Dimineaţa , în oglindă

Uneori , dimineţile mă iau prin surprindere , curg una peste cealaltă , trase la faţă ca nişte desene pe asfalt peste care s-a scurs o noapte întreagă şi numai ploaia de vară , uşuratică şi distrată le mai dă culoare . Apoi  , aerul se rarefiază şi simt uşor , uşor cum o greutate pe care nu-mi dădeam seama că o port în suflet se ridică şi abia atunci percep dimineaţa . La Câmpulung , ea vine mai târziu . Umbra întârzie să se ridice ca şi cum o forţă mai puternică decât ea ar ţine-o apăsată până ce soarele nu prinde mai multă putere . Abia atunci ţâşneşte undeva sus , către Pietrele Doamnei , aşteptând înserarea . Se luminase când m-am hotărât să ies la o plimbare . Copiii  începeau să se caute şi în aer mirosea a pădure şi a vară sfâşiată . Pe marginea drumului ,  câţiva muncitori săpau o groapă . Era unul  în vârstă şi câţiva puşti . M-am apropiat de ei şi le-am dat buna dimineaţa . Mi-au răspuns şi au continuat să sape icnind . Cel în vârstă îmi arunca din când în când câte o privire iscoditoare fără să se oprească din lucru şi broboane de sudoare îi străluceau pe fruntea plină de riduri . Părul îi era rar şi alb şi  pe faţa nerasă îi alunecau cute   pământii . Se grăbeau să termine . Răsuflau tot mai greu şi vestele de semnalizare se lăbărţau peste groapă . Am dat să plec mai departe dar am avut deodată sentimentul acut că sânt privit ceva mai insistent decât de obicei . Bătrânul mă observa cu colţul ochilor şi părea să mă recunoască . Un sentiment de ruşine şi vinovăţie m-a cuprins pe neştiute şi m-am oprit nesigur . Poate că e vreun vecin mai în vârstă , mi-am spus , poate tatăl vreunui vechi prieten de joacă ,o fi unul din cei pentru  care ai mei mă urecheau când eram copil să îi salut . Poate că ar trebui să spun ceva …dar nu ştiam ce  şi dimineaţa urca mai roşie şi mai fierbinte ca de obicei . Ar fi trebuit să-l strig pe nume , dar numele le uitasem de mult  şi în locul lor nu mai rămăsese mare lucru , doar câteva chipuri , şterse şi ele şi un evantai de emoţii şi mirosuri , care , singure nu puteau decât să mă ameţească mai tare şi să mă facă şi mai nesigur . Maşinile treceau  pe lângă mine , uitasem de plimbare , scotoceam doar fără noimă prin memorie şi ceea ce găseam nu mă ajuta de loc . Bătrânul s-a oprit în cele din urmă istovit şi văzând că îl privesc mi-a zâmbit , apoi şi-a trecut mâna peste gură ca şi cum nu ar fi vrut să-i văd cioturile de dinţi rămase . Ceva din gestul lui mi s-a părut cunoscut şi rotiţele din creier au prins să scapere tot mai tare , fără să fiu în stare să-mi amintesc ceva .  Şi-a scuturat măinile şi a venit încet către mine şi pe măsură ce se apropia  am fost din ce în ce mai sigur că îl cunosc . Mai întîi mi-a spus pe nume . M-a privit drept în ochi şi m-a strigat …ca la catalog m-a strigat şi abia atunci am ştiut că e colegul meu de clasă , unul din cei mulţi pe care niciodată nu i-am mai văzut de când am plecat . M-a privit stânjenit şi în câteva cuvinte mi-a povestit viaţa lui . Lucra sezonier şi se simţea tot mai bolnav . Nu l-am compătimit . Priveam ca într-o oglindă şi eram când dincolo , când dincoace de ea .Eram şi eu , eram şi el şi îmi era din ce în ce mai greu să  mai  privesc prin rana ce se se deschisese între noi .  Şi- a aprins o ţigară şi a rămas tăcut . Am tăcut şi eu şi am simţit cât eram de străini şi timpul se aşternea obosit la picioarele noastre acoperindu-ne până la creştet   . Într-un târziu am reuşit să plec . Acum , dimineaţa se topise cu totul şi aerul frigea de-a binelea . M-am oprit şi m-am mai întors o dată la colţul străzii , să-l salut . Mi-a răspuns şi apoi a înţepenit în praful zilei , cu mâinile căzute aiurea pe lângă corp  , ca nişte crengi frânte , pe cănd umbra ce stăruise din zori se ridica… se ridica , dezvelindu-ne…

Jurnal de caniculă

Abia intrat în văpaia zilei , mă întreb  ce a mai rămas din Iaşi , din Iaşiul meu , vreau să zic ; soarele cade  pieziş şi aerul moţăieşte fierbinte şi greu . O iluzie , atât mai rămâne din umbră  şi lumina străbate frunzişul des ca un cuţit  .  Căldura curge, o apă leşioasă ce se insinuază prin toate cotloanele…şi încă miroase  a tei …cumplit şi drag îmi mai miroase . Doar străzile îmi par străine , …atâta timp s-a scurs că umbra mea e de acum stingheră şi cotloanele ascunse n-o mai recunosc …alunec printr-un oraş aproape necunoscut şi numai vocea feminină a GPS-ului mă trage de mânecă . ….Viraj uşor la dreapta , nu e timp de amintiri , intri în sensul giratoriu şi îl părăseşti la a treia ieşire…şi încetinesc şi caut , dar feţele îmi sânt străine şi doar teii , numai teii îmi surâd . Şi totuşi , unde să dau de mine îmi spun şi aleg Galata. Mai e teiul …? mă întreb şi când dau de el tac . Tace şi el şi îi pipăi coaja şi îi recunosc fiecare cută , şi mirosul şi respiraţia i-o recunosc …ca şi cum ar fi ieri , ca şi cum abia aş fi plecat . Şi zidul mânăstirii arde , obosit de atâta luptă deşartă cu soale lui iulie , a unui alt şi alt Iulie … Aleea e pustie şi solemnă , şi eu , cel de ieri , pe nicăieri. Măcar pot respira…e atâta verde că oraşul de dedesubt , cu zgomotul şi fumul lui cu tot e din ce în ce mai departe . Apoi , deodată am senzaţia că pe aici am fost , mă opresc şi alt Iulie ţâşneşte de undeva , e atât de puternic că cel de acum cu tot cu canicula lui se chirceşte . Zâmbesc şi mă risipesc iar …regăsindu-mă la plecare…abia regăsindu-ma . Apoi un ceas de zăbavă la Casa Cărţii…fără de care mi-e greu să spun că am trecut prin Iaşi…Printre volumele proaspete dau de cele de anul trecut , ceva mai prăfuite şi cu preţ redus şi melodia din surdină curge leneşă ca altădat’ . Afară aerul fierbinte loveşte sec , ca un ciocan şi imaginile încep să se deformeze sub soare  …şi totul zdrăngăne împrejur . Mă uit îndelung şi nici o faţă cunoscută prin prejur…doar Dosoftei , ceva mai gârbovit , resemnat la 1980 km de Paris . Poate palatul , îmi spun şi îl privesc detaşat….ceva îmi scapă…acum pare gonflabil şi topit în lumină . Altădată…poate ca mereu altădată…Ies din iaşi urmărit de salutul lui Bibendum , mascota Michelin şi urmărit până departe , nepermis de departe de mirosul  încă neapus al teilor de altădat’ …

Un ţipăt de lut

Aseară , rătăcit în mulţime , mi-am amintit că serbările comuniste aveau loc , aproape de fiecare dată , dimineaţa şi începeau de regulă cu un miting în care cineva lua cuvântul . Poate că aşa erau indicaţiile . Dimineaţa , pe lumina crudă , oamenilor le era mai greu să-şi ascundă sufletul . Fiecare îşi ţinea gândurile la vedere , aşa că celor din tribună le era destul de uşor să –i măsoare şi să-i  numere . Acum , toate serbările se fac pe noapte. Nici asta nu e la voia întâmpării . Pare chiar mai comod . Cei din tribună , poate aceiaşi de altădată , nu mai sânt siliţi să vadă feţele contorsionate de griji . Aprind felinare colorate şi tonurile devin mai dulci  , dau drumul la maxim boxelor şi nu mai aud nici un geamăt , totul devine uşor confuz şi noaptea generoasă poleieşte totul .  Aseară , am vrut să văd ceramica expusă dar lumea curgea pe alei  ca un fluviu ieşit din matcă  . Boxele urlau la lună şi în aer plutea miros de mici şi hamsii prăjite . Figurile se topeau una în alta , îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp şi cu cât devenea mai aglomerat , cu atât mă simţeam mai stingher . Poate că nicăieri nu te simţi mai singur şi nu te poţi ascunde mai bine decât într-o mulţime gălăgioasă .De aceea am ieşit azi .  Trecuse nebunia şi aleile erau amorţite , ca după o febră mare .

M-am bucurat să dau chiar de la început de acel Cucuietu Iurie din Republica Moldova , cu ceramica lui cuminte şi muncită , la o margine de alee .

Figurile plăsmuite de el sânt naive dar vii şi nu se poate să nu fii întâlnit vreuna în satul bunicilor .

Măşti colorate aduse de un meşter din Vorona ,  senin ca o Duminica fără sfârşit.

Icoane şi ouă gigantice , pictate de meşterul Colibaba din Rădăuţi .

Ce fel de sărbătoare ar mai fi fost fără nelipsiţii indieni…?

M-am făcut că nu observ străchinile de un gust îndoielnic , vândute la un leu bucata de cei ce până acum vindeau seminţe la colţul străzii . Nici florile din cârpe colorate ce-mi amintesc de cele împletite în coroanele funerare . Uneori m-am împiedicat de pitici răsăriţi pe asfalt ca ciupercile după ploaie .

…şi m-am molipsit de la zâmbetele de  lut risipite pe alei .

Totul pare de un calm bucolic , privirea aproape că alunecă peste forme , dacă n-ai vedea , dacă n-ar ţâşni de unde te aştepţi mai puţin un ţipăt …un ţipăt de lut…

Furtuni

Furtuna mea

Cerul cobora ca o ameninţare , negru şi tulbure şi aerul era fierbinte ; pleoapele cădeau şi mă târau în somn , mai bine că au făcut-o , mai bine …mi-am zis , aşa că furtuna m-a prins în mijlocul unui vis , unde şi aşa copacii se chirceau neliniştiţi  . Afară se dezlănţuise iadul dar , curios , mă trezisem ,reveneam la suprafaţă şi ploaia dezlănţuită , ruperea de nori  mă împrospăta . Totul a durat doar câteva minute apoi vişinul din livada de peste drum a încremenit ca un recrut la drapel şi crinii s-a potolit din dans , numai torentele de pe străzi au continuat până în zori  să şuiere dar apoi au lucit stelele . Şi doar am stat treaz…abia am pus geană pe geană…şi tot am pierdut spectacolul . Dimineaţă , la ştiri au dat imagini din Rădăuţi , peste 150 de acoperişuri smulse , maşini avariate , panică …parcă priveam un film , toate se petrecuseră în absenţa mea…iar . Mi-am amintit , cum la cutremurul din  ”77 am ieşit în curtea internatului , mai mult chemat de ceilalţi decât speriat de clătinarea pereţilor dormitorului . Apoi am dormit tun până dimineaţă şi abia la şcoală abia am văzut neliniştea din ochii celorlaţi şi am înţeles că ceva grav se întâmplase . Poate că am o problemă cu dezastrele . De fapt , nici pe cele din viaţa mea nu le percep decât cu mult după ce ele s-au  întâmplat  . Până la urmă , asta îmi dă o bună perspectivă şi nu e chiar atât de rău .

Furtuna lui

L-am întâlnit din pură întâmplare . Era aproape la fel cum îl ştiam , doar că făcuse burtă …o burtă ţuguiată ca la diabetici . Şi peste toate , se apucase de politică . De grăbit , mă grăbeam , ca de fiecare dată , dar nu se cădea să nu schimb câteva cuvinte cu el . Şi se vedea că are poftă de vorbă . Cum mi-am petrecut furtuna , m-a întrebat …I-am zis …şi el puţin dezamăgit…că am scăpat ieftin .  Mă rog…El , privea în seara aceea cum ţiglele de la casa de alături se ridicau în aer şi se roteau bezmetic în aer…Mai precis ronţăia ceva şi privea. Ca la cinema…În sufragerie era semiîntuneric , televizorul se oprise şi se făcuse o linişte apăsătoare . A zărit cum o bucată de ţiglă scăpată  din roiul ei se îndrepta spre el dar nu a realizat ce se întâmplă până ce geamul nu s-a făcut ţăndări . Abia atunci şi-a amintit de armată şi s-a culcat …pe burta lui ţuguiată s-a culcat . Şi acum era bucuros că a fost numai atât…a…dacă nu mai pun la socoteală şi burlanul ce i-a făcut praf geamul din spate de la Logan . L-am aprobat şi am dat să plec..Ce cred despre toate astea…? Cine o să suporte pagubele …? m-a întrebat…Am ridicart din umeri…şi el….Ca democrat-liberal , cred că autorităţile… Dar deja îmi pierdusem orice interes, plecasem şi cuvintele i se scurgeau pe asfalt fără să mă ajungă …L-am mai privit o dată , înainte de a intra pe alee şi vorbea în continuare nestingherit cu ochii închişi ca în faţa unei săli arhipline . Şi doar castanii doborâţi de vânt îl  ascultau .

Pregătiri de provincie

Peste noapte , stâlpii s-au îngălbenit de tot , ca şi cum o boală fără leac i-ar fi ros pe dinauntru .Mai târziu i-au colorat definitiv în portocaliu , aşa că , dimineaţa  , când paznicii cu ochii roşii de atâta veghe  au început să se scurgă obosiţi pe străzi , i-au găsit palizi şi mirosind a vopsea proaspătă  . Apoi  , spre  amiază au început să lipeasca afişele , mari şi lucioase şi mâinile lucrătorilor se colorau de la cerneala tipografică ; începuse să bată un vânt rece şi felinarele se aprindeau fără rost unul câte unul şi se stingeau apoi ca şi cum , păpuşarul ar fi făcut repetiţii pentru marele bal . Unii vociferau…e corect , ziceau , după ce păzeşti  toată noaptea intrările instituţiilor , să mai tragă acum de tine să lipeşti şi afurisitele astea de afişe  ? Dar alţii puneau degetul arătător la gură …ssssssst…şi arătau către  oficialul venit dis de dimineaţă de la centru şi care , acum inspecta stâlp cu stâlp să se asigure că totul merge conform planului. Transpira abundent şi îşi ştergea faţa cu o batistă mare , portocalie .I-au adus până la urmă apă minerală şi gogoşi fierbinţi şi l-au aşezat într-un scaun pliant sub umbra unui castan , unde pe nesimţite  a şi adormit . Acum , capul părea să-i alunece periculos şi primarul , cu papion portocaliu îşi frământa mâinile încărcate cu inele , neştiind ce trebuie să facă . Albinele zumzăiau agitate de mirosul vopselelor şi treceau razant pe lângă capul pleşuv înclinat spre răsadurile proaspăt plantate şi sirena de pe maşina poliţiei începuse sa urle  ca scoasă din minţi.Au oprit-o cu greu şi în câteva minute , plutonierul vinovat a şi fost chemat la raport  şi ameninţat cu retrogadarea. Oficialul însă a tresărit numai puţin şi şi-a îndreptat capul şi după ce , pe faţa adormită  i-a apărut o umbră de zâmbet , l-au chemat pe plutonier înapoi şi , la propunerea primarului , l-au avansat la excepţional . Acum , aleea din faţa primăriei era portocalie , pe stâlpi zâmbeau feţe joviale…toţi priveau în aceeşi direcţie şi toţi cei care treceau pe acolo se simţeau priviţi şi deveneau brusc stingheri. Au adus staţia de amplificare şi au început să sufle în baloane şi să împodobească tribuna pentru discursurile de a doua zi ale oficialilor. Nu era uşor să sufli , de asta s-au convins funcţionarii Primăriei , scoşi de la program  ; în curând erau roşii şi transpiraţi şi baloanele , prea umflate pocneau ca nişte capse aruncate iarna la picioare de copii neastâmpăraţi , aşa că i-au adus şi pe cei ce aţipeau pe la uşile lor cu diverse solicitări . În scurt timp a venit şi ambulanţa şi medicii au început să-i consulte pe cei ce nu mai aveau aer şi acuzau dureri în piept şi pe câţiva , ce-i drept , mai în vârstă , i-au dus în sunet de sirenă la spital , unde le-au făcut urgent ,  formele pentru internare . Câţiva inşi , trimişi să spioneze cum stau lucrurile pe celelalte străzi s-au întors cu veşti îngrijorătoare . Pe stada cu felinare roşii , lucrurile erau aproape gata şi se împărţeau deja steguleţe , iar pe cea galbenă se apucaseră cu aprobare nu ştiu cui să vopsească şi faţadele clădirilor istorice . Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri , a început ploaia. Oficialul , care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă , când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi  cei mai mulţi au amuţit . De pe afişe , vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ  şi ochii li se alungeau  nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu . Tipografii , care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine , acum  se ascundeau vinovaţi , aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit  maşinile şi au tremurat ghilotinele , încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul  , pe care cineva scrisese în joacă …Proaspăt vopsit !…Apoi , paznicii , care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de   prima vopsea , au lipit noile afişe atît de bine , că oficialul venit de la centru , care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui nici nu şi-a dat seama că unele figuri , pe care le zărise de dimineaţă , acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi  şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi , ce-i drept , destul de asemănătoare . Fanfara , plătită cu ora , a repetat grijulie marşul  pentru a doua zi , în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună , după care a dat o fugă  şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi . Într-un sfârşit , primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor , mai puţin paznicii de noapte , cărora li s-a explicat cu frumosul că , deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici , trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare .Târziu în noapte , de la fereastra camerei   din hotelul luxos , oficialul venit de la centru căsca  plictisit  în timp ce-l  muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii , ce sta smirnă  la spatele lui , privind  alene cum  o lună palidă şi  obosită , ca o mireasă după noaptea nunţii , îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de  provincie adormit .

Seara cu berze

Parcă plouă cu berze…zicea gazda şi apusul se scurgea leneş . Fumul se ridica şi se topea deasupra noastră în timp ce pe pajiştea de la marginea pădurii aterizau una câte una ca nişte planoare greoaie . Am vrut să spun ceva dar o pală de vânt mi-a îndesat fumul în gură şi tusea m-a stors ca pe o lămâie . Când am reuşit să deschid ochii erau şi mai multe şi clămpăneau caraghioase cocoţate pe picioroange . Băiatul cel mic al gazdei se strica de râs . Unul povestea că o societate americană vrea să cultive varză pe lună . Nu se poate …zicea altul…cum să care atâta pământ ? Un ochi îmi lăcrima şi nu eram deloc atent la discuţie . Am cerut un pahar cu apă . Nu le trebuie pământ …spunea băiatul cel mare al gazdei…construiesc o seră hidroponică . Apoi cineva a suflat în jar şi scânteile galbene se ridicau uşor în aerul serii şi mureau aiurea duse de vânt . O mâţă s-a azvârlit între noi derutată şi fetele s-au speriat pentru o clipă după care au început să chicotească . Şi-au scos căştile de pe urechi şi au plecat să vadă berzele . M-am gândit cu părere de rău la cartea din geantă şi m-am făcut că nu aud când m-au întrebat ce cred despre cultivarea verzei în condiţii de gravitaţie . Nu-i cunoşteam pe toţi şi pe câţiva nu doream de loc să-i cunosc .Mi-au turnat un pahar mai mare şi m-au luat aproape cu forţa să-mi arate grădina. Nu puteam să le spun că o ştiu mai bine decât ei . De acolo vedeam mai demult berzele . Eram doar eu şi ele şi soarele care apunea ca şi acum . Apoi un nor răzleţ m-a scăpat . A început un ropot de ploaie . Ne-am retras fără să fim nevoiţi să vorbim . Fiecare cu tăcerea lui . În camera noastră cineva agăţase de icoană o ramură de salcie cu mâţişori . Soba era încinsă şi am deschis fereastra să nu mă sufoc . Departe, berzele se ridicau una câte una şi planau în şirag peste linia şoselei . Zgomotele s-au stins pe rând şi doar susurul apei se lovea de ferestre . Cerul se dezgolise şi înainte să adorm ca un buştean am mai apucat să zăresc cu coada ochiului o lună rotundă , fără sere hidroponice pe ea şi o barză uriaşă , săgetând noaptea şi făcându-mi ţăndări toate amintirile . Apoi a izbucnit noaptea…

La o ceasca de ceai…

Până la urmă , ce făcusem ? Mai aveam cam vreo oră la dispoziţie , aşa că mă oprisem într-o doară şi priveam la un ţurţure enorm , agăţat ciudat de streaşina Primăriei . La bază se subţiase atât de tare încât era doar o chestiune de timp până ce avea să se desprindă . Lumea se scurgea tăcută pe alei şi bălţile păreau ochiuri de cer , tulburi şi fără fund . Eram însă mai mult preocupat de echilibrul fragil al sloiului şi de lumina care îl învăluia şi-l făcea să scânteieze , condamnându-l în acelaşi timp .Atunci m-a bătut pe umeri şi abia l-am recunoscut . Nu era prea schimbat ; părul însă îi era tuns mai scurt decât de obicei , ceea ce făcea ca faţa să pară mai alungită decât i-o ştiam . Sincer să fiu , pe de o parte m-am bucurat că l-am întîlnit iar pe de alta am simţit că nu e momentul potivit . Mi-ar fi plăcut doar să tac şi să ascult cum cad picăturile de apă . Era prea devreme pentru un păhărel şi prea târziu cafea , aşa că am intrat la bar şi am cerut doar câte un ceai verde . Vorbim destul de des amândoi , dar tot mai rar despre ce ni se întâmplă zilnic . …La ce bun …? Toate ziarele macină şi aşa criza pe toate părţile şi politica e atât de departe de noi încât mai niciodată nu găsim timp să vorbim despre ea.

Au adus ceaiul , de fapt nişte ceainice mari şi fierbinţi şi aburul tremura acum între noi ca o pânză veche şi zdrenţuită . Înăuntru era cald , lumina aluneca pe masa lungă dintre noi şi vorbeam despre Egipt. Pe amândoi ne preocupa perioada Amarna ; discutasem zile în şir despre răzvrătirea tânărului Amenhotep , viitorul Akhenaton , împotriva zeilor tradiţionali ai Egiptului şi drumul lui sinuos spre cultul zeului unic , Aton . Acum , prietenul meu scosese de undeva o reproducere a lui Nefertiti , soţia faraonului şi voia să-mi citească din poemul lui Akhenaton , compus pentru zeul lui .

Bust of Nefertiti – Egypte, New Empire – Dalhem museum, Berlin

Mi s-a părut ciudat , pentru că difuzoarele amorţiseră brusc şi vocea lui abia se auzeaîn micuţa încăpere . Dintr-o dată am avut senzaţia că masa dintre noi e mai lungă decât credeam , şi versurile începeau să se rotească în mine aşa cum ceaiul se rotea în ceaşcă . Priveam cu colţul ochilor la Nefertiti şi prietenul meu se îndepărta încetul cu încetul …mă străduiam să fiu atent dar vocea îi era din ce în ce mai slabă . Abia de-l auzeam…Acum el citea şi eu priveam neputincios în cană cum mierea începea , uşor ,să se descompună . Apoi se oprea şi îmi cerea câte o părere …mă uitam la buzele lui şi abia de pricepeam ce vrea să-mi spună dar nu puteam să văd decât lichidul tulbure şi fierbinte . Era din ce în ce mai cald şi masa era acum uriaşa ; abia de-l mai zăream la celălalt capăt . Se făcea parcă tot mai mic şi mai mic şi faţa lui prelungă era atât de departe că abia de o mai puteam zări . Doar crâmpeie de versuri mai ajungeau , târziu până la mine…şi ceaiul verde cu toată mierea , era din ce în ce mai amar .Şi Akhenaton se ruga Soarelui acum peste 3.000 de ani…

„Când te iveşti, oamenii trăiesc ,

Când apui , ei mor

Oamenii trăiesc prin tine ,

Atâta vreme cât ochii lor îţi privesc frumuseţea,

Până la apusul tău .

Orice lucru încetează

Cănd te odihneşti la apus .”

Apoi nu am mai auzit mare lucru…poate doar clinchetul linguriţei în ceaşcă . Masa era imensă …portetul lui Nefertiti nu se mai zărea şi imnul , pornit din cealaltă parte , se sfârşea până la mine. Ceasul se oprise …priveam doar neliniştit cum din ceainic curgea lichidul fierbinte ce părea că nu se mai termină , pe cand ultima zi a lui februarie se scurgea picătură cu picătură , odată cu apa topită din ţurţurele agăţat de streaşina Primăriei .

Pe urme

Abia aşteptam să ies din carapacea cenuşie a unei zile obişnuite . Uneori , formele prea familiare ale clădirilor , încep să ma sufoce şi singura posibilitate să scap de apăsarea unei rutine dobândite cu atâta trudă , e să las în urmă totul . Până la urmă , observ că mecanismul zgomotos al oraşului funcţionează , şi încă destul de bine , fără o rotiţă ca mine , şi asta îmi dă o uşoară senzaţie de libertate . Plecam deci pentru o zi şi un prieten mă rugase să las în drum , părinţilor lui , un pachet nu prea voluminos . Abia după ce am acceptat însă , mi-a spus că drumul pâna la ei e plin de gropi şi că cel mai uşor ar fi dacă aş lăsa maşina la şoseaua principală şi aş merge câteva sute de metri pe o potecă pe câmp . Ar fi trebuit să fie simplu . De fapt în prima fază chiar a fost . Am găsit uşor tăbliţa cu indicatorul şi parcarea de alături. Cu poteca în schimb a fost mai greu . Cu toate că şoseaua era curată ca în palmă , câmpul era acoperit cu un strat subţire dar uniform de zăpadă . Nu poate fi prea departe …mi-am zis şi cu pachetul în mână , am pornit călcând cu grijă şi luând ca reper un grup de câţiva salcâmi şi un stâlp aflat undeva în dreapta lor . Nu stăteam , ca de obicei , prea bine cu timpul şi mă aşteptam , ca după câteva sute de metri să dau de case şi să scap de micul meu comision. Nu era prea frig şi de undeva venea miros de frunze arse…poate că cineva a dat foc resturilor din grădină…mi-am zis , convins că în curând o să văd casele . Eram detaşat. Problemele , care oricum nu se mai terminau , rămâneau din ce în ce mai mult în urmă . Respiram acum aer curat şi mă simţeam uşor şi încărcat de o nouă energie . Cerul era posac şi sunetele şoselei încremeneau în aer ca nişte păsări suspendate ireal . Începeam să mă afund în pământ mai moale , semn că părăsisem poteca şi sub zăpadă tălpile alunecau pe o clisă desgheţată . Atent , am ocolit cât am putut , până ce am simţit iar sub picioare teren stabil. Acum însă , salcâmii îmi erau în stânga şi stâlpul pe care îl luasem ca reper nu mai era pe nicăieri . Copacii semănau cu cei pe care îi văzusem din drum dar la fel de bine puteau fi şi alţii . Important era însă că nu vedeam nici urme de case şi seara aluneca pe neştiute . Am decis să mă întorc şi să explic a doua zi prietenului meu că nu am reuşit să dau pachetul şi după cum spuneam , chiar nu stăteam prea bine cu timpul . Am pornit deci înapoi pe urmele mele ; era cea mai sigură cale să ajung mai repede la şosea . După câţiva paşi am observat cu mirare că lângă paşii mei întipăriţi , mai era un rând de urme . Mergeau paralel cu ale mele dar nu tot timpul . La un moment dat se despărţeau şi o luau în unghi drept spre un pâlc de copaci. Cum aproape de el se zărea şi un stâlp m-am întrebat pănă la urmă care e drumul cel bun . Am călcat pe zăpada moale şi am comparat amprenta ghetelor mele cu cele două urme . Erau destul de asemănătoare dar am urmat apoi doar urmele pe care le cunoşteam şi care făceau un ocol larg . După câtva timp , alături de ele a mai apărut un şir ; paşii parcă erau ceva mai mici şi după o bucată dispăreau fără urmă , ca să apară mai apoi şi să se despartă iar . Puţin mai încolo , urmele se întretăiau cu alte două şiruri . Nu văzusem pe nimeni înaintea mea dar totuşi urmele erau proaspete şi destul de asemănătoare . De acum chiar nu mai ştiam pe unde să o iau şi cu cât mergeam mai mult , cu atât apăreau mai multe urme , de parcă m-aş fi rotit în cerc . Participasem în copilărie la concursuri de orientare turistică , dar nimeni nu mă învăţase cum să găsesc drumul pe un câmp deschis , acoperit de zăpadă , sub un cer de acum vineţiu . Începeam să mă simt ca un pion pierdut pe o tablă imensă de şah şi tot ce aveam de făcut era să aştept următoarea mutare a unei mâini pe care nu o puteam controla . Seara aluneca şi umbra mea se prelungea peste urmele proaspete ca o amintire imaterială peste un prezent chinuitor de real . Apoi ,tocmai pe când mă pregăteam să renunţ a apărut şi mesagerul . Părea un câine mai lunguieţ şi doar când , speriat a rupt-o la fugă , i-am zărit coada roşcată de vulpe . A trecut ca o fantomă pe lângă mine şi în urma lui aerul a prins iar să tremure . Zgomotul şoselei a năvălit eliberat parcă şi punctele cardinale s-au oprit din rotirea lor lipsită de sens . Înaintea mea era iarăşi un singur şir de urme şi în curând am zărit parcarea şi maşina . Mergeam către lumina lămpilor deja aprinse pe stâlpi şi noaptea îmi cădea în spate peste câmpul pustiu înţesat de cărări fără început şi sfârşit şi urme care nu duceau nicăieri şi numai zornăitul pionilor căzuţi pe tabla de şah mai tremura ascuns într-o aducere aminte .

Otravă şi bomboane

Chiar de la prima oră, nu se facuse nici 07.30 ,mi-a venit ideea…da, asta e…mi-am zis…o să scriu despre cei doi…tată şi fiu pe care tocmai îi văzusem strecurându-se în faţa mea pe strada îngheţată . Abia de-şi vorbeau dar felul in care micuţul fremăta de bucurie când tatăl îi arăta câte ceva m-a înduioşat…Eram destul de grăbit , însă am avut suficient timp să-i zăresc cu coada ochiului . Tatăl era înalt , cu o haină scurtă cărămizie şi căciulă brumărie pe cap iar băiatul într-un hanorac portocaliu şi fes roşu peste care îşi trăsese gluga . Nu-i cunoşteam şi la câte persoane cunosc eu , asta nu înseamnă mare lucru . Comunicarea lor simplă , doar din priviri mi-a amintit de un film italian în alb-negru…o să-l caut numaidecât acasă , mi-am zis şi mi-am depozitat cu grijă ideile pe un sertar de memorie . Cum nu am mai intrat de mult pe blog , o să scriu azi despre o relaţie extraordinară dintre un tată şi fiul lui . Am căutat un colţ de hârtie să- mi  notez cate ceva dar atunci nu era timp . Putin mai târziu , pe un colţ de birou, între două cafele mi-am găsit câteva minute şi am însăilat primele fraze pe o filă dintr-o agendă veche . Începeam să fiu mulţumit şi părea că o să reuşesc să surprind cumva o felie de iarnă văzută prin ochii celor doi . Apoi au început telefoanele , vânzoleala asta aiurită de la început de an şi fila de agendă , împăturită a ajuns în buzunarul de la piept iar eu am uitat de-a binelea de toate . Abia spre seară , îndreptându-mă spre casă mi-am amintit de ideea mea pentru blog , când dând să intru într-un magazin de cartier i-am văzut iar. Tatăl îl strângea acum puternic de o mână iar cel mic avea lacrimi în ochi . Am trecut pe lângă ei tocmai când puştiul îmbrâncit se lipea dureros de perete . Plânsul lui descătuşat m-a urmărit şi înăuntru. Tatăl , cu haina descheiată mi-a luat-o înainte . …O otravă …a cerut el şi eu îi priveam dinţii auriţi , aiurit fiind şi curios totodată . Vânzătoarea , care pe semne îl ştia i-a întins o sticlă de votcă şi a dat să-i numere restul. …Lasă …zice el…dă şi o bomboană , da’ mai ieftină pentru ăla micu’ că-mi scoate sufletul …guiţă toată ziua ca un purcel …a mai zis brusc înveselit şi cu sticla de „otravă „ în buzunarul ce părea încăpător şi bomboana în mână a ieşit în noaptea ce cădea ca o secure . În cele din urmă am plecat şi eu. Dintr-o dată , parcă se lăsase gerul şi o adiere îngheţată m-a plesnit în faţă . N-am mai privit nici în stânga , nici în dreapta . De fapt nu mai aveam nimic de privit. O furie rece mă cuprindea uşor , uşor şi nu mai simţeam nici urmă de frig. La primul coş am mototolit fila de agendă şi am aruncat odată cu ea toată poezia fără rost a zilei . Apoi m-am plimbat îndelung pe aleile tot mai pustii , tresărind doar uneori când din ceaţa nopţii mi se părea că zăresc ivindu-se un puşti în hanorac portocaliu cu lacrimi în ochi şi o bomboană ieftină în mână .

Un buchet de flori de gheata

Când eram copil îmi doream să culeg flori de gheaţă . Le prindeam în palmele calde de pe geamul bunicilor şi în urmă rămânea numai o rană care pe neştiute îmi lua forma inimii . Uneori iubeam gerul , alteori îmi era nesuferit , dar de urât nu l-am urât niciodată .În urma lui rămâneau mereu flori de gheaţă şi inimi încremenite pe ferestre. Tot atunci am aflat că dacă îţi doreşti ca sufletul să-ţi rămână întreg trebuie să culegi florile de gheaţă doar cu puterea privirii . Şi câteodată chiar îmi reuşea . Azi dimineaţă m-am trezit aruncat fără voia mea în 2009 . Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, nu m-a pregătit nimeni pentru asta. Şi mi-am amintit prea brusc de copilărie . Degeaba m-am uitat în neştire la documentare cu urşi polari şi foci nătânge , degeaba m-am plimbat prin oraşul răvăşit de artificii printre gunoierii ce suduiau toate Revelioanele şi adunau de-a valma zdrenţele vechiului şi noului an , degeaba mi-am sunat prietenii şi am destupat râzând printre lacrimi , ultima sticlă de şampanie . Dopul , pornit ca un glonţ le-a adus până la urmă lumina în ochi . Asta nu mi-a scăpat . Am golit , incurajat de toţi , paharul până la ultima picătură fără să pricep încă de ce a trebuit să trec atât de festiv în noul an . Nu am izbutit să-l termin ca lumea pe cel ce tocmai s-a stins . Mereu am purtat cu mine câte o restanţă ; ca o povară de la un an la altul .Hai…mi-au zis…lasă totul în urmă şi bucură-te şi tu ! Ca şi cum chiar m-aş da în vânt după asta . Cu feţele înroşite de ger şi şampanie mi-au zis iar…fericirea e chiar aici , după colţ …şi privindu-i nu puteai să nu-i crezi şi nici nu i-am contrazis . Ei nu au cules niciodată flori de gheaţă . Nu pot şti ce parte din inimă rămâne întipărită în urmă pentru totdeauna după ce le atingi . Sunt însă prieteni vechi şi nu mă încumet să-i dezamăgesc . Numai de-aş scăpa o dată de starea asta tâmpită de toropeală care mă trage înapoi . Soarele se răstoarnă tocmai acum peste oraş şi –şi arată faţa îngheţată şi eu abia de-mi mai pot ţine ochii cât de cât deschişi . O să las neîmplinirile pe altă dată , mereu o să fie timp şi pentru ele . Mai degrabă m-aş întoarce în copilărie şi aş culege pentru fiecare câte un buchet de flori de gheaţă . Dar până îmi amintesc cum să o fac fără să le rănesc inutil , până aflu ce anume ştiam cândva şi ocupat fiind să trăiesc am uitat , până atunci ziceam , vreau să-i invit pe toţi prietenii mei să ieşim. Să ieşim dar din pielea asta şi să ne bulgărim cu omătul noului an până ce o să cădem istoviţi .Şi ca să nu ne pierdem unul de altul în noaptea ce se lasă , să ne ascultăm  in tacere bataile inimii şi să aşteptăm să licărească primele stele uitând…oare altceva ce am putea face ?