Ultima strigare

08,30   Privesc pe geam ceaţa care a cazut de dimineaţă pe alei . Dincolo de ea , doar siluete fantomatice . Unele în mişcare , strecurându-se spre o ieşire oarecare , ca într-un film mut , altele înţepenite pe panouri electorale într-o aşteptare fără rost . Înainte să ies apas telecomanda . Pe ecran , pentru a o suta oară dosul de palmă al lui Băsescu şi faţa copilului zvâcnind înapoi . Din cele 19  secunde , îmi rămâne în minte numai zâmbetul lui de apărare .  Doar cei ce n-au fost loviţi niciodată nu-l  înţeleg . 40 şi ceva la sută cred că e o înregistrare reală , tot atâţia că e un fals şi restul oscilează între palmă şi surâs . Până la urmă fiecare e liber să vadă ce vrea şi ce poate . Şi în spatele scenei , ca nişte păpuşari neîndemânateci  , politicienii dau grav din cap şi ne spun să gândim cât mai puţin . O fac ei pentru noi şi trebuie să-i credem pe cuvânt .

09,20    Gonesc spre oraş . Mă sună de la birou . Au primit SMS să iasă în  piaţă  diseară  şi să se ia la trântă cu comunismul . Am primit şi eu , le spun , dar e cam târziu acum ; cu 20 de ani prea târziu .

09,50     Mă întreabă pe unde sânt . Abia dacă văd ceva   . Urc pe bulevard şi nu ştiu dacă sânt la un capăt sau la celălalt . Ce scrie ? mă întreabă. …Să trăiţi bine , în stânga , să trăiţi bine , pe panoul din dreapta , să trăiţi bine , peste tot  şi ascunşi de ceaţă , trecătorii se târăsc lent  pe trotuare ca segmentele unei râme secţionate .

11,25   Dau să fac colţul spre bancă , când mă prinde cineva de braţ . E M. dar atăt de schimbat că abia de-l recunosc . Nu ştiu cum a putut să  îmbătrânească atât de mult în cele doar câteva luni de când nu l-am mai văzut . Îmi vorbeşte şi-i vorbesc în timp ce încerc să-l recompun în minte aşa cum îl  cunoşteam . Cel de acum e prăbuşit în el  însuşi şi rareori mai urcă la suprafaţă bărbatul pe care-l ştiam . Mă întreabă ce cred eu , cine o să iasă duminică preşedinte  ?  dar simt că e doar o întrebare protocolară . Dau din umeri şi el  mă priveşte absent . Se scuză că de fapt nu are timp de politică şi-mi povesteşte că-şi construieşte un cavou în cimitirul nou . Acolo au mers toate economiile lui , acolo-i merg acum pensiile şi tot acolo mege şi el în fiecare zi . E o salcie plângătoare lângă  cavou şi o bancă , îmi spune …să vii odată să stam de vorbă .  Îl asigur că o să vin şi-l privesc cum se afundă din nou în el aprinzându-şi ţigara cu o brichetă portocalie în timp ce deasupra noastră cad idiferenţi , primii stropi grei ai ploii .

13,30    Abia-mi simt spatele . Stau pe scaunul înalt de bar şi mă gândesc cu groază că odată şi odată trebuie să mă ridic şi că o sa doară iar . Privesc în cana mea de ceai şi mă topesc încetul cu încetul în cercurile lichide ce se întretaie . El e la al treilea cognac şi-mi vorbeşte despre confruntarea finală de aseară dintre cei doi candidaţi la preşedinţie . Nu-i mai tremură mâinile şi vorbeşte cu oarecare convingere . Barmanul trece pe lângă noi încetinindu-şi mişcările ca şi cum ar trage cu urechea .  Apoi scoate câte un pix portocaliu şi un calendar cu figura preşedintelui şi le lasă discret în faţa noastră . Afară plouă de-a binelea .

17,15    Ceaţa s-a lăsat iarăşi peste oraş şi străzile sânt aproape pustii . Microbuzul portocaliu din care toată ziua s-au difuzat  ultimele manele electorale s-a scurs pe lângă liceu către satele din jur . În vitrine , ghirlandele de anul trecut se ofilesc obosite şi vânzătorii picotesc cu lacătele pregătite pe tejghea . Din faţa primăriei izbucnesc sunete de fanfară . Sânt vreo şapte inşi , cu instrumente de suflat  în mâini . Aştept să treacă pe lângă mine şi-i privesc . Sânt neraşi şi traşi la faţă de nesomn .  Cântă imnul despre pomul copt şi zgribulesc de frig în hainele strâmte şi portocalii . Cântecul e vesel dar muzicanţii păşesc pe sub felinare  nefiresc de încet , ca într-un marş funebru . Pe un ecran publicitar din faţa parcului  , preşedintele ridică două degete în sus a victorie . Un băiat şi o fată se sărută pe o bancă , rupţi cu totul de lumea din jur . Muzicanţii se topesc ca nişte umbre în ceaţă şi în urma lor  rămân afişele zgâriate şi câinii vagabonzi . Poate e ultima strigare , îmi spun , poate că e ultima…

Viaţa între două tururi

08.20      Oraşul e aproape pustiu . Vântul se izbeşte de lozinci , contorsionându-le . Ca într-un joc de strategie , până acum au fost doborâte steguleţele galbene şi verzi . Apoi s-a mutat . Galbenele s-au repoziţionat lângă roşii şi atacă pe flancuri portocaliile . Se dă zdravăn la picioare şi ţipetele de durere sau de satisfacţie sânt întâmpinate cu urale . Afişele pălesc pe zi ce trece şi slujbaşii primăriei le primenesc , tot mai posaci, tot mai lipsiţi de chef . Trec pe lângă bancă . Cineva a întins în faţa ei pe un panou uriaş zeci de portrete ale preşedintelui . Privit  dintr-o parte , pare un miriapod lălâu , strecurându-se spre ieşire . Dau nas în nas cu T . E supărată rău ; abia de-mi răspunde la salut . Îmi arată cu mâna afişele şi panourile înţepenite pe stâlpi . -Bine că au bani pentru prostiile astea…îmi spune , tata e internat în spital şi nimeni nu ştie acum ce tratament să-i dea . Ar trebui , mai întâi de toate să-i facă un RMN cerebral , dar spitalul n-a primit bani să cumpere aparatul şi tata e netransportabil . Nu sânt bani nici pentru medicamente , zilnic trebuie să-i cumpăr soluţii perfuzabile şi pansamente sterile . Nu ştiu ce să-i spun şi dau doar din cap .   Ea îşi potriveşte mai bine şalul şi mai priveşte o dată faţa surâzătoare a preşedintelui . Pleacă . O uşă uitată deschisă scârţâie , purtată de vânt şi oraşul e tot mai pustiu .

10,45       Nu departe de catedrală , în spatele unui bloc , un om al străzii şi-a făcut un adăpost din nişte panouri . Mă întreb dacă nu riscă nimic pentru că încalcă legea electorală dar îmi amintesc că am văzut la tv cum un adolescent , crescut la casa de copii a votat de două ori , ca să poată ajunge după gratii , unde măcar poate să mănânce pe săturate . Un poliţist comunitar , apăsat şi el de ale lui trece fără să-l privească . În parcarea mare din faţa poştei , zeci de autocare fornăie nerăbdătoare . 6 decembrie e chiar după colţ .

14 .30   Holul e aiuritor de lung şi prin geamurile opace , lumina se strecoară greoi . După câteva minute simt o dorinţă de nestăvilit să ies dar ştiu că nu o să găsesc o zi mai potrivită pentru a-mi obţine avizele . Instituţia publică pare pustie . Intru în birou la C.  E cald şi miroase a cafea . Ne cunoaştem de mult , aşa că îi spun pentru ce am venit .Dă din cap părând a zice că problemele lui sânt cu mult mai grave . …Tocmai s-a încheiat şedinţa … ne-au întrebat…Vă e bine ? , Cum să nu ne fie bine ? vezi şi tu , un aviz , o deplasare , o primă…Dacă vă e bine , aveţi de grijă cum votaţi şi voi şi familiile voastre şi prietenii . Dacă vin ceilalţi se sparge gaşca…Nevasă-mea nici nu vrea să audă de Băsescu…cred că-mi iau câmpii , îmi spune . Apoi se uită la mine şi mă întreabă…dar tu cu cine eşti  ? Din celălalt colţ al biroului , unul cu figură de şoarece se opreşte din lucru . Îl văd cu coada ochiului cum priveşte numai de formă ecranul computerului şi-mi aşteaptă răspunsul . Mi-e din ce în ce mai cald . Doamna cu multe dioptrii de la biroul de alături se face că-şi caută ceva prin sertar . Încerc să aduc vorba despre aviz . Şoarecul dă sentinţa…e de-al lui Geoană . Protestez mai mult de formă . Doamna de alături  îşi focalizează  dioptriile pe mine . O simt portocalie până în măduva oaselor şi dau să eschivez . C . iese cu cererea mea şi aştept . Doamna şi şoarecul mă măsoară rând pe rând . Încerc să spun că nu le sânt duşman . Pur şi simplu m-am plictisit de  Băsescu şi în turul 2 aş vota şi un pavian numai să scap de el . De fapt de câţiva ani , la prezidenţiale numai asta fac , le explic . În 2000 am votat împotriva lui Vadim , în 2004  , împotriva lui  Năstase şi acum aş vota şi un ficus şi un pavian , numai să pot să văd că se schimbă ceva. Nu-i impresionez şi căldura e tot mai mare . Şoarecul are cravată portocalie şi un ceas enorm la mână . C îmi aduce avizul semnat . Doamna cu dioptrii e posacă şi nu-mi aruncă nici o privire  . Pe hol mă întâlnesc cu şeful instituţiei . Îmi răspunde la salut , ceea ce e foarte nou şi-l simt fals amabil şi  resemnat  . În cele din urmă reuşesc să ies . De pe panoul uriaş şi portocaliu , preşedintele se uită cu un ochi la mine şi cu celălalt la restaurantul din colţ . Pe străzi , furnici  portocalii şi roşii şi galbene , ridică  baricade . De o parte ai noştri , de cealaltă ,  ai lor şi vântul urcă baloanele cu lozinci până ce soarele devine şi el un balon desumflat plutind  spre nicăieri .

În prag de alegeri

07,30         Toată noaptea m-am luptat cu zarva pe care ceasurile o făceau în capul meu , aşa că am coborât mai obosit decât m-am culcat . Un pic mirat de plicul din cutia poştală.  Aseară , sigur nu era. Plicul e alb , lucios cu o siglă portocalie pe el şi e semnat , Traian Băsescu . N-o să ştiu niciodată ce scrie în el .Coşul de afară e plin de plicuri şi neonul alb îmi incendiază ochii. Mă  împiedic de un panou şi dau nas în nas cu preşedintele . E alunecos şi din carton  de slabă calitate aşa că cedează primul .  Abia , după aceea reuşesc să-mi găsesc maşina .O curăţ de toate pliantele , pe care , noaptea , mi le-au înghesuit sub ştergătoare şi plec . Apuc să zăresc  printre copaci un colţ de stea , sau o lampă afumată , ceea ce , deocamdată e cam acelaşi lucru , închid nervos radioul ce nu încetează cu sondajele de ieri şi mă pierd pe străzile portocalii . Oraşul începe să respire ca o fiară obosită .

08,15         Prind al treilea semafor verde şi tot nu  reuşesc să plec . Prin intersecţie circulă nestingherită o dubiţă portocalie şi de câte ori semaforul se face verde , de atâtea ori cineva coboară din ea , îşi caută de treabă şi împarte pliante . Acum , ştiu pe de rost imnul partidului , de ce e important parlamentul unicameral şi unde o să se distribuie zahăr şi făină pentru simpatizanţi . Ceea ce nu ştiu e dacă o să mai ajung la timp . Deschid numai pentru o clipă geamul şi un fluturaş portocaliu aruncat cu dexteritate de un puşti angajat cu ora , se strecoară înăuntru şi se aciuiază pe scaunul din dreapta . Atins…! Îmi vine să las totul baltă şi să o iau pe jos  , dar în loc de asta apas pe acceleraţie şi imnul se topeşte în spatele meu . E ceva în neregulă cu  teii…Îi simt cum mă privesc cu ochi saşii  şi reci . Mai bine aş fii atent la drum . Văd în ultima clipă semnul poliţistului şi opresc . Luminile aprinse , centura la locul ei…mă calmez . E oficial şi ţeapăn dar îi dau jos în minte chipiul şi-l recunosc . E un fost coleg…acum stingher . Dau mâna cu el şi-mi strecoară un pliant portocaliu . Ce naiba să fac cu el  ? …O amendă e mai onorabilă ? …mă întreabă şi tac . Îmi surâde strâmb şi-i răspund cu zâmbetul de week-end . Stăm şi ne zgâim unul la altul până ce radiotelefonul lui începe să urle . ..Te las …un tip din cartier de la tine s-a aruncat de la etaj …e al treilea pe azi . Oftează  şi înţepeneşte iar sub chipiu  . Plec tocmai la timp , în spatele meu , dubiţa portocalie îşi începe  recitalul .

10,30         Privesc  oraşul de sus. Lângă cinematograf e coadă . Se împart căni portocalii şi baloane . O pasăre zăpăcită de afişele gigant , răsărite noaptea trecută se izbeşte de geam. Îmi beau cafeaua şi o privesc  . E ameţită dar mă priveşte şi ea . Lipit cum sânt cu faţa de geam , îi par şi eu o pasăre rătăcită .

13,30         S-a terminat şedinţa . De mâine o să stăm acasă , în concediu fără plată  şi o să ne pregătim de vot . Nu mai sânt bani la buget , ne spun şi de pe afişul uriaş , cocoţat pe blocul turn de vis a vis , preşedintele ne face cu ochiul şmechereşte .  T , care a lipsit  de la discuţii , se strecoară printre noi  . Are o geacă portocalie pe el şi o sacoşă  cu pixuri. Ne împarte tuturor câte unul . Îl întreb de unde le are şi-mi spune că e o maşină plină  după colţ . Îşi dă geaca jos şi se aşază la birou . Pe cămaşa albă  au rămas pete  portocalii de vopsea . Zâmbeşte încurcat şi dă să le curăţe . Le întinde şi mai tare şi transpiră încurcat . Pasărea e tot acolo şi în  ochii ei sticloşi  luceşte tot cerul toamnei târzii .

17,45       Seara , oraşul e un şarpe răsucit . Îl simt alunecos şi umed  cum se strecoară către noapte cu un şuier discret . Pe ecrane imense , ultima confruntare dintre candidaţi.  Alături , printre micii ce sfârâie pe grătare , se bea vârtos . Cineva le vorbeşte şi printre clinchet de sticle ciocnite se aplaudă deşănţat . La lumina galbenă a felinarelor din centru văd mici insule roşii şi galbene , în oceanul portocaliu . Pe poarta liceului închis de câteva zile de gripă , cineva a desenat o pasăre rănită .  Se aude o salvare . Sirena ei urcă în cer  şi sufocă răsuflarea  străzii . Pe sub tei , o pală de vânt răsuceşte afişele şi  pe chipurile golite  de zâmbete în  zbaterea asta fără încetare  , noaptea  desenează siluete solemne şi triste.

Dimineaţa , în oglindă

Uneori , dimineţile mă iau prin surprindere , curg una peste cealaltă , trase la faţă ca nişte desene pe asfalt peste care s-a scurs o noapte întreagă şi numai ploaia de vară , uşuratică şi distrată le mai dă culoare . Apoi  , aerul se rarefiază şi simt uşor , uşor cum o greutate pe care nu-mi dădeam seama că o port în suflet se ridică şi abia atunci percep dimineaţa . La Câmpulung , ea vine mai târziu . Umbra întârzie să se ridice ca şi cum o forţă mai puternică decât ea ar ţine-o apăsată până ce soarele nu prinde mai multă putere . Abia atunci ţâşneşte undeva sus , către Pietrele Doamnei , aşteptând înserarea . Se luminase când m-am hotărât să ies la o plimbare . Copiii  începeau să se caute şi în aer mirosea a pădure şi a vară sfâşiată . Pe marginea drumului ,  câţiva muncitori săpau o groapă . Era unul  în vârstă şi câţiva puşti . M-am apropiat de ei şi le-am dat buna dimineaţa . Mi-au răspuns şi au continuat să sape icnind . Cel în vârstă îmi arunca din când în când câte o privire iscoditoare fără să se oprească din lucru şi broboane de sudoare îi străluceau pe fruntea plină de riduri . Părul îi era rar şi alb şi  pe faţa nerasă îi alunecau cute   pământii . Se grăbeau să termine . Răsuflau tot mai greu şi vestele de semnalizare se lăbărţau peste groapă . Am dat să plec mai departe dar am avut deodată sentimentul acut că sânt privit ceva mai insistent decât de obicei . Bătrânul mă observa cu colţul ochilor şi părea să mă recunoască . Un sentiment de ruşine şi vinovăţie m-a cuprins pe neştiute şi m-am oprit nesigur . Poate că e vreun vecin mai în vârstă , mi-am spus , poate tatăl vreunui vechi prieten de joacă ,o fi unul din cei pentru  care ai mei mă urecheau când eram copil să îi salut . Poate că ar trebui să spun ceva …dar nu ştiam ce  şi dimineaţa urca mai roşie şi mai fierbinte ca de obicei . Ar fi trebuit să-l strig pe nume , dar numele le uitasem de mult  şi în locul lor nu mai rămăsese mare lucru , doar câteva chipuri , şterse şi ele şi un evantai de emoţii şi mirosuri , care , singure nu puteau decât să mă ameţească mai tare şi să mă facă şi mai nesigur . Maşinile treceau  pe lângă mine , uitasem de plimbare , scotoceam doar fără noimă prin memorie şi ceea ce găseam nu mă ajuta de loc . Bătrânul s-a oprit în cele din urmă istovit şi văzând că îl privesc mi-a zâmbit , apoi şi-a trecut mâna peste gură ca şi cum nu ar fi vrut să-i văd cioturile de dinţi rămase . Ceva din gestul lui mi s-a părut cunoscut şi rotiţele din creier au prins să scapere tot mai tare , fără să fiu în stare să-mi amintesc ceva .  Şi-a scuturat măinile şi a venit încet către mine şi pe măsură ce se apropia  am fost din ce în ce mai sigur că îl cunosc . Mai întîi mi-a spus pe nume . M-a privit drept în ochi şi m-a strigat …ca la catalog m-a strigat şi abia atunci am ştiut că e colegul meu de clasă , unul din cei mulţi pe care niciodată nu i-am mai văzut de când am plecat . M-a privit stânjenit şi în câteva cuvinte mi-a povestit viaţa lui . Lucra sezonier şi se simţea tot mai bolnav . Nu l-am compătimit . Priveam ca într-o oglindă şi eram când dincolo , când dincoace de ea .Eram şi eu , eram şi el şi îmi era din ce în ce mai greu să  mai  privesc prin rana ce se se deschisese între noi .  Şi- a aprins o ţigară şi a rămas tăcut . Am tăcut şi eu şi am simţit cât eram de străini şi timpul se aşternea obosit la picioarele noastre acoperindu-ne până la creştet   . Într-un târziu am reuşit să plec . Acum , dimineaţa se topise cu totul şi aerul frigea de-a binelea . M-am oprit şi m-am mai întors o dată la colţul străzii , să-l salut . Mi-a răspuns şi apoi a înţepenit în praful zilei , cu mâinile căzute aiurea pe lângă corp  , ca nişte crengi frânte , pe cănd umbra ce stăruise din zori se ridica… se ridica , dezvelindu-ne…

Jurnal de caniculă

Abia intrat în văpaia zilei , mă întreb  ce a mai rămas din Iaşi , din Iaşiul meu , vreau să zic ; soarele cade  pieziş şi aerul moţăieşte fierbinte şi greu . O iluzie , atât mai rămâne din umbră  şi lumina străbate frunzişul des ca un cuţit  .  Căldura curge, o apă leşioasă ce se insinuază prin toate cotloanele…şi încă miroase  a tei …cumplit şi drag îmi mai miroase . Doar străzile îmi par străine , …atâta timp s-a scurs că umbra mea e de acum stingheră şi cotloanele ascunse n-o mai recunosc …alunec printr-un oraş aproape necunoscut şi numai vocea feminină a GPS-ului mă trage de mânecă . ….Viraj uşor la dreapta , nu e timp de amintiri , intri în sensul giratoriu şi îl părăseşti la a treia ieşire…şi încetinesc şi caut , dar feţele îmi sânt străine şi doar teii , numai teii îmi surâd . Şi totuşi , unde să dau de mine îmi spun şi aleg Galata. Mai e teiul …? mă întreb şi când dau de el tac . Tace şi el şi îi pipăi coaja şi îi recunosc fiecare cută , şi mirosul şi respiraţia i-o recunosc …ca şi cum ar fi ieri , ca şi cum abia aş fi plecat . Şi zidul mânăstirii arde , obosit de atâta luptă deşartă cu soale lui iulie , a unui alt şi alt Iulie … Aleea e pustie şi solemnă , şi eu , cel de ieri , pe nicăieri. Măcar pot respira…e atâta verde că oraşul de dedesubt , cu zgomotul şi fumul lui cu tot e din ce în ce mai departe . Apoi , deodată am senzaţia că pe aici am fost , mă opresc şi alt Iulie ţâşneşte de undeva , e atât de puternic că cel de acum cu tot cu canicula lui se chirceşte . Zâmbesc şi mă risipesc iar …regăsindu-mă la plecare…abia regăsindu-ma . Apoi un ceas de zăbavă la Casa Cărţii…fără de care mi-e greu să spun că am trecut prin Iaşi…Printre volumele proaspete dau de cele de anul trecut , ceva mai prăfuite şi cu preţ redus şi melodia din surdină curge leneşă ca altădat’ . Afară aerul fierbinte loveşte sec , ca un ciocan şi imaginile încep să se deformeze sub soare  …şi totul zdrăngăne împrejur . Mă uit îndelung şi nici o faţă cunoscută prin prejur…doar Dosoftei , ceva mai gârbovit , resemnat la 1980 km de Paris . Poate palatul , îmi spun şi îl privesc detaşat….ceva îmi scapă…acum pare gonflabil şi topit în lumină . Altădată…poate ca mereu altădată…Ies din iaşi urmărit de salutul lui Bibendum , mascota Michelin şi urmărit până departe , nepermis de departe de mirosul  încă neapus al teilor de altădat’ …

Un ţipăt de lut

Aseară , rătăcit în mulţime , mi-am amintit că serbările comuniste aveau loc , aproape de fiecare dată , dimineaţa şi începeau de regulă cu un miting în care cineva lua cuvântul . Poate că aşa erau indicaţiile . Dimineaţa , pe lumina crudă , oamenilor le era mai greu să-şi ascundă sufletul . Fiecare îşi ţinea gândurile la vedere , aşa că celor din tribună le era destul de uşor să –i măsoare şi să-i  numere . Acum , toate serbările se fac pe noapte. Nici asta nu e la voia întâmpării . Pare chiar mai comod . Cei din tribună , poate aceiaşi de altădată , nu mai sânt siliţi să vadă feţele contorsionate de griji . Aprind felinare colorate şi tonurile devin mai dulci  , dau drumul la maxim boxelor şi nu mai aud nici un geamăt , totul devine uşor confuz şi noaptea generoasă poleieşte totul .  Aseară , am vrut să văd ceramica expusă dar lumea curgea pe alei  ca un fluviu ieşit din matcă  . Boxele urlau la lună şi în aer plutea miros de mici şi hamsii prăjite . Figurile se topeau una în alta , îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp şi cu cât devenea mai aglomerat , cu atât mă simţeam mai stingher . Poate că nicăieri nu te simţi mai singur şi nu te poţi ascunde mai bine decât într-o mulţime gălăgioasă .De aceea am ieşit azi .  Trecuse nebunia şi aleile erau amorţite , ca după o febră mare .

M-am bucurat să dau chiar de la început de acel Cucuietu Iurie din Republica Moldova , cu ceramica lui cuminte şi muncită , la o margine de alee .

Figurile plăsmuite de el sânt naive dar vii şi nu se poate să nu fii întâlnit vreuna în satul bunicilor .

Măşti colorate aduse de un meşter din Vorona ,  senin ca o Duminica fără sfârşit.

Icoane şi ouă gigantice , pictate de meşterul Colibaba din Rădăuţi .

Ce fel de sărbătoare ar mai fi fost fără nelipsiţii indieni…?

M-am făcut că nu observ străchinile de un gust îndoielnic , vândute la un leu bucata de cei ce până acum vindeau seminţe la colţul străzii . Nici florile din cârpe colorate ce-mi amintesc de cele împletite în coroanele funerare . Uneori m-am împiedicat de pitici răsăriţi pe asfalt ca ciupercile după ploaie .

…şi m-am molipsit de la zâmbetele de  lut risipite pe alei .

Totul pare de un calm bucolic , privirea aproape că alunecă peste forme , dacă n-ai vedea , dacă n-ar ţâşni de unde te aştepţi mai puţin un ţipăt …un ţipăt de lut…

Furtuni

Furtuna mea

Cerul cobora ca o ameninţare , negru şi tulbure şi aerul era fierbinte ; pleoapele cădeau şi mă târau în somn , mai bine că au făcut-o , mai bine …mi-am zis , aşa că furtuna m-a prins în mijlocul unui vis , unde şi aşa copacii se chirceau neliniştiţi  . Afară se dezlănţuise iadul dar , curios , mă trezisem ,reveneam la suprafaţă şi ploaia dezlănţuită , ruperea de nori  mă împrospăta . Totul a durat doar câteva minute apoi vişinul din livada de peste drum a încremenit ca un recrut la drapel şi crinii s-a potolit din dans , numai torentele de pe străzi au continuat până în zori  să şuiere dar apoi au lucit stelele . Şi doar am stat treaz…abia am pus geană pe geană…şi tot am pierdut spectacolul . Dimineaţă , la ştiri au dat imagini din Rădăuţi , peste 150 de acoperişuri smulse , maşini avariate , panică …parcă priveam un film , toate se petrecuseră în absenţa mea…iar . Mi-am amintit , cum la cutremurul din  ”77 am ieşit în curtea internatului , mai mult chemat de ceilalţi decât speriat de clătinarea pereţilor dormitorului . Apoi am dormit tun până dimineaţă şi abia la şcoală abia am văzut neliniştea din ochii celorlaţi şi am înţeles că ceva grav se întâmplase . Poate că am o problemă cu dezastrele . De fapt , nici pe cele din viaţa mea nu le percep decât cu mult după ce ele s-au  întâmplat  . Până la urmă , asta îmi dă o bună perspectivă şi nu e chiar atât de rău .

Furtuna lui

L-am întâlnit din pură întâmplare . Era aproape la fel cum îl ştiam , doar că făcuse burtă …o burtă ţuguiată ca la diabetici . Şi peste toate , se apucase de politică . De grăbit , mă grăbeam , ca de fiecare dată , dar nu se cădea să nu schimb câteva cuvinte cu el . Şi se vedea că are poftă de vorbă . Cum mi-am petrecut furtuna , m-a întrebat …I-am zis …şi el puţin dezamăgit…că am scăpat ieftin .  Mă rog…El , privea în seara aceea cum ţiglele de la casa de alături se ridicau în aer şi se roteau bezmetic în aer…Mai precis ronţăia ceva şi privea. Ca la cinema…În sufragerie era semiîntuneric , televizorul se oprise şi se făcuse o linişte apăsătoare . A zărit cum o bucată de ţiglă scăpată  din roiul ei se îndrepta spre el dar nu a realizat ce se întâmplă până ce geamul nu s-a făcut ţăndări . Abia atunci şi-a amintit de armată şi s-a culcat …pe burta lui ţuguiată s-a culcat . Şi acum era bucuros că a fost numai atât…a…dacă nu mai pun la socoteală şi burlanul ce i-a făcut praf geamul din spate de la Logan . L-am aprobat şi am dat să plec..Ce cred despre toate astea…? Cine o să suporte pagubele …? m-a întrebat…Am ridicart din umeri…şi el….Ca democrat-liberal , cred că autorităţile… Dar deja îmi pierdusem orice interes, plecasem şi cuvintele i se scurgeau pe asfalt fără să mă ajungă …L-am mai privit o dată , înainte de a intra pe alee şi vorbea în continuare nestingherit cu ochii închişi ca în faţa unei săli arhipline . Şi doar castanii doborâţi de vânt îl  ascultau .

Pregătiri de provincie

Peste noapte , stâlpii s-au îngălbenit de tot , ca şi cum o boală fără leac i-ar fi ros pe dinauntru .Mai târziu i-au colorat definitiv în portocaliu , aşa că , dimineaţa  , când paznicii cu ochii roşii de atâta veghe  au început să se scurgă obosiţi pe străzi , i-au găsit palizi şi mirosind a vopsea proaspătă  . Apoi  , spre  amiază au început să lipeasca afişele , mari şi lucioase şi mâinile lucrătorilor se colorau de la cerneala tipografică ; începuse să bată un vânt rece şi felinarele se aprindeau fără rost unul câte unul şi se stingeau apoi ca şi cum , păpuşarul ar fi făcut repetiţii pentru marele bal . Unii vociferau…e corect , ziceau , după ce păzeşti  toată noaptea intrările instituţiilor , să mai tragă acum de tine să lipeşti şi afurisitele astea de afişe  ? Dar alţii puneau degetul arătător la gură …ssssssst…şi arătau către  oficialul venit dis de dimineaţă de la centru şi care , acum inspecta stâlp cu stâlp să se asigure că totul merge conform planului. Transpira abundent şi îşi ştergea faţa cu o batistă mare , portocalie .I-au adus până la urmă apă minerală şi gogoşi fierbinţi şi l-au aşezat într-un scaun pliant sub umbra unui castan , unde pe nesimţite  a şi adormit . Acum , capul părea să-i alunece periculos şi primarul , cu papion portocaliu îşi frământa mâinile încărcate cu inele , neştiind ce trebuie să facă . Albinele zumzăiau agitate de mirosul vopselelor şi treceau razant pe lângă capul pleşuv înclinat spre răsadurile proaspăt plantate şi sirena de pe maşina poliţiei începuse sa urle  ca scoasă din minţi.Au oprit-o cu greu şi în câteva minute , plutonierul vinovat a şi fost chemat la raport  şi ameninţat cu retrogadarea. Oficialul însă a tresărit numai puţin şi şi-a îndreptat capul şi după ce , pe faţa adormită  i-a apărut o umbră de zâmbet , l-au chemat pe plutonier înapoi şi , la propunerea primarului , l-au avansat la excepţional . Acum , aleea din faţa primăriei era portocalie , pe stâlpi zâmbeau feţe joviale…toţi priveau în aceeşi direcţie şi toţi cei care treceau pe acolo se simţeau priviţi şi deveneau brusc stingheri. Au adus staţia de amplificare şi au început să sufle în baloane şi să împodobească tribuna pentru discursurile de a doua zi ale oficialilor. Nu era uşor să sufli , de asta s-au convins funcţionarii Primăriei , scoşi de la program  ; în curând erau roşii şi transpiraţi şi baloanele , prea umflate pocneau ca nişte capse aruncate iarna la picioare de copii neastâmpăraţi , aşa că i-au adus şi pe cei ce aţipeau pe la uşile lor cu diverse solicitări . În scurt timp a venit şi ambulanţa şi medicii au început să-i consulte pe cei ce nu mai aveau aer şi acuzau dureri în piept şi pe câţiva , ce-i drept , mai în vârstă , i-au dus în sunet de sirenă la spital , unde le-au făcut urgent ,  formele pentru internare . Câţiva inşi , trimişi să spioneze cum stau lucrurile pe celelalte străzi s-au întors cu veşti îngrijorătoare . Pe stada cu felinare roşii , lucrurile erau aproape gata şi se împărţeau deja steguleţe , iar pe cea galbenă se apucaseră cu aprobare nu ştiu cui să vopsească şi faţadele clădirilor istorice . Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri , a început ploaia. Oficialul , care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă , când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi  cei mai mulţi au amuţit . De pe afişe , vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ  şi ochii li se alungeau  nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu . Tipografii , care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine , acum  se ascundeau vinovaţi , aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit  maşinile şi au tremurat ghilotinele , încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul  , pe care cineva scrisese în joacă …Proaspăt vopsit !…Apoi , paznicii , care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de   prima vopsea , au lipit noile afişe atît de bine , că oficialul venit de la centru , care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui nici nu şi-a dat seama că unele figuri , pe care le zărise de dimineaţă , acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi  şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi , ce-i drept , destul de asemănătoare . Fanfara , plătită cu ora , a repetat grijulie marşul  pentru a doua zi , în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună , după care a dat o fugă  şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi . Într-un sfârşit , primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor , mai puţin paznicii de noapte , cărora li s-a explicat cu frumosul că , deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici , trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare .Târziu în noapte , de la fereastra camerei   din hotelul luxos , oficialul venit de la centru căsca  plictisit  în timp ce-l  muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii , ce sta smirnă  la spatele lui , privind  alene cum  o lună palidă şi  obosită , ca o mireasă după noaptea nunţii , îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de  provincie adormit .

Seara cu berze

Parcă plouă cu berze…zicea gazda şi apusul se scurgea leneş . Fumul se ridica şi se topea deasupra noastră în timp ce pe pajiştea de la marginea pădurii aterizau una câte una ca nişte planoare greoaie . Am vrut să spun ceva dar o pală de vânt mi-a îndesat fumul în gură şi tusea m-a stors ca pe o lămâie . Când am reuşit să deschid ochii erau şi mai multe şi clămpăneau caraghioase cocoţate pe picioroange . Băiatul cel mic al gazdei se strica de râs . Unul povestea că o societate americană vrea să cultive varză pe lună . Nu se poate …zicea altul…cum să care atâta pământ ? Un ochi îmi lăcrima şi nu eram deloc atent la discuţie . Am cerut un pahar cu apă . Nu le trebuie pământ …spunea băiatul cel mare al gazdei…construiesc o seră hidroponică . Apoi cineva a suflat în jar şi scânteile galbene se ridicau uşor în aerul serii şi mureau aiurea duse de vânt . O mâţă s-a azvârlit între noi derutată şi fetele s-au speriat pentru o clipă după care au început să chicotească . Şi-au scos căştile de pe urechi şi au plecat să vadă berzele . M-am gândit cu părere de rău la cartea din geantă şi m-am făcut că nu aud când m-au întrebat ce cred despre cultivarea verzei în condiţii de gravitaţie . Nu-i cunoşteam pe toţi şi pe câţiva nu doream de loc să-i cunosc .Mi-au turnat un pahar mai mare şi m-au luat aproape cu forţa să-mi arate grădina. Nu puteam să le spun că o ştiu mai bine decât ei . De acolo vedeam mai demult berzele . Eram doar eu şi ele şi soarele care apunea ca şi acum . Apoi un nor răzleţ m-a scăpat . A început un ropot de ploaie . Ne-am retras fără să fim nevoiţi să vorbim . Fiecare cu tăcerea lui . În camera noastră cineva agăţase de icoană o ramură de salcie cu mâţişori . Soba era încinsă şi am deschis fereastra să nu mă sufoc . Departe, berzele se ridicau una câte una şi planau în şirag peste linia şoselei . Zgomotele s-au stins pe rând şi doar susurul apei se lovea de ferestre . Cerul se dezgolise şi înainte să adorm ca un buştean am mai apucat să zăresc cu coada ochiului o lună rotundă , fără sere hidroponice pe ea şi o barză uriaşă , săgetând noaptea şi făcându-mi ţăndări toate amintirile . Apoi a izbucnit noaptea…

La o ceasca de ceai…

Până la urmă , ce făcusem ? Mai aveam cam vreo oră la dispoziţie , aşa că mă oprisem într-o doară şi priveam la un ţurţure enorm , agăţat ciudat de streaşina Primăriei . La bază se subţiase atât de tare încât era doar o chestiune de timp până ce avea să se desprindă . Lumea se scurgea tăcută pe alei şi bălţile păreau ochiuri de cer , tulburi şi fără fund . Eram însă mai mult preocupat de echilibrul fragil al sloiului şi de lumina care îl învăluia şi-l făcea să scânteieze , condamnându-l în acelaşi timp .Atunci m-a bătut pe umeri şi abia l-am recunoscut . Nu era prea schimbat ; părul însă îi era tuns mai scurt decât de obicei , ceea ce făcea ca faţa să pară mai alungită decât i-o ştiam . Sincer să fiu , pe de o parte m-am bucurat că l-am întîlnit iar pe de alta am simţit că nu e momentul potivit . Mi-ar fi plăcut doar să tac şi să ascult cum cad picăturile de apă . Era prea devreme pentru un păhărel şi prea târziu cafea , aşa că am intrat la bar şi am cerut doar câte un ceai verde . Vorbim destul de des amândoi , dar tot mai rar despre ce ni se întâmplă zilnic . …La ce bun …? Toate ziarele macină şi aşa criza pe toate părţile şi politica e atât de departe de noi încât mai niciodată nu găsim timp să vorbim despre ea.

Au adus ceaiul , de fapt nişte ceainice mari şi fierbinţi şi aburul tremura acum între noi ca o pânză veche şi zdrenţuită . Înăuntru era cald , lumina aluneca pe masa lungă dintre noi şi vorbeam despre Egipt. Pe amândoi ne preocupa perioada Amarna ; discutasem zile în şir despre răzvrătirea tânărului Amenhotep , viitorul Akhenaton , împotriva zeilor tradiţionali ai Egiptului şi drumul lui sinuos spre cultul zeului unic , Aton . Acum , prietenul meu scosese de undeva o reproducere a lui Nefertiti , soţia faraonului şi voia să-mi citească din poemul lui Akhenaton , compus pentru zeul lui .

Bust of Nefertiti – Egypte, New Empire – Dalhem museum, Berlin

Mi s-a părut ciudat , pentru că difuzoarele amorţiseră brusc şi vocea lui abia se auzeaîn micuţa încăpere . Dintr-o dată am avut senzaţia că masa dintre noi e mai lungă decât credeam , şi versurile începeau să se rotească în mine aşa cum ceaiul se rotea în ceaşcă . Priveam cu colţul ochilor la Nefertiti şi prietenul meu se îndepărta încetul cu încetul …mă străduiam să fiu atent dar vocea îi era din ce în ce mai slabă . Abia de-l auzeam…Acum el citea şi eu priveam neputincios în cană cum mierea începea , uşor ,să se descompună . Apoi se oprea şi îmi cerea câte o părere …mă uitam la buzele lui şi abia de pricepeam ce vrea să-mi spună dar nu puteam să văd decât lichidul tulbure şi fierbinte . Era din ce în ce mai cald şi masa era acum uriaşa ; abia de-l mai zăream la celălalt capăt . Se făcea parcă tot mai mic şi mai mic şi faţa lui prelungă era atât de departe că abia de o mai puteam zări . Doar crâmpeie de versuri mai ajungeau , târziu până la mine…şi ceaiul verde cu toată mierea , era din ce în ce mai amar .Şi Akhenaton se ruga Soarelui acum peste 3.000 de ani…

„Când te iveşti, oamenii trăiesc ,

Când apui , ei mor

Oamenii trăiesc prin tine ,

Atâta vreme cât ochii lor îţi privesc frumuseţea,

Până la apusul tău .

Orice lucru încetează

Cănd te odihneşti la apus .”

Apoi nu am mai auzit mare lucru…poate doar clinchetul linguriţei în ceaşcă . Masa era imensă …portetul lui Nefertiti nu se mai zărea şi imnul , pornit din cealaltă parte , se sfârşea până la mine. Ceasul se oprise …priveam doar neliniştit cum din ceainic curgea lichidul fierbinte ce părea că nu se mai termină , pe cand ultima zi a lui februarie se scurgea picătură cu picătură , odată cu apa topită din ţurţurele agăţat de streaşina Primăriei .