Avea un fel al ei de a privi lucrurile . Înceată , molatecă , privirea îi întârzia pe suprafaţa obiectelor depistând până şi urma subtilă a mâinilor ce le atinseseră . O observase cu coada ochiului , neîndrăznind să-i spună direct dar ceva nerostit din vocea ei , atunci când îi arunca câte un cuvânt aparent neutru , îl făcea să creadă că ea ştia de fapt . Cum vara se sfârşise şi nu se mai punea problema ca să-şi petreacă serile ca până atunci , în foişorul verde din parcul oraşului , începură să se întâlnească pe rând , când la unul , când la altul , continuând în felul acesta să-şi omoare într-un fel plictiseala . El îşi luase din primăvara postul în primire şi era cel mai nou din grup . Cu toate că se născuse acolo nu mai păstrase legăturile cu vechii prieteni şi oraşul mic de provincie îi era de mult străin . Îl adoptaseră însă cu toţii fără prea multe discuţii ca şi cum nu ar fi plecat niciodată şi acum hălăduia cu ei , ucigându-şi serile în discuţii interminabile şi jocuri de cărţi . Cel mai adesea , mergeau în apartamentul ei . Era mai aerisit şi seara târziu , când pe străzi se aprindeau , ca nişte fluturi stingheri , felinarele galbene puteau privi de acolo turnul coşcovit al catedralei şi undeva , departe , Piaţa Primăriei . Aveau acces în trei din cele patru camere ale apartamentului şi asta de cele mai multe ori le ajungea .În cea de-a patra nu fusese curios să intre niciodată . Cineva spunea că proprietara o transformase de curând într-un soi de terarium în care atmosfera era mereu umedă şi răcoroasă şi unde , cu o pasiune apărută din senin creştea plante carnivore , mai precis Venus Flytrap . Când o să ne arăţi şi nouă minunăţiile pe care le ţii dincolo ? , o întrebase unul şi ea fără să clipească îi răspunse surâzând că acum , plantele erau firave şi că nu peste mult timp avea să-i invite . Lui nu-i păsa de plantele carnivore ; prefera să-i privească pe ascuns curbura gâtului şi felul subtil în care părul îi aluneca pe umeri când se întindea după vreun vas şi căuta să-şi mascheze interesul pentru ea cufundându-se în jocuri interminabile de whist . Observase însă că degeaba se străduia să se concentreze la cărţile din faţă sau la poveştile celor din preajma lui . O parte a lui rămânea mereu atentă şi-i simţea privirea cutreierându-l . Avea ceva material în ea privirea ei . O căldură leneşă îi aluneca dinspre urechi spre gât şi atunci cărţile din mâna lui nu mai aveau forme sau culori ci deveneau nişte cartonaşe fără însemnătate ,cu care nu se putea apăra . Serile curgeau şi ele leneşe , ca nişte ape tulburi şi grele şi toamna târzie îi strivea în cotloanele lor . De aceea reveneau tot mai des în apartamentul ei şi prin fumul ţigărilor respirau mirosul de scorţişoară fiartă din vinul fierbinte şi se îndopau cu pateuri sleite vorbind despre orice şi rupând cu glasurile lor acele fire firave pe care plictiseala le ţesea în jurul lor . Într-una din seri nu vru să se mai aşeze la masa de joc . Îşi luă o revistă în mână şi-şi găsi loc pe fotoliul de lângă geam urmărind-o aşa cum un păianjen îşi urmăreşte prada şi din spatele aparentei lui indiferenţe îi măsură cu precizie toate mişcările cu o curiozitate pe care nu şi-o cunoscuse până atunci . Observă de pildă că atunci când nu era privită şi se mişca dintr-un colţ al camerei într-altul şchiopăta uşor şi era cu mult mai mică decât îi părea de obicei . Mai târziu o surprinse prinzând cu mişcări rapide dar precise o muscă pe tocul uşii şi intrând apoi cu ea în mână în camera în care el nu intrase niciodată . Pentru o fracţiune de secundă lăsă garda jos şi o privi insistent şi asta fu de ajuns pentru ca ea să-l observe . Degeaba se strădui mai apoi să se afunde în lectura revistei . O simţi cum îl priveşte prin lichidul străveziu din pahar , cântărindu-l şi clasificându-l şi se făcu şi mai mic în fotoliul lui . Ea , în schimb trecu cu tava plină cu plăcinte calde cu cartofi în murmurele de aprobare ale celorlalţi şi-l privi numai în treacăt turnându-le vinul fierbinte în cani . Apoi dădu muzica mai tare întinzându-se peste noptiera plină de pahare continuând să-l privească şi cuvintele , golite de sens se strecurau printre platourile pline toropindu-i . Unul câte unul îşi lăsa istovit capul pe masă sau pe braţul fotoliului şi noaptea urca peste ei fără nici un petic de lună , fără nici o zdreanţă de stea . Se simţea numai amorţit şi în gură avea gustul amar şi coclit pe care-l simţise demult după anestezie . Îi simţi mâna uşoară şi se ridică greoi , urmând-o cuminte , trecând printre cei adormiţi , atingându-i în timp ce mergea şi numărând în minte paşii , încurcându-i şi luând-o iar de la capăt …treisprezece spunea…apoi paisprezece , cincisprezece…şi apoi iar trei, patru , cinci …până ce ajunse la uşa acum întredeschisă şi intră fără nici un gând , fără nici o împotrivire ca într-o capcană ce avea să se închidă în spatele lui . În lumina rece a camerei secrete mai mult simţi decât văzu uşoara unduire a frunzelor în formă de inimă a plantelor carnivore şi ochii îi râmaseră agăţaţi de lobii zimţaţi întrebându-se în care din ei micuţa muscă e acum mistuită . Apoi cu toată amorţeala care-i îngreuna mişcările şi gândurile îi simţii pe obraz sărutul ca pe o pecete caldă şi umedă de bun rămas şi pânza subtilă pe care ea o ţesea în jurul lui îl înfăşura şi mai tare în somn . Mai apucă să audă ca de pe cealaltă lume picăturile grele de ploaie izbind fereastra în timp ce mâinile–i curgeau neputincioase pe lângă corp . Aproape că-i zări lucirea de satisfacţie din ochi învăluindu-l ca pe o pradă pe când din toate colţurile camerei se deşteptau vibraţii de nerăbdare ale lobilor de un roşu putred de Venus Flytrap ademenindu-l , ademenindu-l…
Ocolise tot oraşul ca să i se piardă urma . De când toate ziarele şi posturile de radio şi televiziune vorbeau de noua gripă , nu mai deschidea geamul de la maşină şi conducea numai cu masca obligatorie pe faţă . Trecătorii , păşeau grăbiţi , cu măştile chirurgicale până la ochi păstrând distanţa unul faţă de celălalt ca şi cum ar fi fost de fapt un singur trecător multiplicat în sute de exemplare . Înainte să ajungă în dreptul catedralei apucă să zărească camera de luat vederi , bine mascată a celor de la Poliţia Sanitară . Apoi simţi cum e scanat şi se rugă în minte ca aparatul să-i înregistreze temperatura normală. Văzu la timp filtrul şi opri . Un tip înalt cu o mască portocalie pe faţă îi ceru carnetul de vaccinări , îl cercetă minuţios după care îi făcu semn să treacă . Bulevardul era portocaliu. De pe afişele uriaşe cocoţate pe clădiri şi pe stâlpi , preşedintele privea în cruciş cu o mască mare portocalie acoperindu-i figura . Cine tipărise afişul folosise din greşeală o fotografie mai veche a lui, una în care şuviţa îi cădea pe ochi . Pe afiş scria cu litere de o şchioapă… „De ce le este frică , nu scapă „ şi alături o fiolă de vaccin . Pe lângă Grădina Zoologica era un alt filtru şi îl ocoli intrând pe sens interzis . Apoi se strecură printre blocuri şi opri în parcare . Restul drumului îl făcu pe jos trecând dinadins de pe o alee pe alta ca şi cum ar fi vrut să i se piardă urma şi aerul tare aproape că-l ameţi . Odată ajuns în faţa interfonului , se uită cu atenţie în stânga şi în dreapta şi numai după aceea formă numărul . Strada era pustie la ora aceea de dimineaţă , aşa că sunetul soneriei se rostogoli pe scări şi-l făcu să se înfioare. Numără în gând până la zece şi răsuflă aproape uşurat . Măcar am încercat …îşi spuse şi dădu să plece când auzi uşa deschizandu-se . Urcă cele câteva trepte şi căută numărul apartamentului din priviri . Îl găsi repede . La intrare , Poliţia Sanitară pusese o siglă cu o fiolă de vaccin , care arăta că locatarii de acolo refuzaseră să se vaccineze şi puteau fi infectaţi cu virusul gripei noi . Ezită preţ de o clipă şi când vru să apese butonul soneriei auzi cheia răsucindu-se în broască . …De ce ai venit …? Îl întrebă ea de dincolo de uşă . …Tot blocul e în carantină…Dintr-odată nu mai ştia ce să facă cu mâinile . Apoi îl pufni râsul când o văzu . O mască albastră îi acoperea cea mai mare parte din faţă şi numai ochii îi luceau în penumbră . …Masca e pentru tine , fraiere …îi spuse şi el mai mult îi ghici zâmbetul decât îl văzu . Îşi aminti că şi el îşi uitase pe mâini mănuşile chirurgicale cu care condusese şi jenat le scoase şi le îndesă în buzunarul hainei …Pot să intru ? întrebă mai mult formal şi închise uşa metalică în spatele lui . Pe birou , televizorul gri cu ecran mic transmitea reclame cu vaccinul antigripal şi dincolo de geamul ferecat , toamna se sfârşea printre ultimile frunze ruginii. Schimbă postul şi acum Lionel Richie şi Diana Ross cântau în surdină „My Endless Love „ . Lumina îi cădea pe faţă şi îi scoase masca . Apoi şi-o scoase pe a lui . …De acum , or să vină , ştiu că eşti aici…Au instalat camere de luat vederi la intrare…spuse ea şi el…Ştiu…deşi nu ştiuse dar de acum îi era egal . Îi era cald şi o sfârşeală îl cuprinse . Deschise geamul şi se aşeză pe scaun în timp ce aerul rece invada încăperea . …O să mă ridici tu , dacă o să cad…îi mai spuse şi-i zâmbi . Ea nu-i răspunse dar se aşeză pe scaunul dinaintea lui şi dădu sunetul mai tare pe când ambulanţa portocalie a Poliţiei Sanitare se apropia de ei cu girofarul şi sirena pornite şi vântul rece şi umed răbufnea pe alei cu ultimile puteri ale toamnei .
Avea să treacă şi toamna asta ca şi celelalte toamne îşi spuse patrulând greoi de la un capăt la celălalt al perimetrului . Încetul cu încetul , începea să se lumineze , era istovit şi gândurile i se amestecau în cap . Poarta se înălţa masivă şi cenuşie ca şi dimineaţa şi liniştea era atât de adâncă încât îşi pocni degetele ca să se convingă că urechile îi sânt în regulă . Privi iarăşi acele fosforescente ale ceasului şi nu se opri din patrulat până ce nu se făcu ora 06.00 . Cu toate că era încă întuneric , poate şi de la ceaţa ce se ridicase noaptea peste lac , stinse reflectorul ce lumina poarta şi dădu drumul celor doi câini lup. Numai după aceea intră în ghereta lui . Aşa scria în Manualul de Proceduri , nu mai avea nevoie să-l deschidă în fiecare zi după ce-l frunzărise de atâtea ori ; aproape că-l ştia pe de rost . Aţâţă focul în plită şi-şi făcu un ceai. Începea să se dezmorţească şi după ce sorbi din ceaiul fierbinte , o căldură plăcută îl cuprinse. Era unul din rarele momente ale zilei care-i făceau plăcere . Se întinse după chibrit şi aprinse lampa de la capul patului de campanie . Scoase plicul lunguieţ şi gălbui din cartea de pe poliţă şi se apucă să citească ultima scrisoare pe care o primise cu aceeaşi emoţie cu care o citise şi acum câţiva ani în urmă . Din toate scrisorile nu o păstrase decăt pe aceea. Pe celelalte le privise ani la rândul cum planează şi trec dincolo de Poartă , după ce închipuise din ele avioane de hârtie . Se privi în sticla fumurie a geamului şi-şi văzu faţa năpădită de fire albe şi tâmplele sure şi-şi zâmbi . Se gândise de multe ori că Poarta face acum parte din viaţa lui . De când , cei de la Comandament îl trimiseseră aici să o păzească , trăise numai dupa Manualul de Proceduri . Adormea numai după ce verifica Poarta şi primul gând cu care se trezea era tot la ea . Primise consemn să păzească Poarta şi asta făcea . La început , aşteptase să fie schimbat din post . I se spusese că cel ce urma să-l înlocuiască e pe drum , urma să ajungă dintr-o zi în alta . Trecuse apoi o săptămână , două , o lună şi veştile pe care le primea săptămânal odată cu raţia de hrană , deveniseră tot mai neclare . Se schimbase comandantul, intervenise o stare de urgenţă, îi transmiteau să mai aibă răbdare , aşa că zilele treceau chinuitor de greu . Cu timpul , încetase să mai aştepte . Primea regulat corespondenţa. Toate cunoştinţele şi prietenii îl aşteptau să vină şi-i povesteau ultimele noutăţi din oraş . Apoi , plicurile au început să sosească din ce în ce mai rar şi prietenii să se evapore aşa cum pâcla dimineţilor se evapora deasupra lacului în după-amiezile însorite . Încetul cu încetul , uitase de ei şi de viaţa pe care o avusese înainte . Nu fusese deloc uşor . Chinuit de amintiri , într-una din seri luase o scrisoare din vraf şi după ce o mai citi încă o dată şi o transformă cu migală într-un avion de hârtie reuşi după mai multe încercări eşuate să o trimită dincolo de Poartă . A doua zi , obsevase cu destulă mirare că amintirile legate de acea scrisoare începuseră să se estompeze încetul cu încetul , până ce dispărură cu desăvârşire . Apoi , cum zilele treceau egale şi seci îşi aruncă una câte una de cealaltă parte aproape toate scrisorile citite de mii de ori în liniştea nefirească din nopţile îngheţate de iarnă ori în arşiţa verii aruncând odată cu ele şi ştiind cu exactitate asta , ca şi cum ar fi premeditat, tot trecutul său peste Poartă . Păstrase numai ultima scrisoare , dar şi aceea îi devenise cu timpul strâină şi de neînţeles . Era de acum o parte a trecutului său scrisă într-o limbă pe care demult o uitase . O recitea din când în când şi senzaţii pe care nu putea să şi le lămurească îi urcau dintr-un trecut îndepărtat şi ireal . Îşi petrecea zilele şi nopţile patrulând de la o stâncă la cealaltă , întrebându-se adeseori ce anume era dincolo de Poartă . Cine o construise , intenţionase să închidă cu totul accesul in trecătoarea mărginită de cele două stânci semeţe . Uneori , dincolo de ea se auzeau zgomote ciudate şi cerul pe care apuca să-l vadă în acea parte avea reflexe violete . Alteori , când urca pe o colină ce se înalţa dincolo de lac , în zilele senine i se părea că zăreşte sclipirile unui oraş pitit în valea ce se căsca după munţi şi vântul aducea uneori cu el miros de pâine coaptă .
Nu zăbovi prea mult în gheretă . Se spălă până la brâu la marginea lacului şi apa rece îl înfioră şi -i alungă oboseala . Se obişnuise să doarmă foarte puţin şi starea de veghe prelungită îl făcuse să fie mereu în gardă , asemeni sălbătăciunilor . Noaptea putea , dacă se încorda să audă de departe zgomotul crengilor frânte sub paşii unui râs pornit la vânătoare şi să-i zărească printre frunzele întunecate lucirea îngheţată a ochilor cu care îşi fixa prada în loc . Acum , se bărbieri mai întâi cu grijă şi îşi luă pe el haine curate , apoi lustrui minute în şir cu o cârpă moale arma care şi aşa strălucea de curăţenie şi numai după aceea desfăcu cu lama baionetei ultima conservă şi –şi turnă în cană ceaiul fierbinte , fără zahăr . Era ziua în care poştăriţa din satul pitit în la poalele muntelui îi aducea raţia săptămânală de hrană , trimisă cu regularitate din garnizoană şi solda pentru care trebuia să semneze în registrul ei ferfeneţit . Nu prea avea ce să facă cu banii aici sus , în creierul munţilor , aşa că îi aduna în fişicuri şi îi păstra pentru vremurile ce vor veni , vremuri care de altfel erau atât de îndepărtate şi de neclare că nu-i spuneau mare lucru . Strânsese , credea el , o mică avere, fără ca asta să-i trezească prea multe planuri de viitor . Înţelesese , de altfel că pentru el , preocupat cum era să respecte cu stricteţe Manualul de Proceduri şi să păzească cu străşnicie Poarta, trecutul şi viitorul erau doar două noţiuni abstracte . O singură dată coborâse până în satul din vale să-şi cumpere câteva cărţi şi când scoase bancnotele şi vru să plătească , vânzătoarea pufni în râs şi-i spuse că banii aceia erau tipăriţi cu atât de mult timp în urmă , că nu se mai foloseau de câteva zeci de ani . Chiar atât de mult timp să fi trecut ? …se întrebase urcând către Poartă şi strângând la piept cărţile pe care vânzătoare insistase să i le dea până la urmă . Odată ajuns în ghereta lui se privise în oglinda veche pe care zilnic o scotea afară ca să-şi săpunească faţa şi apele ei , care zeci de ani reflectaseră cerul înalt şi pădurea pierdută în vârful muntelui îi întoarse un chip străin dar nu atât de îmbătrânit cum s-ar fi aşteptat ca şi cum , aici , sus , în faţa Porţii , timpul şi-ar fi domolit curgerea .
Ceaţa se ridica deasupra lacului şi un vânt rece iscat din senin fărâmiţa norii zdrenţuiţi de stâncile înalte . Se uită la ceas şi începu să patruleze de la un capăt la celălalt al perimetrului verificând cu atenţie mecanismul de închidere al Porţii în timp ce pe neştiute , în spatele lui , toamna târzie aluneca peste pădure mirosind amar a cetină şi frunze moarte .
Se privea . Se vedea întins în pat , cu ochii sfredelind aiurea tavanul şi se străduia să înţeleagă . Prin fereastra deschisă , soarele apatic se topea în ape , poleindu-l pentru o clipă , apoi , încetul cu încetul , întunericul îl cuprinse din toate părţile . Dincolo de oglindă se însera .
Fusese o zi obişnuită . Oraşul era mai agitat decât de obicei şi timpul nu se mai strecura leneş şi neatent printre picioarele trecătorilor , ca altădată ci o luase razna de-a dreptul. Nimeni nu mai avea răbdare să mai asculte pe nimeni .La birou vorbeau toţi deodată ca într-o harababură perfectă , aşa că abia simţi înţepătura din piept . Înainte de pauză îşi găsi un minut să privească pe geam . Îşi zări în apele sticlei părul cărunt şi aproape că nu mai recunoscu copacul din capătul aleii . Cineva se apucase să-l tundă şi acum dormita stingher şi schilodit . Luă de pe birou o coală albă şi încercă să-l deseneze . Înghesuit între cele două dimensiuni ale colii , copacul se răşchira caraghios . Apoi , chiar înainte să coboare la masă , s-au pornit faxurile. Unul după altul ,începuseră să scuipe tot felul de note interne , circulare sau pur şi simplu oferte , una mai caraghioasă sau mai neverosimilă ca alta . Nu mai prididea să rupă paginile şi să le înghesuie în dosare , că alte faxuri soseau în locul lor . Până la urmă obosi şi rămase flămând .Avea să mănânce în drum spre casă , îşi spuse . Erau o sumedenie de localuri înşirate de-a lungul bulevardului , unde se mânca bine. Erau , sigur că erau , doar că aveau obloanele trase . Trecu pe lângă ele şi simţi cum foamea îl roade şi mai puternic . Începuse să transpire . Zări o reclamă cu pizza şi-şi notă numărul . Cerul se înseninase acum şi clădirile luceau în soare . Trecătorii curgeau grăbiţi . Izvorau de undeva din spatele catedralei şi se pierdeau in intersecţia ce se rotea în jurul sensului giratoriu . Mai era un restaurant . Cum uitase de el ? Mirosea frumos şi dintr-o dată se simţi mai bine . Dădu să intre…rezervat…La naiba…îşi spuse şi intră şi mai chinuit de foame în şuvoiul celor ce coborau spre bibliotecă . O ocoli şi ajunse acasă . Înainte de a suna la numărul pe care şi-l notase se privi în oglindă . Îşi îndreptă cu mâna părul ciufulitşi îşi zâmbi . Simţi iar o înţepătură în piept . Cel de dincolo îi întoarse o grimasă . Sună ; pizza avea să sosească în mai puţin de 40 de minute . O senzaţie de căldură îl cuprinse şi oboseala , pe care o amânase toată ziua îl luă în stăpânire . Se întinse , deschise radioul pe un post cu muzică din anii 80 şi aţipi încercând să-şi amintească versurile de demult .
Când se trezi nu trecuse decât un sfert de oră .Durerea dispăruse ca prin farmec . Strânse meticulos hîrtiile împrăştiate seara trecută pe masă şi un sentiment nelămurit de nelinişte îl învălui. Se simţea privit . Tresări când sună soneria şi deschise după ce privi mai întâi pe vizor . Luă pizza şi plăti , apoi ferecă iar uşa solidă de metal . Se privi iar în oglindă şi puse cutia de carton pe masă. Desfăcu sticla de bere de la frigider şi începu să mănânce cu poftă . Ceva nu era în regulă , dar acum nu avea timp să se întrebe ce. Îşi ridică ochii şi rămase fixat cu ei în apele oglinzii de deasupra patului . Cel de dincolo îl privea batjocoritor cu cutia de pizza în mână . Ca şi cum imaginea s-ar fi blocat cu câtva timp în urmă , îşi spuse. Se ridică de la masă , fără să mai termine de mâncat şi imaginea lui din oglindă începu şi ea să se mişte doar că relua acele mişcări pe care el însuşi le făcuse cu ceva timp în urmă . Cel de dincolo se aşeză la masă , îşi deschise sticla de bere de la frigider şi începu să rupă cu poftă feliile de pizza . Mai mult decât atât , termină tot de mâncat şi strânse grijuliu resturile , aşa cum şi el le-ar fi strâns dacă ar fi terminat şi nu s-ar fi ridicat să se privească . Se apropie de oglindă şi celălalt se îndepărtă şi cu cât îl privea mai intens, cu atât începea să-l simtă mai străin de el . Cădea seara , de o parte şi de cealaltă a sticlei şi penumbra lua locul luminii . Abia când s-a apropiat de fereastra deschisă şi a zărit ramurile contorsionate ale copacului pe care îl desenase de dimineaţă s-a întrebat prima oară care e partea cea adevărată a oglinzii şi mai ales când a trecut dincolo . Apoi, suspendat în cele două dimensiuni care îi mai rămăseseră s-a trezit privindu-l pe celălalt cum aţipeşte obosit pe când melodiile anilor 80 curgeau din radioul deschis şi noaptea cobora peste apele oglinzii întunecându-le…întunecându-le…
Sânt sigur că nu mi s-a părut ; în cameră se încălzise şi toamna se strecura acum pe furiş aducând cu ea miros de pere coapte şi struguri zdrobiţi . Nu se mai vedea nici o stea şi începuse ploaia ; ploua aiurea şi pe nevăzute şi totuşi de unde o fi venit aerul cald…? , mă întrebam . Profesorul se ridicase şi se plimba să se dezmorţească . S-a oprit lângă frizer şi au început să vorbească între ei . Apoi s-a întors spre noi şi a vrut să spună ceva . Doctoriţa l-a oprit cu un gest …aţi observat şi voi , pendula…? Nu observasem nimic . …Arată aceaşi oră …a mai zis ea…şi toate ceasurile parcă s-au oprit . Nu băgasem de seamă . Timpul alerga pe lângă mine sau se oprea după cum îi era voia . X avea o privire şireată…Vi s-a părut …a mai zis el şi când l-am privit lumina îi cădea direct pe faţă…ceva era în neregulă cu ea . Pentru o clipă am privit prin el şi m-am înfiorat . Apoi s-a mişcat şi iar avea faţa pe care i-o ştiam . Mi-am frecat ochii , eram desigur obosit şi aş fi vrut să plec . Doctoriţa continuă…e aceeaşi oră…sânt sigură că e aceeaşi…asta îmi aduce aminte de copilărie , a mai zis ea . Numai atunci timpul se oprea în loc . Dar tu…povestea ta care e ? l-a întrebat pe X . El se ridicase şi ne privea cu aceeaşi expresie pe faţă . Nu mă înşelasem . Buzele începuseră să se topească , îi atârnau ca şi cum s-ar fi plictisit să stea mereu în acelaşi loc…Sânt un insomniac…a rostit el greu şi cuvintele îi cădeau din gură ca nişte bolovani . Uneori aţipesc şi mă trezesc cine ştie unde . De aceea am început să mă feresc să dorm . De aceea îmi place mai mult să ascult…Profesore, simt că nu ai povestit chiar totul . Sânt un bun ascultător.
-Ştiu , a răspuns profesorul…se vedea că e obosit şi că îi era greu să vorbească….dar e atât de aiurea…Aseară am adormit cu ceasul la cap. Desigur m-am trezit iar pe pod . Apa luneca pe dedesubt , neagră şi vâscoasă . Am început iar să merg spre capăt şi ca în fiecare noapte , capătul se îndepărta iar de mine . Maşinile treceau în goană şi mă stropeau . Mă aşezam uneori pe marginea de beton când îmi simţeam picioarele zdrelite . Apoi ai oprit tu…i-a zis Domnului X , m-ai luat şi acum sânt aici . De când am intrat mă întreb. Sânteţi voi , prizonieri în visul meu sau eu cutreier visele voastre ?
Priveam şi X se făcea tot mai mic …se topea şi cu greu am observat că ploaia se oprise .
Norii zdrenţuiţi se topeau şi ei şi dezveleau o lună uriaşă . Doctoriţa , profesorul şi frizerul mă priveau pe mine şi eu pe ei . Şi înainte de a mă trezi , numai cu câteva clipe înainte mi-am zis că ziua ce trecuse nu avea nici un rost…aş vrea să nu fi fost de loc …mi-am zis…şi până la urmă ziua nu a mai fost…
Apoi liniştea a cazut peste noi ca o povară . Se auzea numai pendula bătând egal , în gol , măsurând intervale care nu mai spuneau nimic .Timpul era comprimat în încăperea plină de fum de ţigară , ca un ghem încâlcit şi pendula şi ticăitul ceasurilor alunecau pe lângă el , fără sa-l mai macine . Ne priveam…X era apatic , frizerul desena pe masa cercuri , cu degetul închipuind o pensulă şi profesorul privea prin paharul plin de coniac , lumina discretă a lămpii de deasupra . …Ce e cu liniştea asta…? a întrebat doctoriţa şi eu…ssssssssst….când toţi tac , trece îngerul …si X , rânjind…mai slăbeşte-mă cu asta…mai bine ai povesti şi tu ceva, nu vezi ce târziu s-a facut…? Nu, nu vedeam…de fapt îmi era egal , putea fi orice oră , doar n-o să povestesc acum despre calul de sticlă , despre asta , în nici într-un caz …mi-am zis şi ca un făcut , tocmai despre el m-am pomenit povestind….la naiba cu noaptea aceea…
Nu mi-a plăcut niciodată să merg la sora bunicii dinspre tată…eram mic şi mă îmbrăcau în hăinuţe de catifea albastră , mă strâmbam de oricâte ori îmi treceam mâna peste ele , mă iritau şi-mi dădeau lacrimile . dar erau nemiloşi…asta nu se discuta…Intram la ea ca într-o catedrală , nu era nici un fir de praf şi nu aveam voie să ating nimic . Mă priveam în apele oglinzii din camera imensă ce mirosea a naftalină şi o uram , in timp ce ei jucau cărţi ca să o distreze . Pe tata îl suspectam că se lăsa bătut . Afară se înroşea şi scuipa când vorbea despre ea dar la ea în casă nici nu sufla. Îmi era milă de el. Bătrânei nu puteam să-i reproşez mare lucru. Uneori îmi aducea o farfurie mică cu dulceaţă şi un pahar cu apă .Mă privea în timp ce mâncam şi înghiţeam cu noduri în gât. Alteori câştiga la poker şi întreba ce mai face scârba aia mică . Fuma şi scârba mică , se plictisea de moarte . Era singura care-mi spunea aşa şi nu-mi prea păsa . De ziua mea mi-a dăruit o jucărie . De fapt era mai mult un bibelou , un cal de sticlă . Îl ţineam în mână , era greu şi translucid , lumina dansa în el şi uneori părea alburiu , alteori avea ape albastre sau verzui . Era frumos şi rece ca gheaţa. Era singura jucărie care mă speria uneori. De aceea , niciodată nu am putut să o iubesc .Locul calului de sticlă era într-un coş de papură , sub pat . Uneori , noaptea mi se părea că-l aud cum tropăie nervos. Îngheţam învelit cum eram şi aşteptam să se facă o dată dimineaţă .Alteori uitam de el . Căutam atunci câte un autobuz de tablă sau o maşină de poliţie cu sirenă să mă joc şi când îl atingeam fără să vreau şi îi simţeam răceala de şopârlă mă înfioram de spaimă . Dar până la urmă eu continuam să cresc , bătrâna să se usuce şi calul de sticlă să joace nestingherit în apele lui şi să înghită , flămând , lumina ce se filtra prin perdelele grele .Odată , aveam vreo 14 ani , am găsit-o în camera mea scociorând prin sertare . Calul de sticlă tremura în mâinile ei . Era absorbită de ceea ce făcea , îmi scotea şosetele şi tricourile , le netezea , le atingea parcă de crupa calului şi le punea înapoi . A tresărit când m-a simţit în spatele ei , a pus bibeloul uşor pe noptieră şi a izbucnit în râs. …Te-am văzut ieri cu o fată …mi-a zis…nu e de tine…Nu e treaba ta …i-am răspuns…E bolnavă , şi a trântit sertarul…apoi întorcându-se spre mine…ştiu ce vorbesc …şi a plecat bodogănind pe scări , făcându-se tot mai mică şi mai mică până ce s-a volatilizat cu totul în seara ce începea să lunece peste oraş . Peste trei zile , la şcoală a oprit ambulanţa . Fata , cu care ieşisem , era întinsă pe o targă , cu perfuzie …Nu am putut să-i spun nici un cuvânt. Au dus-o la spital din oraş şi apoi la Cluj . S-a mutat mai târziu cu ai ei , într-un alt oraş şi de văzut nu am mai văzut-o niciodată . Dar asta nu puteam să o ştiu atunci . Am simţit numai cum creşte furia în mine . Acasă am scos calul de sticlă din coşul lui de papură şi afară l-am făcut ţăndări cu ciocanul . Când am intrat în casă , a sunat telefonul . …Nu trebuia să faci asta …mi-a şuierat sora bunicii dinspre tată . I-am trântit telefonul în nas . Pentru mine , încetase să mai existe . Eram la liceu când a murit şi nu m-am dus să o văd . Acasă o mai vedeam din când în când într-o fotografie îngălbenită . Apoi s-a pierdut şi aceea şi am început să o uit . Nu m-am mirat prea tare când fata cu care mă plimbam la liceu s-a făcut într-o zi palidă . A bolit ce a bolit până ce s-a făcut străvezie . I-am scris să-şi vadă de viaţa ei şi peste câtva timp a înflorit iar . M-am ţinut departe de ea , apoi de altele , până ce am început să mă plimb numai cu mine. Noaptea , aud uneori tropot de copite şi la geam văd încă silueta calului de sticlă . Fornăie uşor şi atunci se colorează tot în albastru . Apoi tremură ca şi cum m-ar aştepta şi devine iar alburiu , apoi tot mai ceţos , până ce dispare cu totul în noapte . Poate că într-o seară o să ias să-l încalec…
M-am oprit…mi se făcuse sete . Apa minerală se terminase aşa că mi-am turnat un pahar de vin . Profesorul l-a ridicat pe al lui şi am băut până la capăt . Apoi i-am privit pe fiecare dintre ei , ca şi cum , până atunci doar alunecasem deasupra lor .De afară venea un aer rece şi luna strălucea străvezie …ca un cal de sticlă , mi-am spus…ca un cal de sticlă…
Dincolo de geam , noaptea curgea lichidă şi grea şi numai o stea şi aceea aproape ştearsă mai clipocea la celălalt capăt al lumii .Profesorul se ridicase şi clătina nehotărât din cap . Frizerul părea obosit şi resemnat şi mâinile îi cădeau neputincioase pe lângă corp .Doctoriţa se topise în fotoliu , se subţiase parcă şi acum arăta iar foarte tânără iar domnul X fuma cu un zâmbet răutăcios pe buze . Eu mă înviorasem şi îi priveam pe toţi ca şi cum aş fi aşteptat ca cineva să continue . Şi până la urmă , profesorul a fost cel ce a început să vorbească .
-Uneori mă întreb dacă fără întuneric am putea percepe lumina , chiar aşa , cum oare ar arăta o lume scăldată într-o lumină albă şi orbitoare ? Cam fără gust…Zâmbea uşor trist… Şi cine ar putea înţelege cu adevărat binele dacă răul n-ar fi …? Mă întreb , dar de răspuns nu-mi răspund …Mai degrabă îmi văd de ale mele . Predau istoria la colegiu şi am o viaţă absolut obişnuită , sau o aveam , să zicem . Îmi place să mă plimb şi să mă pierd în mulţime , să îi ascult pe ceilalţi şi să-i pricep , fără să mă dezvălui prea mult . De fapt , fără să fiu câtuşi de puţin timid ,am rămas un singuratec . După ore ies în fiecare seară şi fac câţiva paşi . Uneori mă mai însoţeşte câte un prieten , dar de cele mai multe ori , prefer să fiu numai cu mine . Într-una din seri , în timp ce mă întorceam spre garsoniera mea mă opreşte o ţigancă . În general , nu am nimic cu ţiganii dar regula e că nu cumpăr niciodată nimic de la ei . Cea care mi-a ieşit în cale avea însă mâna plină de ceasuri. Nu ştiu ce mi-a venit să mă uit . A început să scoată ba unul , ba altul şi să le laude , aşa cum fac ei . Mi se făcuse lehamite şi voiam să plec . M-a ghicit…S-a uitat , parcă cu teamă în stânga şi în dreapta şi a scos de undeva un ceas argintiu cu o sumedenie de ace . Părea şi ceas şi cronometru şi busolă şi încă ceva pe deasupra . Să fiu sincer , mi-a luat ochii . Cadranul juca în ape şi cifrele străluceau sau se stingeau în funcţie de cum roteai ceasul.M-am pomenit întrebând preţul…800 , pentru tine…şefu’ . Chilipir…Mi-am întors buzunarele pe dos dar n-am dat decât de o hârtie de 500 . …Atât mai am …am spus şi am dat să plec. Ţiganca zâmbea batjocoritor…Ia-l…o să-mi rămâi dator…acum ia-l şi du-te…mi-a mai zis şi eu…pe naiba dator …dar l-am luat şi m-am dus . Acasă l-am pus pe noptieră , era o nebunie , acele care indicau orele se roteau în sensul lor iar celelalte două , fosforescente în sens invers . Părea mai mult o jucărie care ticăie şi în bătaia lui egală am aţipit în cele din urmă . Când m-am trezit , dârdâiam de frig . Ştiţi podul de la capătul oraşului . Eram aşezat pe o bornă , gol puşcă…se înroşise la faţă şi se vedea că se căzneşte să-şi învingă sfiala . M-am ciupit să mă trezesc dar tot ce am obţinut a fost o durere care s-a adăugat la senzaţia de frig. Era teribil de real totul. Doar că podul era mult mai lung şi apa care bolborosea pe dedesubt era neagră şi uleioasă de nici stelele nu luceau în ea . M-am ridicat să mă mişc şi în tălpi simţeam fiecare piatră . Şchiopătam ; pe lângă mine treceau maşini negre , cu farurile aprinse . Încercam să-mi ascund goliciunea şi parcă vâsleam prin noaptea vâscoasă . La volanul uneia dintre ele am zărit-o pentru o clipă pe ţiganca ce-mi vânduse ceasul . Am dat să o strig dar a trecut în viteză . Apoi am văzut-o iar în altă maşină şi apoi în alta până ce am înţeles că toate maşinile care treceau în trombă pe lângă mine erau de fapt una şi aceeaşi de parcă aş fi privit totul printr-un caleidoscop pentru copii . Cu cât înaintam pe pod , cu atât capătul se îndepărta şi el şi mă târam , mă târam până ce , îngheţat şi frânt de oboseală m-am oprit să răsuflu . Am închis ochii care mă dureau şi când i-am deschis din nou eram în pat la mine . Am visat…mi-am zis dar când m-am ridicat mi-am văzut picioarele zdrelite şi murdare . Eram mai slab şi nebărbierit . La şcoală am stat ca pe ace . Imediat ce am terminat orele , am luat un taxi şi am cerut să mă lase la pod .Era sigur cel din noapte ce trecuse , doar că mai mic . Am luat ceasul şi i-am dat drumul de sus în apă . L-am auzit plescăind şi m-am simţit mai uşurat . M-am întors acasă pe jos . Nu-mi era bine de loc . Nu mâncasem nimic toată ziua şi simţeam un soi de sfârşeală . Am deschis cu greu uşa şi am auzit iar ticăitul egal al ceasului . Era tot pe noptieră . Cele două ace fosforescente se roteau în sens invers , la fel ca şi în noaptea ce trecuse. Şi la fel ca aceea noapte au fost toate până acum…
Frizerul rămăsese cu gura întredeschisă şi transpira vizibil .Doctoriţa asculta uşor neatentă iar domnul X mângâia sticla de coniac ca şi cum ar fi mângâiat o femeie . Tăcea. O bufniţă aciuată într-un pod din apropiere ţipa a pustiu , felinarele pâlpâiau chioare pe alei şi noaptea se încolăcea peste noi , umedă şi alunecoasă ca un şarpe…
-M-a cam luat cu fiori , a surâs uşor stingherit , privindu-ne pe fiecare în parte , ca şi cum ne-ar fi cerut scuze . Cine ştie câte lighioane din astea or fi trecut şi pe lângă mine şi n-am avut ochi să le bag în seamă , a mai zis el şi privindu-l cum tresare , după fiecare frază , ca atins de o umbră pe care numai el o vedea , nu mi se mai părea acel frizer tăcut pe care îl cunoscusem la intrarea în locuinţă .
Profesorul îl privea ironic . Îşi terminase paharul şi acum îl rotea gol , privind intens în el , ca şi cum s-ar fi aşteptat să descopere acolo răspunsul la întrebările ce-l măcinau . Doctoriţa părea obosită şi era mai palidă decât la început . Domnul X i-a întins ceaşca de cafea şi a bolborosit ceva , numai pentru ea . L-am privit , îi crescuse barba şi ochii păreau mai oblici . Nu stătea o clipă în loc şi până să apuc să-l refuz mi-a umplut paharul cu coniac . Am sorbit o gură şi oboseala ce tocmai începuse să mă părăsească mi se cuibărea iarăşi în pleoape şi noaptea se amesteca cu vorbele frizerului . Aproape că adormeam…
-Niciodată nu m-am gândit în felul acesta la demoni , a zis el…M-am străduit mai mult să răzbat cumva . Am deschis in primăvara trecută frizeria şi de atunci trag cât pot de tare…Dar să încep cu începutul ….Roşise , răsufla mai greu şi cuvintele îi ieşeau din gură ca nişte pietre neşlefuite . Departe , o ambulanţă ţipa şi gonea în întuneric….Apoi sunetul a murit chinuit , încetul cu încetul şi numai răsuflarea oraşului a mai tremurat câteva clipe în geamuri , ca un semn că viaţa continua şi după zidurile blocului .
-M-au omorât cu autorizaţiile , mereu mai trebuia câte ceva de parcă lansam o navă cosmică . Apoi ,după ce am uns în stânga şi în dreapta s-au mai liniştit şi am putut să deschid . Zile întregi , abia dacă intra câte un client . Într-o zi , unul din ei mi-a spus că tund tare bine , a vrut să mai vină cu un prieten dar oricât a căutat frizeria nu a mai dat de ea . Cum aşa ? am întrebat şi am ieşit afară . Firma strălucea în soare şi sărea oricui în ochi . Nu l-am crezut . Apoi , a doua zi dimineaţă mi s-a întâmplat şi mie ; parcă intrase în ceaţă ; m-am învârtit ca prostu’ prin cartier şi abia într-un târziu am zărit intrarea . E la parterul unui bloc şi toate blocurile seamănă unul cu altul , mi-am zis şi am comandat o firmă şi mai mare . Eu învâţasem drumul dar clienţii tot nu intrau . Tocmai într-una din zilele în care se adunaseră vreo trei clienţi , intră un domn şi îmi strigă …Băiete…greu mai dă omul de tine…vreau un tuns că mă grăbesc…Mă pregăteam să-l încep pe primul , un domn mai în vârstă şi muşcam cu poftă dintr-o plăcintă cu dovleac…ştiţi …s-a roşit el mai tare …mor după plăcinta cu dovleac şi asta avea un gust ca la mama acasă , dulce ca mierea . Sânt ocupat…i-am răspuns , nu-mi plăcuse nici tonul şi nici cum mă strigase şi voiam să-l văd dus odată…Se uită odată pocitania la mine, că era ca un ţap de urât şi odată mă întreabă… bună plăcinta ? …Bună , zic şi cum muşc mă şi strâmb de amar ce simt în gură . Îmi dau lacrimile de ciudă şi mai muşc o dată…el prinde a râde şi eu ies suduind în spate să scuip tot …fiere nu altceva. Când intru, clienţii se topiseră ca şi cum nici n-ar fi fost şi el aştepta rânjind pe scaun . Parcă eşti mai liber acum …îmi şuieră . Ce să fac ? Îmi trag sufletul şi încep să-l iau din foarfece . Tai cu grijă firele prea lungi , îndrept perciunii şi când să iau din volum numai ce simt că foarfecele se loveşte de ceva tare . Dau uşor cu mâna să văd ce se întâmplă şi când simt aşa ca două corniţe îmi şi îngheaţă sângele în vine . Acum , mi se părea că în frizerie mirosea a pucioasă , genunchii începuseră să-mi tremure şi chiar nu mai ştiu cum de l-am putut termina . La urmă s-a schimonosit odată în oglindă şi a părut mulţumit . Mi-a aruncat banii pe masă şi dus a fost , ducă-se cu noaptea .
Profesorul ridicase capul şi zâmbea , doctoriţa râdea de-a binelea iar mie îmi sărise somnul cu totul. Numai X rămăsese gânditor şi-l fixa , ca şi cum nu l-ar fi văzut prea bine până atunci . Frizerul se fâstâcise şi se uita acum la mâinile transpirate ca şi cum nu ar mai fi fost ale lui….Mă gândesc …continuă el cu voce joasă , să-mi caut alt loc pentru frizerie . Clienţii nu se prea înghesuie şi nu pot să nu le dau dreptate . Cu fiecare zi care trece găsesc eu însumi tot mai greu firma . Uneori , o iau de dimineaţă şi mă învârt printre blocuri …o ceaţă groasă stăruie până târziu , aleile seamănă una cu cealaltă , îmi iau tot felul de repere dar degeaba…Aici nu e lucru curat…şi apoi , nu se poate , murmură el…de atunci , toate plăcintele sânt amare…
Lumina discretă a lămpilor începuse să pâlpăie şi fluturi negri se izbeau de ele şi mureau în tăcerea ce se lăsase . M-am uitat la ceasul de pe perete dar şi el încremenise şi timpul , golit de sensul lui cobora….se lăsa…se lăsa peste noi ca o povară…
-De acord…fiecare cu demonii lui….doctoriţa ne privea pe fiecare în parte şi fumul ţigării şuroia printre noi hoţeşte , golindu-ne minţile de amintiri . De pildă , vecinul meu de la 2 , continuă ea. Toată viaţa lui şi-a dorit să fie şef . Şi tocmai când îşi luase orice gând de la asta l-au numit director adjunct . Nu-şi mai încăpea omul , în piele de fericire . Şi-a cumpărat costum nou , cămaşă şi cravată asortată , s-a împrumutat de la vecini şi de la cămătari şi şi-a luat un Audi negru la mâna a doua , dar care l-a costat o grămadă de bani . Pe tăbliţa de înmatriculare comandase să scrie DIR , găsise numai el ştie unde geamuri fumurii şi nu mai era altul ca el în oraş. Domnul X râdea de-a binelea cu subânţeles . Ea continuă :
- Nu trec 3-4 luni şi i se restructurează omului postul . Ghinion , sau şi-o fi băgat dracul coada , important e că l-au mutat peste noapte în vechiul lui birou . Oraşul e suficient de mare dar se pare că acum nu-i mai ajunge să se ascundă în el . A renunţat la costum , poartă nişte haine ponosite şi se furişează prin spatele blocurilor . Maşina cu număr de DIR zace în curtea unui cămătar şi el suferă ca şi cum ar fi pierdut totul deşi nu era decât un amărât de post , platit cu câţiva lei în plus. Dar măcar , şi de asta am povestit ce am povestit până acum, demonul lui are un nume şi până la urmă ar putea să se vindece.
Mai rău e când nu-ţi pricepi demonii . Al meu, continuă ea retrăgându-se din calea luminii izbucnite dintr-un felinar amorţit până atunci , nu are nici un nume.
Profesorul de istorie tuşi şi masa din faţa lui se clătină antrenând şi paharele de pe ea. Eu , începeam să mă trezesc şi –l priveam pe X . Nu mi se mai părea acea persoană jovială şi simpatică de la început . Părea să guste cu mare plăcere jena vizibilă pe care o afişa doctoriţa . Înflorea pur şi simplu şi îl înghiontea din când în când pe frizerul ce năduşea încurcat şi stingher . Am lăsat pe masă paharul ce-l ţinusem fără rost în mână şi am făcut ochii mici aşteptând un prilej potrivit să mă ridic şi să plec din încăperea ce începuse să ma sufoce dar simţeam încă în picioare o povară pe care nu puteam să mi-o explic. Doctoriţa privea printre noi sau chiar prin noi continuând să vorbească şi aerul rece al nopţii intra nestingherit pe geam înfiorându-ne .
-Cele mai mari spaime din copilăria mea au fost liliecii, şopti ea atât de încet că trebui să mă chinui să înţeleg . Din podul casei în care locuiam ,îi vedeam uneori coborând din pădure , din fundul peşterilor unde îşi aveau sălaşul şi cum în serile în care reuşeam să-i văd era lună , mi se părea că liliecii ţâşnesc direct din lună câtre geamul meu . Când zăream că se se apropie câte unul de casă , eram paralizată de frică . Umbla vorba că intră în păr şi că nu-l mai poţi scoate niciodată de acolo . De aceea purtam seara batic , oricât de cald ar fi fost . Într-una din seri veneam de la o prietenă , când am auzit un fâlfâit în spatele meu . Am rupt-o la fugă dar zgomotul aripilor bătând aerul se apropia tot mai tare . M-am întors înspăimântată şi am văzut ceva ce semăna a liliac , doar că mai mare şi cu un rânjet drăcesc schimonosit pe faţă . Luna din spatele lui creştea uriaşă şi lighioana mă urmărea ca şi cum nu ar fi vrut să-i mai scap . Am intrat îngrozită în casă şi toată noaptea am visat lilieci . A doua seară l-am văzut iar. Mă aştepta cocoţat pe o creangă groasă şi-şi mişca gura ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva . Nu mai părea chiar atât de ameninţător . De altfel a zburat imediat ce m-am pregătit să o rup la fugă . Apoi l-am văzut tot mai des până ce am început să mă obişnuiesc cu el . Anii treceau şi creşteam şi eu şi el. Devenea tot mai greoi şi dădea din aripi tot mai obosit . Odată , veneam noaptea de la o petrecere şi s-a legat unul de mine . Nici nu ştiu de unde a apărut şi s-a aruncat în capul lui . Acela , s-a înverzit şi a dispărut cât ai clipi din ochi de acolo . L-au găsit a doua zi bâiguind aiurea prin parc ca şi cum ar fi fost mahmur , după băutură . Nici zburătorul meu nu scăpase prea uşor. Seri de-a rândul ţopăia şchiop în urma mea că începuse să mă apuce mila….Şi acum…? îndrăzni să întrebe frizerul cel roşcovan …Acum , cred că mă aşteaptă …îi răspunse obosită doctoriţa . Cred că am început să mă obişnuiesc cu el . Săptămâna trecută s-a apropiat de mine şi l-am văzut sângerînd . I-am pansat rana de la picior şi ochii nu mi s-au părut chiar atât de fioroşi . De aceea mi-e greu să înţeleg ce fel de demon e…de aceea mi-e cu neputinţă să mai scap de el . Devenise palidă şi frizerul s-a ridicat să o ajute . Domnul X l-a oprit cu un gest şi doctoriţa s-a aşezat obosită pe canapea . Părea iar mai în vârstă şi nu puteam să-i fixez expresia . Ca şi cum , o apă tulbure îi tremura pe faţă , amestecând şi zâmbetul şi plânsul şi fericirea cu durerea laolaltă . Frizerul , însă nu mai avea stare . Se ridicase şi trăgea aer în piept ca şi cum fără acel aer s-ar fi sufocat şi noaptea i se furişa pe neştiute în ochi pe când mâinile , independente de el , se frământau în continuare transpirate şi albe ca două momâi…
Ziua începuse destul de prost pentru mine . Mă trezisem cu o durere persistentă de cap. Orice aş fi încercat nu se domolea ; rămânea acolo , suspendată ca o prezenţă permanentă , un ochi interior pe care nu puteam să-l închid decât după un efort ce mă lăsa obosit şi fără nici un chef . Telefonul a venit pe la prânz . Era domnul X , proaspăt venit în oraş şi care tocmai îşi deschidea o afacere . Auzisem foarte putin despre el . Pe criza asta , orice client e binevenit, mi-am spus şi am convenit să ne vedem mai spre seară să discutăm detaliile . Apoi mi-am văzut de treabă , până ce durerea a trecut de la sine , deşi umbra ei plutea încă prin preajmă , ca o amintire de care nu poţi scăpa . Începuse ploaia , când ne-am întâlnit şi din grădinile din jur venea un miros înţepător de fum . Era mai înalt decât mine şi avea ochii puţin oblici , ca la asiatici . …Să mergem la mine să bem o cafea , mi-a spus. O să-ţi prezint câţiva prieteni , care tocmai au venit , o să schimbăm câteva cuvinte şi apoi , pe tihnă o sa vorbim despre taxele mele . Nu am avut puterea să-l refuz , deşi nu mă dau în vânt după conversaţii cu cunoştinţe de o seară . Am urcat amândoi la etajul unde locuia şi am intrat în apartamentul lui . M-a poftit în camera de zi şi mi i-a prezentat pe cei ce sosiseră înaintea mea . La geam , cu o ţigară în mână era o doctoriţă tânără , mai tânără decât mine . Vorbea mereu la telefon şi părea uşor absentă . Fumul de la ţigara ei se amesteca cu cel de afară şi cu un parfum subtil , pe care nu puteam să-l definesc . În faţa ei era un profesor , despre care doar auzisem câte ceva . Era venit nu de mult în oraş şi nu cunoştea aproape pe nimeni . Urma să predea istoria la colegiu . Avea un pahar în mână pe care tot îl rotea şi răspundea monosilabic la întrebările pe care doctoriţa i le strecura între două apeluri telefonice . Celălalt bărbat era un frizer roşcovan care îşi frământa mereu mâinile şi se fâţâia mereu pe scaun ca şi cum nu şi-ar fi găsit locul. X mi-a adus o cafea şi un pahar de coniac . M-am aşezat în faţa profesorului uşor înclinat , ca să nu stau cu spatele la doctoriţă . Pâna la urmă , aceasta şi-a stins ţigara şi s-a aşezat în dreapta mea . Am ciocnit şi am luat o gură de coniac . Începea să mă învăluie o moleşeală pe care nu puteam să mi-o explic . Cafeaua avea un gust sălciu , dar am sorbit-o până la capăt ca să mă dezmorţesc . X se aşezase pe un fotoliu şi acum îşi pusese pe el un halat negru , subţire. …Tânărul meu prieten , a zis el , deşi nu părea de loc mai în vârstă decât mine , e nou venit şi trebuie să-l punem la curent cu ce am discutat până acum …şi întors către mine…ce părere ai despre demoni ? Mi-a văzut faţa surprinsă şi a izbucnit în râs …Da , tocmai despre asta vorbeam . Uite , tocmai înainte să cobor , domnişoara îşi amintea că SF. Antonie cel Mare , cel care putea să îi vadă ne spune că „roiesc în jurul nostru ca paserile prin cer”. …Care e părerea ta despre trimişii întunericului ?…m-a întrebat şi un nu ştiu ce din tonul lui m-a înfiorat . Capul îmi devenise greu de la coniac sau poate de la fum şi mi-a venit destul de greu să răspund . …Obişnuit cum sânt să calculez taxele pentru ceilalţi , am observat că până la urmă , fiecare are demonii lui…Mă privea oarecum batjocoritor , aşa că am continuat…În ceea ce mă priveşte am început să-i cunosc pe ai mei , deşi dacă e să-i definesc , toţi cei pe care îi ştiu seamănă mai degrabă cu acel gentleman misterios, care i se arată lui Ivan Karamazov , decât cu nişte paseri. O plăsmuire care e o proiecţie a ta şi totodată ceva străin ţie. O oboseală plăcută mă cuprindea şi X rânjea de acum de-a binelea . Mi se făcuse lehamite de discuţia lui şi voiam să mă ridic şi să-l las în plata Domnului cu taxele lui cu tot , dar corpul părea să nu mă mai asculte . …Domnişoara din dreapta ta zice altceva …a şoptit într-un târziu X …şi ochii mi s-au îndreptat aproape fără să vreau , către ea . Când intrasem , mi se păruse foarte tânără. Acum , privită de aproape faţa ei era mai severă şi mai palidă dar încă frumoasă . Sau ochii îmi jucau feste , sau expresia ei tremura în ape şi era când foarte tânără , când mai matură şi vocea ei se unduia ca un şarpe pe după mine . Îmi era greu să o definesc . Frizerul golise iar paharul şi tocmai îşi turna altul , profesorul şi-l rotea iar pe al lui şi privea numai el ştie unde , printre noi , în timp ce domnul X se răsturnase în fotoliu şi ţintea tavanul ca şi cum ar fi numărat ceva . Doctoriţa se ridicase şi îşi aprinsese o altă ţigară lângă geamul deschis şi eu abia îmi mai ţineam ochii . Prin pleoapele ce dădeau să cadă zăream cerul tot mai departe , pe când noaptea , plină de fumul livezilor năvălea printre noi , însingurându-ne…
