ceilalţi dar încărcate de cine ştie ce sensuri şi aşteptări pentru posesorul lor . Poate că astea sunt amintirile  îşi zise sau cine ştie , treaba mea e doar să predau coletul şi să-mi văd de treabă .

Porni să urce iar şi strada se îngusta tot mai mult  până ce se transformă într-un soi de uliţă ce se rotea  pe după o biserică veche . Soarele devenea tot mai palid , frunzele căzute putrezeau aiurea pe trotuare şi vântul aducea miros de  lumânări încinse şi  flori moarte . Urca , toamna agoniza în plopii  desfrunziţi şi nori cenuşii ca nişte amintiri de demult se destrămau şi  se închipuiau în alte forme deasupra clopotniţei . Surâdea unui gând numai de el ştiut şi urca…

-În ce dată suntem ? Şi cum nimeni nu-i răspunse… Eu , unul am pierdut noţiunea timpului . Ştiu doar că nunta mea trebuia să fie acum câteva săptămâni şi fiecare zi care trece mă îndepărtează de ea tot aşa cum şi malul celălalt se îndepărtează de al nostru . Acum , înţeleg din ce spui , se adresă el locotenentului  , că e tot mai puţin probabil să plec în  curând de aici .

Locotenentul dădu afirmativ din cap ,   apoi se ridică şi el şi trupul lui uscăţiv părea aproape străveziu în   lumina galbenă a lămpii de campanie . El continuă :

-Treaz sau în somn , m-am gândit mereu la părinţi , prieteni şi mai ales la mireasa mea . Acum mă gândesc că asta e firesc pentru mine . Sunt aici prins ca într-o cuşcă şi altceva tot nu aveam ce face. Îşi şterse faţa transpirată şi tuşi . Dar ei , întrebă el…ei au avut tot atâta timp să mă aştepte , să se gândească la mine ? În mod sigur , timpul curge diferit de o parte sau alta a râului . Vedeţi…? voi amândoi sunteţi oameni care cochetaţi cu ştiinţa şi ar trebui să ştiţi mai bine decât mine . Eu altă explicaţie nu am decât că mă învârt într-un vis care nu se mai termină şi totuşi mă pipăi şi mă zgârâi şi doare şi mâinile mele la fel ca ale voastre au început să prindă muşchi verde ca al pietrelor dintr-o baltă stătută .

-Ceea ce spui tu , îl întrerupse profesorul e că noi nu suntem decât nişte proiecţii de ale tale şi  că toate ce ni se întâmplă sunt numai o parte a visului tău . Ar fi simplu…prea simplu cred spuse , împiedicându-l pe celălalt să-i răspundă , şi destul de convenabil dar vezi…eu mă simt cât se poate de real , sunt iritat că maşina îmi rugineşte în ploaie în faţa pensiunii de cine ştie când , am prins apă în ghete şi simt cum degetele de la picioare mi se murează chiar acum în ele , am o vânătaie pe faţă care-mi zvâcneşte şi mi-e foame şi m-am săturat până peste urechi de ceai şi biscuiţi .

-Poate că şi unul şi celălalt aveţi dreptate , îi opri locotenentul . Poate că e un vis şi în acelaşi timp suntem şi reali . Vreau să spun , eu am propria mea identitate şi propriile mele necazuri , aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre şi totuşi ne rotim aici ca într-un vis ce nu se mai termină .

-Vrei să spui că într-un fel sau altul visele noastre interacţionează ? Ca şi cum am fi fiecare în camerele noastre dormind comozi în timp ce în vis ne întâlnim şi ne adăpostim de ploaia asta fără cap şi coadă ?

-Nu…ceea ce vreau să spun e că ni se întâmplă ceva diferit , răspunse locotenentul , dar pentru asta va trebui să luăm pelerinele pe noi şi să mă urmaţi . Am ceva să vă arăt, ceva ce mă frământă de câteva zile . Strănută violent şi deveni şi mai palid .

Îşi traseră iar pelerinele pe ei şi-l urmară pe locotenent . Acesta ieşi din cort şi cu ploaia lovindu-l pieziş în faţă porni să urce pe o cărare ce ocolea un pâlc de copaci desfrunziţi .Călcau din ce în ce mai greu , se auzea doar ploaia şi vântul bolborosind printre tufişuri şi ghetele li se înfundau în lutul galben . Profesorul icni şi se prinse cu amândouă mâinile de o creangă , apoi sări peste un ochi de baltă şi se aburcă pe platoul pe care ceilalţi doi ajunseseră deja . Ceva mai departe se înălţa un foişor metalic vopsit în verde şi într-acolo se îndreptară . Degeaba ar fi vorbit acum între ei . Vântul vuia de-a binelea şi acoperea orice sunet . Începură să urce câte unul scara metalică a foişorului şi în curând ajunseseră în vârful lui unde era o cabină cu geamuri şi uşă şi în care puteau de acum să se adăpostească . Locotenentul scoase un binoclu militar şi privi îndelung prin el.

-Acolo e oraşul . Vreţi să priviţi ?

Luă binoclul şi-l puse la ochi. La început nu văzu cine ştie ce dar mai apoi , ochii prinseră să se obişnuiască şi începu să distingă străzi , parcuri , case cochete şi blocuri , cartiere întregi lăţindu-se , oameni grăbiţi pe trotuare şi maşini , şiruri întregi scurgându-se de-a lungul arterelor şi abia înainte de a-i da binoclul profesorului ce aştepta lângă el înţelese că ceva lipsea din decor…ploaia .

Profesorul privi şi el îndelung şi pe faţa lui se putea citi acum o emoţie fără margini .

-Ziceai ceva de o nuntă…uite în direcţia asta şi-i înapoie iarăşi binoclul .

Privi prin el şi roti lentila  până ce zări convoiul ce se mişca alene , aproape că le putea zări feţele triste şi tresări când rând pe rând începu să-i recunoască .Îi simţea departe , prea departe pentru a-i striga şi totuşi începu să le murmure numele unul câte unul , încet ca o litanie în timp ce cortegiul aluneca acolo departe sub cerul ireal de senin . Uşa se deschise violent sub răbufnirea vântului dar nici unul din ei nu mai simţi nevoia să o închidă şi ploaia le udă iar feţele alungite .  Ploua şi stropii grei îi loveau ca şi cum ar fi vrut să-i dizolve , ploua cu toată furia toamnei peste foişor şi barăci , peste cortul de pe marginea apei , peste soldaţi şi pontoane , ploua şi ploaia avea gust de biscuiţi…

Observă că acum nu mai afişa acel zâmbet copilăresc , părea mai obosit şi profesorul îl trase de mânecă şi spuse încet fără ca roşcovanul să audă :

-Uită-te atent la faţa lui ! şi abia atunci zări şi el urma  de un roşu închis a tăieturii ce-i ieşe de sub gulerul vestonului şi urca spre faţă .

Soldatul se apropie de ei şi urma de pe faţa lui se închise şi mai tare şi zvâcni când acesta începu să vorbească :

-A naibii ploaie ! Ştiţi cum e să te plimbi jumătate de noapte cu arma în spate prin văgăuna asta  ? Ascult doar vuietul apei şi răpăitul ploii şi nu fac altceva decât să patrulez şi să aştept .

-Se pare că aşteptarea e o adevărată artă aici . Mie mi s-a urât  să număr ceasurile şi zilele la pensiune darămite ţie afară , spuse profesorul care acum îl studia  mai bine . Un bec chior  cocoţat deasupra intrării în cort altera şi mai tare lumina .De unde ai căpătat frumuseţe de tăietură ?  îl mai întrebă el , ultima oară când ne-am văzut nu o aveai .

-Să fiu sincer , nu-mi dau seama . . M-am trezit într-o dimineaţă când intram în gardă şi mi-am zărit-o  pe când aruncam cu apă pe obraji . De durut nu doare , o simt numai uneori când zvâcneşte . M-oi fi zgâriat prin somn sau la bărbierit şi apoi de la atâta ploaie ce mai e normal ? Ia priviţi ! Cred că am început şi eu să prind muşchi şi le arătă mâinile ce păreau a avea reflexe verzui .Aici , totul e lichid  şi curge sau  pe râu cu bolboroseli de viitură sau de sus ca un potop fără capăt .Nu ştiu dacă aţi observat dar eu cred că şi noi am început să curgem , cel puţin eu şi camarazii  care păzim pontoanele ne lichefiem de-a binelea în apa asta tulbure . Spun asta , continuă el gânditor pentru că nimeni de aici nu mai crede că o să mai apucăm să montăm pontoanele .În fiecare zi apa muşcă din mal şi distanţa care ne separă de malul celălalt e din ce în ce mai mare .Dar mai bine intraţi şi dumneavoastră în cort  Îşi privi ceasul fosforescent de pe mână verzuie . Eu îmi termin schimbul într-un sfert de oră  . Căscă şi tăietura roşie i se întinse şi mai tare pe obraz.

Intrară .

În cort , militarii stăteau îm jurul unei sobe în care duduia focul . Câţiva erau în jurul unor cărţi de joc soioase şi vociferau de  fiecare  dată când vreunul câştiga şi-şi trăgea în faţa lui mormanul de monede , iar ceilalţi fumau strânşi ciorchine în jurul lor .La o masă într-un colţ , un locotenent tânăr părea absorbit de calculele lui . Se  apropiară de el şi în lumina albă a becului de deasupra îi văzură faţa verzuie , ca şi cum un muşchi fin şi vegetal ar fi luat-o în stăpânire .

Locotenentul îi simţi într-un târziu şi-i privi ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc..

-Dumneavoastră sunteţi ! văd atât de rar pe aici alte feţe decât ale soldaţior mei încât cred că încep să mă sălbăticesc . Râse strâmb şi faţa verzuie îi deveni mai prietenoasă .

Profesorul îşi dădu glugă jos şi se aşeză pe un scaun iar celălat luă loc pe patul din apropierea mesei de campanie transformată în birou i .Îşi descheie pelerina şi o căldură plăcută îl invadă .Locotenentul îşi aprinse o ţigară şi tuşi scurt .

La început , continuă el  , ieşeam din când în când  afară să privesc cerul şi-mi făceam tot felul de planuri . Mă învârteam printre pontoane şi le potriveam în minte ca pe nişte piese de  puzzle  ,  apoi intram în cort şi mă învârteam ca într-o cuşcă . Trimiteam câte un soldat să-mi raporteze ce mai e pe afară  şi strâmbam din nas când auzeam că plouă cu găleata. Apoi ,într-o noapte  a intrat apa în cort şi a trebuit să-l mutăm mai departe de mal. După câteva zile , malul a ajuns iar prea aproape şi a trebuit să  mutăm cortul  din nou .De atunci şi până acum cred că l-am mutat de vreo patru –cinci ori . Acum am încetat să mai aştept .Periodic refac calculele în funcţie de distanţa dintre maluri care creşte pe zi ce trece .Partea proastă e că acum , chiar de s-ar opri ploile şi apa s-ar mai  linişti tot nu aş putea termina podul . Îmi mai trebuiesc câteva pontoane şi am ajuns să vorbesc de unul singur . Staţia radio a luat-o razna cred . În fiecare zi transmit câteva mesaje pe frecvenţele cunoscute  dar de primit nu mai primesc nici un răspuns .Mai am combustibil pentru generator pentru vreo 3-4 zile şi hrana e şi ea pe terminate .

-Bine că mai avem ceai . Soldatul roşcovan cu faţa încă udă îi privea cu o tavă cu ceşti în mână şi le puse cu grijă câte una fiecăruia în faţă .Din ele ieşea un abur fin şi pe o farfurie metalică erau întinşi pesmeţi soldăţeşti. Ploaia răpăia parcă mai puternic în pânza cortului , profesorul şi însoţitorul lui îşi luară ceştile în palme şi sorbiră  în tăcere . Ploua…ploua şi transpirau zâmbind  amar fiecare câte unui gând ascuns ce tocmai atunci li se iţea în cap…ploua şi ceaiul avea gust de biscuiţi…

-M-am udat de-a binelea la picioare…se necăji profesorul , poate ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată .  Nu cred să avem noutăţi . Nu văd pe nimeni să monteze poduri de pontoane pe o vreme aşa câinească . Şi pentru că celălalt sărea peste băltoace ca şi când nu l-ar fi băgat în seamă continuă :

- Habar n-ai câte se pot întâmpla de la o amărâtă de tobă spartă la maşină . Şi când te gândeşti că eram numai în trecere pe aici…cel mult 10 minute şi ajungeam în oraş . De fapt mă întorceam acasă după o săptămână la munte când am auzit huruind toba . Am văzut semnul spre oraş şi mi-am zis că aici pot da mai repede peste un service auto . Mai bine mai mergeam câteva sute de km cu toba spartă . Aşa ruginesc şi eu şi toba şi maşina în târgul ăsta . Când am dat de podul rupt eram atât de obosit că mi-am zis , o zi în plus sau în minus ce mai contează ?  Îmi zvâcneau tâmplele şi eram atât de slăbit că atunci când am zărit pensiunea mi s-a părut un colţ de rai . De la vremea urâtă sau poate de la aerul tare am dormit de n-am mai ştiut de mine  . Am deschis ochii spre prânz  şi după ce am coborât la masă m-am culcat la loc .  Apoi când în după amiaza celei de a doua zile am dat să plec au anunţat  că s-a rupt şoseaua , au deviat traficul şi până în primăvară nu se mai apucă nimeni de ea . De atunci aştept să se oprească  ploaia şi să termine odată podul ăsta  . Se opriseră la o intersecţie de drumuri . Unul din ele o lua spre podul dărâmat , celălalt cotea spre stânga pe după o fabrică de mobilă părăsită şi ajungea în locul în care militarii tăiaseră arbuştii, curăţiseră zona şi aşteptau să monteze podul provizoriu de pontoane . O luară pe cel de-al doilea şi după o vreme , ca trezit dintr-un vis , celălalt spuse .

-Poate că e ceva cu locul acesta . Eu am ajuns cu câteva zile înaintea dumitale . Mergeam la o nunta, e caraghios poate ce-ţi spun dar mergeam la propria mea nuntă , îţi vine să crezi ? . Mă aşteptau spre seară , mireasa , părinţii … mai erau câteva lucruri de pus la punct dar în rest era totul pregătit , mai ales că era vorba de o ceremonie mică  , câteva rude , vreo doi  prieteni şi atât . Mai aveam câţiva km dar când am ajuns aici şi am  zărIt pensiunea eram atât de obosit încât mi-am spus că trebuie să fac un popas , o oră sau două nu mai mult . Am cerut o cafea…Nici n-am băgat de seamă când s-a pornit ploaia . Cred că arătam foarte rău de vreme ce proprietăreasa a alergat la mine foarte speriată să mă întrebe cum mă simt . …nu am nimic, i-am spus dar pereţii au prins a se clătina nefiresc…

Am încercat să-i ţin dar mobilele şi ferestrele o luau şi ele  razna…m-am speriat puţin şi m-am aşezat…am băut un pahar cu apă , apoi m-am trezit noaptea într-un pat străin…în odaia în care şi acum locuiesc . Pe masa la care zilnic  îmi scriu şi rescriu scrisoarea  , o farfurie cu biscuiţi şi o ceaşcă de ceai.  Ploaia se izbea de geamuri , stropii grei  luau pensiunea  cu asalt şi pomii  turbaţi  cu totul se răsuceau unul spre celălalt ca şi cum s-ar fi luat la trântă…Spre deosebire de dumneata…se oprise şi picături de apă îi alunecau pe faţa palidă…povestea cu şoseaua ruptă şi traficul deviat nu m-a interesat absolut  de loc . Nu mai am nimic de căutat înapoi . Tot ce mai sper, singura mea legătură cu lumea e doar podul de pontoane . Uite ! Le vezi ?

Departe , în vale,  pontoanele se lăţeau pe mal ca balenele eşuate . Profesorul alunecă pe o porţiune hleioasă şi se replie la timp înjurând . În lumina tulbure a dimineţii târzii celălat îi zări pe obraz o tumefacţie ce părea mai veche.

-De unde ai asta ? Nu am observat-o de dimineaţă .

Profesorul îşi pipăi faţa .

-Nici eu . Nu ţin minte să mă fi lovit dar de o bucată de timp nimic nu mă mai miră .Prin buzunarul pelerinei apa se scurgea udând tot conţinutul . Continuau să coboare pe când nori cenuşii cădeau peste apa . Ploua…ploua din ce în ce mai tare şi ploaia avea gust de biscuiţi…

-Eu sunt din sud , locuiesc foarte aproape de mare deci aş putea spune că sunt obişnuit cu apa dar ceea ce văd  aici mi se pare deja prea mult , spuse profesorul aranjându-şi cu greu ochelarii uzi pe nas . Măcar de ar fi limpede dar e o mare tulbure şi noroioasă  ; şi ştii ce e mai ciudat  ? Statisticile arată că pe aici precipitaţiile sunt sub 400 mm anual iar unele veri sunt secetoase de-a dreptul…Nu pricep , mai zise el încet…nu pricep de unde atâta ploaie . De vreo trei săptămâni şi ceva am ajuns pe furtună  şi stau încuiat ca într-o colivie  în pensiunea asta iar pe dumneata aici te-am găsit aşteptând să se repare podul . Cine ştie de când plouă cu adevărat ?

-Atât de mult a trecut ?  se miră el . Nici n-am băgat de seamă .  Adevărul e că m-am luat cu ploaia asta aşa cum alţii se iau cu poveştile . Trecură pe lângă maşinile înfundate  în noroi , ieşiră pe poartă şi apoi o luară pe marginea şanţului spre râu .

-Asculta…! Ţie nu ţi se pare ciudat că nu e nici ţipenie de om pe uliţele astea ? Profesorul ocoli balta din faţa lui şi mari pasul ca să-l ajungă din urmă .  În stânga lor o  puzderie de bălţi mai mici se uniseră şi acum păreau un lac revărsat.

-Nu m-am gândit până acum , răspunse el oprindu-se să-l aştepte dar nu cred că am văzut pe altcineva în afară de noi…poate doar câinii dar şi aceia par mai mult nişte fantome . Îi aud lătrând dar de zărit nu-i zăresc niciodată . Apoi mai e proprietăreasa , soţul ei , soldaţii…

-Te-ai întâlnit vreodată cu soţul femeii…? Eu l-am auzit de câteva ori , am coborât dar de fiecare dată sau era ieşit sau bodogănea din pivniţă ori de afară . Ploaia bătea pieziş  şi unde alungite dansau pe suprafaţa tulbure a apei.

-Nici eu nu l-am întâlnit până acum . Ba mai mult de atât , ieri sau alaltăieri seara…spun asta pentru că fiecare zi pare să fie copia alteia mai vechi  , l-am auzit sau mi s-a părut că-l aud pe hol  ; păşea apăsat şi tuşea . Eu scriam …se opri şi continuă mai apoi aproape şoptit …eram la masă cu un stilou în mână şi scriam o scrisoare cuiva…în fine de fapt o tot scriu de când am ajuns la pensiune şi lampa electrică din perete a început dintr-o dată să fileze tocmai când i-am auzit paşii . Am ieşit să întreb ce se întâmplă dar holul era la fel de pustiu cum îl ştiam…adică aproape pustiu…undeva în capăt rămăsese o urmă…ca un fel de rană .

-O rană ? Adică ceva roşu…poate sângerând ?

-Nu…o rană mai veche …ca o urmă dar e mai mult o impresie pentru că desigur nu avea ce rană să rămână . Acum că mă gândesc poate semăna mai degrabă cu acea tăietură  de sub bărbie a proprietăresei , una mică , întunecată  dar pe care dacă o vezi odată îţi rămâne în minte . Cine ştie ? poate că mi s-a năzărit mie…

-  Şi eu i- am văzut tăietura. Am întrebat-o de când s-a pricopsit cu ea şi zicea că din copilărie dar ai dreptate , e o rană pe care cu greu o uiţi. Se opri dintr-o dată…La naiba !

În faţa lor o salcie imensă şi scorburoasă se întindea de-a curmezişul drumului .

-Cred că a putrezit de când stă în apă şi vântul puternic de aseară a răsturnat-o până la urmă . Profesorul îşi fixă mai bine gluga pelerinei şi începu să se învârtă verde ca un brotac în jurul salciei căutând o cărare spre râu pe când el scoase din buzunarul pantalonului un biscuite pe care începu să-l mestece . Ploua din ce în ce mai tare , ploua pieziş , vântul unduia apa tulbure ce se întindea în stânga ca un lac şi ploaia avea gust de biscuiţi…

-Domnul profesor de la 14 nu a ieşit nici azi . O fi păţit ceva ?

-Nu cred . L-am auzit şi azi dimineaţă , vorbea la telefon cu cineva .

-Dacă l-aţi auzit înseamnă că vorbea singur . Telefoanele nu merg de câteva zile ;  cu ploaia asta nici nu mă mai mir .

Îi aduse omleta fierbinte , o ceaşcă de cafea şi o farfurie cu biscuiţi .

-Nici o maşină nu se mai încumetă să ajungă până aici , mai zise ea …şi proviziile nu mai ajung decât pentru vreo 2 zile . Nu ştiu ce o să ne facem . Noroc cu bărbatu-meu că a comandat luna trecută 10 lăzi biscuiţi în loc de 10 kg  . Am crezut că-mi ies din minţi când i-am văzut pe cei de la firmă că se opintesc să descarce lăzile . Am încercat să-i opresc dar marfa era plătită şi am rămas cu buza umflată dar acum îmi prinde bine . Până ce se opresc ploile avem cel puţin cu ce ne amăgi foamea . Astea sunt ultimele ouă , mai zise ea şi se întunecă şi mai tare .

-Poate că  au dat drumul la podul provizoriu . Aseară trebuia să fie gata .

-Trebuia dar uite că nu au dat drumul la nici un pod şi după cum plouă nici nu cred să dea prea repede . Soldaţii care stau de pază şi aşteaptă sa monteze podul de pontoane povestesc că apa e tot mai mare şi muşcă mereu din mal . Nu se încumetă nimeni să întindă poduri pe aşa o vreme…

Termină omleta , îşi luă ceaşca de cafea şi se apropie de geam…Se lumina cu greu , era innourat şi ploaia se înteţea parcă în loc să înceteze. . Proprietara ştergea mesele , aranja scrumierele şi ofta dincând în când .

-Trebuia să ajungeţi în oraş de câteva zile. Chiar… cât a trecut de când aţi sosit la pensiune şi s-a pornit ploaia asta ?

-Staţi fără grijă , o să plătesc până la ultimul leu  , spuse el înfundându-şi buzunarele cu biscuiţi…

-Da mai daţi-o naibii de plată, ultima mea grijă e când o să plătiţi şi apoi oricum nu aveţi unde pleca acum .Dumneavoastră şi profesorul sunteţi singurii noştri clienţi . Cine să mai tragă aici pe ploaia asta ?

Şi apoi ce credeţi…vă mai aşteaptă ? Acum aranja pentru a nu ştiu câta oară mesele şi îl privea cu un soi de curiozitate nedisimulată .

-Nu cred că mă mai aşteaptă nimeni , mi se pare că au trecut câteva săptămâni sau luni, nici eu nu mai ştiu  şi podul e la fel de prăbuşit ca în prima zi , zâmbi el…De fapt mă simt  ca într-o capcană . În faţă podul  la pământ  , în spate şoseaua ruptă şi ploaia asta fără nici o noimă…În fiecare zi mă  încumet să ies până  la râu…mai spuse el….îmi pun pelerina de ploaie şi dau o fugă să vorbesc cu soldaţii , să văd pontoanele primite , să-mi imaginez ziua când o să pot pleca dar mai mult şi mai mult să văd oraşul….Ieri sau alaltăieri…cred că deja zilele  mi s-au amestecat cu totul în minte …un soldat mai voinic îmi spunea…

-Îl ştiu…e cel roşcovan…femeia se oprise şi îl privea din uşa ce ducea la bucătărie .

-Da , el e…deci îmi spunea că în fiecare zi , apa sapă din mal peste un  metru  şi  locotenentul lor trebuie să refacă în fiecare dimineaţă calculele şi să comande alte pontoane . Asta înseamnă  mi-am zis că în fiecare zi sunt tot mai departe de oraş .

-De fapt cu un metru  şi 30  de cm…mai mult sau mai puţin un cm . Profesorul cobora scara râzând de-a binelea . Nu mai am somn aşa că fac calcule …cu voce tare  mai adăugă el .

Femeia puse o faţă de masă curată şi-i aduse cafeaua.

-Nu mai avem decât biscuiţi , se scuză ea .

-O porţie dublă atunci şi o cafea fără zahăr. Apoi i se adresă lui .

-Ce zici  , dăm împreună o fugă  până la pod  ? Ieri am prins o clipă de lnişte, ploaia părea  chiar să se oprească şi am zărit departe oraşul . De fapt…l-am zărit …e un fel de a spune . Erau numai luminile departe şi în imaginaţie am completat eu cu clădiri , alei şi cafenele…

Aprobă din cap şi se aşeză la masă lângă  profesor . Scoase un biscuite şi muşcă cu ciudă din el pe când ploaia răbufnea în geam ca o răsuflare de departe…