Visând la Jupiter

E week-end, ascult ploaia şi privesc cum floarea mov de pe etajeră se scutură ca trezită din vis  şi se lăţeşte aiurită împingându-se în geam, mai mai să-l spargă. Prin perdea intră mirosul ultimilor flori de salcâm. Ieri am privit minute în şir cum se prabuşeau la pamânt bujorii albi din gradina de alături. Acum am întâlnit-o iar; ploua şi o ascult. Ţin umbrela pentru amândoi  şi ea îmi povesteşte distrată despre plecare. Pleacă în august în Tunisia. E la mama naibii, îmi spun şi mă înfior când picăturile reci îmi aleargă pe spate. Părul îi miroase frumos şi mă abţin cu greu să nu i-o spun. În loc de asta, îi povestesc despre Jupiter. Îmi ridic ochelarii cu un deget, deja e un tic, ştiu asta, şi mă bâlbâi uşor. Îmi vine  în minte ”Dragostea e un câine venit din iad ”, toată noaptea l-am citit pe Bukowski, am mai adăugat nişte cearcăne doar şi am mormăit  în mine: ” pâna la urmă /nu există nici o şansă/sîntem toţi în cuşca/ unui singur destin/ nimeni niciodată /nu găseşte pe Acela/ Ţevile oraşului se umplu/ gropile de gunoi se umplu/ casele de nebuni se umplu/ cimitirele se umplu/ nimic altceva/ nu se umple….”   Dar ei îi vorbesc despre Jupiter. Nimic altceva. Parcă m-am tâmpit…îi ţin doar o lecţie despre astre. Şi nu-mi plac lecţiile. Nici să le dau şi nici să le primesc. Îi spun că nici noi şi nici măcar florile de soc ce putrezesc acum în ploaie  nu am putea exista dacă Jupiter n-ar atrage cu gravitaţia lui enormă aproape toţi meteoriţii. E o umbrela mai mare ca a mea… îi spun şi sub ea ne putem lăfai  ca şi cum nimic nu ne-ar ameninţa.

Îmi arată cu mâna catedrala, ne plimbam şi ploaia şuiera deasupra, un geam se face ţăndări undeva şi din maşina pestriţă, prin portavoce cineva ne invită să vedem cel mai mic ponei din lume. Abia apoi auzim larma circului. În lumina proiectoarelor stropii par grei şi cad ca bucăţile de metal … ca si gloanţele îmi sopteste… ca şi gloanţele, şi-mi vine să izbucnesc în râs şi să o iau de mână, dar, în loc de asta îi povestesc despre Jupiter… Mă plictisesc până şi pe mine vorbindu-i despre Solar Nebula, despre compoziţia chimică a planetelor gazoase, despre Marea Pată Roşie şi despre inelele întunecate.  Ştiu că ar trebui să-i şterg faţa şi să o privesc, mereu uit cum arata …

Cirque du Soleil Brings Corteo

Prefer însă să tac şi să ascult ploaia. De mult nu o mai vad;  ochelarii îmi sânt aburiţi şi o simt lunecând lânga mine. Cerul se rastoarnă ca o carapace peste oraş, bujorii se înclină umiliţi şi luminile circului se izbesc de vitrine; acrobaţii tac şi ei şi fac salturi mortale sub cupolă. Îmi vin în minte, nechemate, toate versurile pe care le ştiu şi caraghios calc cu sandalele în baltă. Îmi scot ochelarii şi o văd zâmbindu-mi… vântul smulge norii de deasupra şi îi îndeasă peste pădure. Îi zâmbesc şi prin părul ei ud văd licărind primele stele… poate Jupiter îmi spun, poate Jupiter…

Se clătinau copacii de nesomn

Coboram pe drumul şerpuit şi muntele urca la loc în spatele nostru şi acum puteam  vedea iar cum norii se agăţau de vârfurile  brazilor, ferfeniţindu-se. Petice rupte, purtate de vânt ni se prelingeau lichide pe feţe şi se contopeau cu respiraţia noastră fierbinte. Era început de mai şi tăceam, era un mai răvăşit şi încercam să pricepem ce s-a întâmplat şi luna trăgea de umbrele noastre, prelungindu-le până departe spre oraşul ce sclipea împopoţonat ca un tort de nuntă ieftin. Ne povestiserăm atât de multe la urcuş, încât acum ne simţeam goi şi ne feram unul de celălalt. Dacă nu ar fi fost lumina chioară a lanternei,  ne-am fi răsfirat de-a lungul drumului, fiecare învelit în noapte ca într-o manta, fiecare cu povara şi cu întrebările lui. Şi mai era încă…mai era apropape o viaţă în faţă în care trebuia să învăţăm să uităm . O să trec de Giumalău ne spunea… şi noi îl luam în râs… nu vezi ce pirpiriu esti…? Eram lipiţi de Pietrele Doamnei şi Câmpulungul părea fotografiat din spaţiu… o pată alungită pe o mare verde şi era luna mai… şi muşcam cu dinţii proaspeţi din aerul rece. Poate că până atunci doar glumea, poate că niciodată nu avusese vreun gând să plece, dacă ne-am fi uitat cu atenţie poate i-am fi zărit tremurul bărbiei abia perceptibil, dar acolo sus, la marginea cunoscută a lumii, mirosea a tutun ieftin şi a flori de munte şi eram ca şi beţi de atâta soare. Urcam în mai puţin de două ore un drum sinuos marcat pentru trei ore şi jumătate şi ajungeam sus, la cabană cu plămânii încinşi şi obrajii roşii şi fierbinţi. Pe drum ne însoţea lătratul gros al câinilor ciobăneşti şi zăream pe pantele abrupte cosaşi asudaţi, agăţaţi de cer şi de fâneţele lor. Uneori auzeam zgomotul înfundat al câte unui motor de maşină plină cu piatră de la carieră şi puşcăturile ce făceau brazii să tresară când  un colţ de piatră mai îndărătnic se făcea ţăndări şi, până ce cădea iar liniştea, gâzele se izbeau năuce de cetină şi păsările amuţeau de spaimă. Nu ne era frică de sălbătăciunile pădurii. Ştiam că zgomotele le alungaseră de acolo şi că acum aşteptau ascunse în pădurile neumblate de sub Giumalău ca urmele paşilor noştri să încremenească în pustiul iernii ca să năvălească iar spre râpile lor. Dar dincolo de Pietrele Doamnei se întindea pentru noi  terra incognita, ne spuneam privind pădurea ce creştea spre creste…  hic sunt leones şi curajul pierea ca un abur în soare. Şi totuşi se hotărâse sa urce Giumalăul. Mai întâi trebuia să treacă prin şaua Fundul Colbului şi apoi să caute drumul ce cobora spre Dorna. Era cel mai firav dintre noi şi nu l-am crezut nici o clipă şi când mai târziu am aflat că de mult voia să plece de acasă şi când i-am vazut faţa buhăită de băutură şi indiferentă a tatălui cu care locuia singur după ce mama i se prăpădise, abia atunci ne-a strâns în spate şi am fi vrut să-l fi putut opri. Dar atunci eram prea cruzi şi nu ştiam că lucrurile pot prea uşor deveni  definitive, nu învăţasem că de fapt o plecare e o alegere, că uneori cel care pleacă îşi arde înadins corăbiile ca Hernando Cortez la Veracruz  pentru ca niciodată să nu-l  mai încerce tentaţia întoarcerii. L-am privit numai coborând stingher şi râsul murea pe feţele noastre pe când el se făcea tot mai mic şi mai mic şi când i-am putut distinge ultimul salut… abia atunci ne-a cuprins spaima şi îndoiala şi abia atunci am prins să-l strigăm. Dar pădurea îl înghiţise deja şi ţipătul nostru se rotea deasupra văii şi se lovea de pietrele din râpi şi urca iar spre noi răguşit şi străin şi brusc ne-a cuprins pe toţi frigul şi am început să clănţănim ca nişte ţânci. Apoi îmi mai amintesc cum coboram şi lanterna dădea semne de oboseală; uneori umbrele dansau haotic peste văgăuni şi răscoleau copacii contorsionaţi. Ne târam la vale şi, în mod ciudat, cu cât coboram mai mult, cu atât simţeam cum oraşul se îndepărtează mai tare. Ne aminteam de cel ce acum rătăcea singur sub Giumalău şi ne apropiam unul de celălalt  spionându-ne  feţele şi cu cât ne apropiam mai tare, cu atât ne înstrăinam mai mult de noi înşine. Luna se ciocnise de un vârf şi îşi lingea pălită rănile şi noi coboram la nesfârşit cu paşi lungi şi uşori de feline şi braţele zgâriate de crengi sângerau şi oraşul era din ce în ce mai departe…

Copacul si taina

Împăcat cu toţi şi mai ales cu mine , priveam zilele trecute ,cu o aparentă nepăsare , locul gol din livada bătrână şi când şi când simţeam urcând din adâncuri câte o adiere a unei alte primăveri . Cine ar mai putea vedea , îmi ziceam , abia zărind petecul verde crud sub pleoapele întredeschise , rana neânchisă de atâţia ani . Cei mici, blonzi şi ciufuliţi , tăiau cu râsul lor , alergând bezmetici , câte o felie groasă din imaginea mea , până ce ea , imaginea în sepia, obosită şi ştearsă se prăbuşea în ea însăşi contopindu-se cu imagini mai vechi şi mai noi şi ar fi sfârşit prin a se dilua cu totul în amintiri fără rost dacă nu aş fi rechemat-o iar şi iar la lumină din colţul ei prăfuit.  Am uita…am uitat , se pare , evenimente care acum câteva săptămâni mi se păreau importante , dar îmi amintesc cu o precizie milimetrică paloare lunii ce se scurgea în noaptea aceea pe geamul casei , pe când primele flori cădeau sub lovituri de topor . Sânt oameni mari , care ştiu ce fac , îmi ziceam şi aş fi vrut să urlu dar buzele îmi erau atunci ferecate şi simţeam cum ţipătul care nu mai venea mă făcea fără voie complicele lor . Lumina cădea ca o ploaie de sus şi crengile pe care florile se chinuiau să se nască se înclinau nefiresc şi se prăvăleau mai apoi cu un zgomot sec . Era un păr bătrân care trebuia să moară în taină , mi-au spus şi în taină l-am luat în mine şi adesea înflorea şi rodea fără ca nimeni să mai ştie . Cei mici se prăpădeau mai apoi de râs şi treceau cuminţi prin trunchiul lui , pe care numai eu îl mai vedeam şi dintr-o veche scorbură de demult , o pasăre ciudată de demult se rostogolea ţipând într-un cer senin de altădată .

Peinture de Denis van Alsloot (1570-1626)
L’Abbaye de Groenendael dans la forêt de Soignes en 1612.
Musée des Beaux-Arts de Belgique à Bruxelles.

P.S. Am privit de curând în neştire o reproducere după tabloul lui Denis van Alsloot , până ce freamătul pădurii m-a alungat înapoi şi obosit am dat tot peste mine rătăcit în păduri şi printre copaci care de atâta timp nu mai sânt .

Miros de portocale

Mai întâi a fost ceaţa . Nici nu se luminase bine şi o pâclă lăptoasă aluneca deja deasupra bisericii şi sfâşiată de turla înaltă , curgea ca un şuvoi pe străzi , ascunzând trecătorii , unul de celălalt şi printre ei , felinarele păleau rând pe rând ca nişte lumânări rătăcite. Apoi s-a pornit un vânt rece ce a împrăştiat ceaţa şi a început brusc să ningă cu ciudă . În câteva minute , totul a devenit alb şi confuz . Oamenii mai în vârstă spuneau că nu au mai văzut o asemenea ninsoare la sfârşitul lui Martie , dar vorbe ca acestea auzi mai tot timpul . Memoria unei generaţii e de regulă scurtă şi subiectivă şi lumea găseşte mereu prilej de mirare , altfel viaţa nefiind decât o succesiune de întâmplări previzibile şi măsurabile . În scurt timp , maşinile s-au transformat în movile albe mişcătoare şi doar claxoanele înnebunite răscoleau liniştea ce cădea de sus odată cu ultima iarnă . Fulgii , grei de plumb , se izbeau sacadat de vitrinele luminate şi năuceau copiii în drum spre şcoală . Unii spuneau că e zăpada mieilor , alţii , că e a rândunelelor sau a berzelor şi cerul cădea de-a binelea peste oraş  măturând totul în cale . Dar , ca toate născocirile iernii , şi asta a trecut până după amiză şi tocmai când semafoarele au început iar să clipească alene şi trecătorii să-şi scuture hainele de gheaţă , a început ca din senin să miroase intens a portocale . Henri Matisse, Nature morte aux oranges ou Corbeille d’oranges  1912 – Musee National Picasso, Paris

Nu a fost nici o avertizare , totul s-a întâmplat atât de brusc , încât dacă cineva ar fi dorit cu adevărat , ar fi putut să-şi noteze…azi 20 martie ora 17 , 32 min şi …sec. , mirosul de portocale a început să se insinueze peste tot şi să ne copleşească . ..Ce poate fi ?…au început să se întrebe …şi aroma portocalelor proaspăt decojite intra nestingherită în cinematograful aproape pustiu şi se revărsa peste hipermarket zăpăcind cu totul vrăbiile aciuite sub streaşină . În patiseria aglomerată de la intersecţie , plăcintele calde cu carne şi cele cu cartofi aveau deja gust de portocale şi o nelinişte nouă tremura în vocea vânzătorilor de hot dog şi gogoşi fierbinţi ,înşiraţi de-a lungul aleilor.

Firesc au început să apară şi primele zvonuri . Mai întâi , cineva a zis că la intrarea dinspre răsărit a oraşului s-a răsturnat un tir cu portocale , celelalte maşini le-au strivit şi cum vântul bate tot timpul aici dinspre răsărit o să dureze ceva până ce mirosul o sa scadă în intensitate şi o să se risipească apoi în văzduh . Mai târziu , altcineva , abia sosit susţinea că inginerii de la fabrica de lângă oraş au folosit un combustibil nou , tratat special şi acum Garda de Mediu e pe urma lor . Dar dacă e o otravă ? …a îndrăznit unul , timid…şi cum cianura miroase vag a migdale , cine ştie ce substanţa periculoasă are iz de citrice ?…şi casele şi blocurile au început a se blinda şi străzile s-au pustiit încetul cu încetul . Ceva mai târziu , pe postul local de televiziune a apărut un consilier pe probleme economice care a susţinut că e doar o campanie agresivă de marketing . Firmele nu se dau în lături de la nimic , spunea el , şi se folosesc de mesaje subliminale şi olfactive lansate doar pentru a ne facem să cumpărăm . Mirosul trecea însă şi prin geamurile de termopan şi invada uşor ,uşor, bucătăriile , sufrageriile luminate şi până şi visele celor ce,plictisiţi de aşteptare , adormeau istoviţi . Întrebările se ciocneau una de alta şi noaptea creştea mirosind şi ea a portocale . Şi abia târziu de tot, după ce norii zdrenţuiţi de vânt s-au împrăştiat , ultimii insomniaci din oraş au putut să vadă cum o lună ca o portocală uriaşă se prăvălea peste pădurea de la orizont .

Magritte (1898-1967) L’art de vivre

Întîmplarea asta mi-a amintit de una mai veche . Era pe vremea când a avea portocale era un lux pentru care trebuia să ameţeşti la cozi . Eram într-un tren neluminat spre Câmpulung , oprit într-o gară neluminată şi cum îmi era groaznic de sete şi cum niciodată nu-mi luam apă cu mine , am decojit o portocală şi am mâncat-o la geam . Mirosul persistent a invadat vagonul până ce călătorii au prins sa se întrebe unul pe celălalt ce s-a întâmplat , în timp ce şi atunci ca şi acum ,pe cer se rostogolea zornăind o lună ca o portocală .

Portret cu miros de flori de tei

Azi călcam înciudat prin zăpada proaspăt căzută şi simţeam cum apa îmi intră încet dar sigur în ghete , aşa că ,abia când m-am apropiat de grupul de gură-cască ce asculta muzica zgomotoasă a cântăreţilor ambulanţi , l-am zărit pe bătrânul pictor cu şevaletul lui vechi în faţă . Părea că timpul alunecase pe lângă el fără să-l tulbure prea mult . Avea aceeaşi figură apatică şi trăsături care la prima vedere îţi scăpau . Privea mai mult în el şi nu părea prea interesat de larma din jurul lui . Alături , câteva portete erau împrăştiate neglijent şi din rame te priveau chipuri necunoscute , captive în lumea aceea ciudată pe care , pictorul o purta cu el ca o carapace de care nu se putea încă debarasa . Am privit cu atenţie fiecare chip până ce sub pleoape mi-a izbucnit vara de atunci şi încet, fără ca măcar să-mi dau seama am simţit în plină iarnă mirosul teilor . Nu e o vorbă în vânt. Chiar am privit nedumerit în jur dar pe stadă omătul se dezintegra într-o apă tulbure şi salcâmii aţipeau goi şi neliniştiţi pe alei . În mine doar erau mirosul şi întrebările şi tot în mine erau şi răspunsurile . Cum îl chema…cum îl chema…?…poate Daniel…şi durerea lui veşnică de cap care-i schimonosea chipul era ca o pecete după care puteai să-l recunoşti în orice mulţime în care s-ar fi ascuns . Era cel mai timid coleg pe care l-am avut şi de ascuns se ascundea oridecâte ori avea ocazia . Eram îngrijoraţi de sănătatea lui şi îl trimiteam câteodată să-şi facă un control medical dar atunci devenea brusc obtuz şi fugea de noi . Zile în şir nu mai da pe la cursuri …numai el ştia pe unde colinda şi când venea aducea cu el toată atmosfera umedă a dimineţilor . Râdea puţin , apoi îşi ducea mâna la cap şi ştiam că iar îl apasă chinga aceea de care nu mai putea scăpa şi zâmbetele ni se transformau în grimase . Apoi îl luam cu noi , deşi nu avea o fată a lui şi nici nu vroia una , şi luam oraşul de la un capăt la celălalt . Locuia la ultimul etaj al unui bloc şi mereu căuta să scape dar îl ispiteam cu câte un film nou pentru că ştiam că nu-i place să intre singur într-o sală de cinema . Treceam adesea pe lângă pictorul care-şi muta şevaletul după lumina zilei şi când nu avea clienţi ne privea lung şi mâna îi alerga nervoasă pe coala de hârtie . Câteodată ne striga şi ne invita să-i pozăm . Nu e scump… un portret e un portret…ne spunea …e pentru toată viaţa şi alături de el înţepeneau chipuri de trecători şi zâmbete surprinse fugar . Niciodată nu am vrut să  văd cum arăt în ochii unui pictor şi niciodată nu am dat voie ţigăncilor să-mi ghicească în palmă . Era ca şi cum aş fi intrat într-o sală de cinema cunoscând dinainte toată povestea . Fără surprize , îmi ziceam , viaţa e destul de greu de îndurat , şi treceam clătinând uşor din cap. Într-una din zile , era cu micul lui atelier întins în faţă la Grădina Botanica . De data asta s-a ridicat şi a venit spre noi . Vino cu mine…i-a zis lui Daniel…ţie o să-ţi fac portretul pe gratis… şi mâinile lui pătate de vopsele au început să măsoare parcă aerul din jur şi să amestece culorile dimineţii cu paloarea din obraji . I-am lăsat şi am revenit peste vreo oră . Prietenul nostru era acum singur şi necăjit…Pozase dar pictorul pur şi simplu îşi strânsese apoi sec şevaletul şi portetele şi fără prea multe explicaţii îl lăsase baltă . Doar nu ţi-a luat şi banii…am izbucnit noi în râs şi voia bună molipsea teii înfloriţi pe alei şi mirosul lor , care şi azi mă bântuie umplea până la refuz tot spaţiul dintre noi dilatându-l până la nesfârşit . Mult mai târziu… pe când Daniel era deja internat şi toţi aflaserăm cumplitul diagnostic l-am întâlnit iar pe pictor . Părea mai bătrân şi abia ne-a răspuns la salut . Cu greu am reuşit să-l facem să-şi aducă aminte de portretul prietenului nostru şi când într-un târziu l-a scos , ochii ne-au rămas lipiţi de bucata de carne străină crescută sub tâmpla umflată ce parcă pulsa într-un ritm propriu şi pe care nimeni dintre noi nu reuşise să o zărească până atunci .

Acum , tablourile întinse de-a valma , pe zăpadă aruncau o lumină proprie şi apropiindu-ma de ele am putut să văd sub expresiile nepăsătoare de pe feţele necunoscute , paloarea bolnăvicioasă şi zâmbetul schimonosit al morţii pe care doar artistul putea să-l vada

Pablo picasso

Portrait of Ambroise Vollard

1910

. …Un portet poate …?…m-a întrebat deodată şi ochii lui reci mă cercetau cu interes străpungând aerul din jurul meu şi abia după ce cu un tremur uşor din cap am reuşit să ma smulg de acolo şi să aud iar fluierele muzicanţilor mi-am amintit iar de prietenul de demult. Ar fi avut azi vârsta mea …mi-am spus şi mirosul de tei amorţit în minte de ani şi ani de zile , m-a urmărit ca o povară pe când ultima iarnă începea să moară cuminte în castanii pustiiţi de ger .

Ca si cum…

Aici visul se termină şi începe ziua reală mi-am zis mai liniştit şi dincolo de geam , cerul se prăbuşea peste blocurile gri zgâlţâind şi bruma de frumuseţe a dimineţii de ianuarie ploios . Ceasurile pulsau neliniştite şi arătau aceaşi oră …ca şi ieri…mi-am zis…ca şi ieri şi aburul cafelei creştea acoperind mirosul ploii prelins de afară . Am deschis computerul şi am citit ştirile ca şi cum m-ar fi interesat cu adevărat , dar ziarele vorbeau despre aceleaşi lucruri ca şi ieri , ca şi alaltăieri şi fotografiile erau aceleaşi , doar unghiurile din care erau făcute difereau puţin. La tv , aceleaşi feţe vorbeau despre aceeşi criză şi aceleaşi spaime se citeau pe buzele tuturor. Am închis toate aparatele şi pentru câteva clipe , o linişte suspectă s-a strecurat între mine şi lucrurile ce –mi păreau cunoscute , ca şi cum timpul ar fi rămas agăţat în loc şi doar voinţa mea l-ar mai putea urni . Până la urmă am făcut-o şi după un brânci uşor , ceasurile au început din nou să toarcă leneş şi uşor, uşor zumzetul obişnuit al aleilor a intrat iar pe geamul larg deschis . Cafeaua avea acelaşi gust , ca şi cum ar fi fost tot cafeaua de ieri şi la fel ca cea de ieri se răcise uitată în ceaşcă . Am deschis agenda ca şi cum m-aş fi aşteptat să o găsesc liberă dar era la fel de mâzgălită ca şi în celelalte zile şi plină de aceleaşi corvezi . Ca şi cum chiar ar fi contat , am privit apoi de sub umbrelă ploaia ce cădea ca o pedeapsă şi lovea pieziş trecători şi umbre de-a valma . Şi la fel ca şi în celelalte dimineţi , ca şi cum aş fi ştiut dinainte , m-am ferit la timp de ploaia de noroi iscată de bolizii ce goneau prin bălţile din şosea . Apoi , ca şi cum nu ar fi avut nici o legătură , mi-am amintit visul de noaptea trecută , pe care nici măcar nu reuşisem să-l termin ca lumea . Şi în vis ca şi acum , ploaia devenea lapoviţă şi străzile se îngustau şi păreau că nu mai dau nicăieri . Ca în vis , clădirile se alungeau şi intrările în ele deveneau de negăsit . Apoi am ştiut…Mă trezisem de la prima oră ca şi cum aş începe o nouă dimineaţă şi treptat , treptat aflam , la fel de surprins ca întotdeauna , că de fapt retrăiesc la nesfârşit aceelaşi şi aceelaşi clipe , ca şi cum ar fi mereu o penultimă sau o ultimă zi dintr-un Ianuarie ploios .

Ultima imagine (II)

După cum am promis , o să scriu aici povestea , exact cum mi-o amintesc eu deşi uneori nu mai sint sigur pe nici o amintire de a mea şi mai mult ca sigur iar am amestecat fără să vreau o poveste reală cu un crâmpei de vis….

Nimic nu se întâmpla în târgul prăfuit . Copii îşi uitaseră de ceva timp cele mai multe jocuri şi acum puneau ţara la cale la colţurile străzilor . Până ce luceau stelele ,bătrânii îşi depănau la porţi amintirile de altădată iar cei mici îşi visau amintirile de mai târziu . Ultima minge zburase de mulţi ani peste gardul înalt al vechiului castel şi nimeni nu mai daduse vreodată de ea. Apoi iarba a crescut sălbatec şi de frica şerpilor porţile grele au rămas zăvorâte . Peste toate a căzut mai întâi o iarnă şi apoi din ce în ce mai multe . Venisem de doar câteva zile la bunici şi deja mă plictiseam de moarte. Acum uliţele se albeau peste noapte şi dimineţile apa îngheţa în fântâni şi doar urletul lupilor flămânzi se auzea din ce în ce mai aproape . Cei mici visau de ani buni să se joace pe aleile castelului dar nimeni nu îndrăznea de mult să mai intre . Într-o zi , din unicul tren ce trecea pe acolo a coborât un bărbat cu haine fistichii. …S-a apropiat încet, încet de castel şi ochii lui nu priveau nici în stânga nici în dreapta . Părea să ştie locurile . Câte unul îi dădea bineţe şi el le răspundea spunându-le pe nume . Femeile îşi storceau creierii întrebându-se cine o fi străinul care ştie şi locurile şi oamenii şi el abia de le vedea dar le striga pe nume întrebându-le de copiii lor plecaţi de mult de acasă şi de bunicii îngropaţi în micul cimitir de lângă biserica veche . Nici ele nu s-au lăsat şi l-au adus într-un târziu pe cel mai vârstnic om de pe acolo . Trecuse de mult peste suta de ani şi abia mai mergea dar de cum l-a văzut pe străin l-a şi cunoscut. … Al lui a fost castelul…nu credeam că apuc să-l mai văd…le-a spus tuturor făcându-şi cruce cu dreapta şi vestea s-a întins în tot târgul şi începuse să bată un vânt rece dar nimeni nu mai pleca de pe uliţă . Şi gerul făcea turlele să lucească iar aburul se ridica în înalt de unde cădea mai apoi ca o chiciură îngheţată şi poarta grea de la intrarea principală sclipea şi ea ferecată de ani şi ani de zile . …Eram doar în trecere şi am vrut să-l mai văd o dată …le-a zis străinul cu hainele croite după alte măsuri decât cele din partea locului şi apoi doar a privit în tăcere cum din cuiburile de sub streaşina castelului izbucneau vrăbii sleite de iarnă şi larma lor se unduia în copacii goi de pe aleile pustii ale parcului dinăuntru . O să iau cu mine ultima imagine …a mai zis el şi iar a privit cum seara aluneca hoţeşte şi pe zidurile vechi cădeau umbre grele şi gerul se înteţea din ce în ce mai tare . Un ţipăt uşor a străbătut uliţele când imaginea castelului a prins a tremura şi aerul din jurul lui a început să se rotească până ce ca o coală uriaşă s-a înfăşurat şi turnurile şi zidurile şi grădinile ninse s-au pliat odată cu coala într-un sul ca de hârtie pe care străinul l-a apucat pur şi simplu în mână şi fără să se mai uite înapoi a luat drumul către gară . În urma lui a rămas un timp o rană uriaşă şi apoi zăpada spulberată a acoperit totul. Am dat să fug după el dar s-a întors şi când m-a privit , aerul din jurul meu a prins a se roti şi eu am început să mă pliez ca o coală translucidă de hârtie …Apoi nu mai ştiu mare lucru decât că în geanta lui mirosea a lămâie şi vrăbii forfoteau şi ţipătul trenului ce se urnea mă arunca într-un soi de somn fără capăt .

Peste mulţi ani , când bunicii nu mai erau de mult , am trecut prin vechiul târg prăfuit dar nimeni nu mai ţinea minte să fi fost vreun castel prin preajmă şi toţi erau tineri şi cimitirul crescuse ca o apă tulbure ce dă pe dinafară . Doar uneori , spuneau copiii de acum , o rană uriaşă se deschide pe un vârf de deal în iernile geroase şi aerul se roteşte încet , încet în timp ce zăpada viscolită cade ca o amintire grea şi fără de leac….

Ultima imagine (I)

Acum nu mai e nici o plăcere să te plimbi pe străzile îngheţate . Câte o rafală vicleană te izbeşte atunci când te aştepţi mai puţin…şi gerul îţi intră prin toţi porii . Oraşul e un patinoar imens . Ies doar când sânt nevoit şi asta se întâmplă mai des decât mi-aş dori . Ieri , treceam grăbit şi înfrigurat şi străzile semănau izbitor de mult una cu cealaltă când la un colţ pe lângă care rar mai trecea câte cineva am zărit bătrâna care vara vinde flori . Avea în mâinile vinete de frig câteva perechi de şosete crosetate . Am privit-o de departe cum încetul cu încetul părea să se transforme într-un fel sloi de gheaţa . Un soare anemic şi rece ca un bisturiu îi lovea pieziş zâmbetul şi de undeva venea miros de gogoşi şi cafea fierbinte . Trei perechi de şosete am cerut şi le-am îndesat grăbit în geanta de pe umăr . Apoi am mers doar de dragul de a merge până ce aproape că am ieşit din oraş . La orizont se înălţa pădurea şi brusc mi-a venit dor de munte . Când am plecat ultima oară de la Câmpulung , Pietrele Doamnei atârnau în aer suspendate şi din Piatra Arsă nu se mai vedea nimic. Am luat imaginea asta cu mine şi o port înghesuită în memorie. E de fapt ultima imagine şi de aceea a rămas aşa de proaspătă . Ea e punctul în jurul căruia pot apoi să–mi ţes amintirile . Am privit lung către munţii de departe , aşa cum spune un personaj de al lui Preda , „ ca un borfaş la ceasul unui lord” şi cu greu m-am întors cu spatele către ei . Până acasă , gândind la munti , am tăiat oraşul de la un capăt la celălalt şi răsuflarea îmi îngheţa în aer . Luminile se aprindeau una câte una şi pâlpâiau apoi ca flacăra lumânărilor. Câte un puşti rebegit de frig ţintea zadarnic cu ochii la geamul vreunei fete ce ezita să iasă . Apoi , luna a prins să crească şi prietenii să mă caute . Ne-am întins la vorbă ca şi cum nu ne-am văzut de câteva săptămâni . Au apărut şi cănile fierbinţi în care vinul încins şi dres cu scorţişoară dădea pe dinafară şi termometrele plesneau de atâta ger . Mi-am amintit de bătrâna ce vindea şosete şi zâmbetul mi-a alunecat uşor de pe faţă , s-a prelins nevăzut pe parchetul de dedesubt şi l-am strivit apoi cu vârful bocancului . Fiecare istorisea câte o întâmplare şi în aer plutea miros înţepător de tutun şi cuişoare fierte în vin roşu . Am dat să plec dar stelele sclipeau mai tare ca felinarele şi apucasem să promit că o să povestesc şi eu ceva. …Parcă am fi în „1001 de nopţi” le-am zis …or să cadă capetele …şi am dat să caut alt zâmbet prin buzunarele goale . Sufla vântul acum prin mine …Ai promis…mi-au zis …şi ochii mei se făceau tot mai mici…Acum e târziu .O să vă scriu cândva pe blog despre o poveste veche , care ca orice poveste e numai pe jumătate adevărată . O să vă scriu fără să ştiu care e jumătatea închipuită…le-am zis şi m-au lăsat apoi să ies singur în noaptea de sticlă şi să orbecăiesc până acasă urmărit hoţeşte de amintiri şi de câini vagabonzi .

Care e ultima imagine ? aceea cu care rămân… m-am întrebat înainte de a mă prăvăli în somn …şi Pietrele Doamnei dansau în aer agăţate de cornul lunii în timp ce bătrâne vinete de frig împărţeau celor goi şosete croşetate…

Sâmbătă vine iarna…

Toată ziua bătusem străzile . Era cald pentru sfârşitul de Noiembrie . Prin parc se plimbau mână în mână perechi de tineri cu figuri de liceeni fugiţi de la ore. Crâşmele aveau uşile larg deschise şi pe mese curgea spuma din halbele cu bere ieftina…Mai încolo , borcane şi lighene colorate din plastic zăceau scoase la soare şi peste toate , zgomotul asurzitor al utilajelor ce răscoleau pământul şi mirosul reavăn amărui . Sâmbătă o să vină iarna…au spus la radio-ul din maşină şi s-a făcut linişte după care au dat ora exactă. Pur şi simplu o să cadă iarna mi-am spus şi mi-am amintit apoi….Urcam ori de câte ori îmi găseam timp la el la etaj şi sunam.Venea greu…abia îşi târa piciorul sting dar aproape întotdeauna avea un zâmbet în colţul gurii . ..Cum o mai duci..? …îl întrebam şi el….Privesc lumea de sus…Mă chema pe balcon şi îmi arăta furnicarul de jos. Pe cei mai mulţi îi ştia pe nume ….şi nu te plictiseşti..?…îl întrebam deşi eram tânăr şi nedrept…ştiam că-l necăjesc…Se oprea , se uita la mine şi-mi zicea…eşti fraier…plictiseala e ca un zid de care nu poţi să mai treci…amorţeşte totul ,e ca iarna…să fugi cât colo când auzi de plictiseală auzi ..? . Şi apoi într-un alt noiembrie mi-a zis senin… poimâine vine iarna…Stii tu…i-am zis ironic şi el…uite cum se rotesc stolurile de ciori şi vezi…?…norii sînt aproape sângerii spre apus . Semnele sînt… doar trebuie să deschizi ochii . Şi peste două zile oraşul a fost acoperit de prima ninsoare . Apoi l-am văzut din ce în ce mai rar .El…sus , observând şi observându-ma , eu jos , ascuns în furnicar , ştiind că mă urmăreşte şi necăjindu-l parcă într-adins .Uneori mai urcam …stam de vorbă şi ronţăiam pere . Nu ştiu nici acum de unde făcea rost , nu-l vedeam niciodată coborând. Altădată conduceam seara spre Suceava când m-a sunat…răsufla obosit şi se bâlbâia uşor…Aprinde şi tu  luminile la maşină …mi-a spus şi a închis apoi brusc. M-am speriat ,avea desigur dreptate …. dar cum putea să ştie…? Apoi am uitat cu totul de el. M-am întors peste două săptămâni şi mi-au spus că a murit senin privind norii şi povestindu-le celor din salonul de spital în care îl internaseră despre gerul naprasnic ce avea cu adevărat să vina.. Acum , după atâţia ani privesc şi eu cerul…Dau drumul la televizor…de plictiseală. Sâmbătă vine iarna…îmi zice crainicul şi surâd neîncrezător . Iau o pară şi ies pe balcon… Privesc cerul . E înalt şi norii abia se înfiripă spre apus.Nici o cioară….stau toate amuţite şi aşteaptă parcă să cadă zăpada. Poate se ridică mai pe înserat îmi spun şi aştept. Muşc cu poftă din para zemoasă şi vântul prinde să clatine salcâmii goi . Ciorile se ridică încet…una câte una şi prind a se roti croncănind bezmetic . O ultimă stea de toamnă păleşte şi norii de acum sângerii se bulucesc spre apus…O să vina iarna…acum ştiu şi părul mi-l simt de pe acum ciufulit de întâia ninsoare….

Dansând în toamnă

De o oră şi jumătate îl ascultam vorbindu-mi despre proiecte imobiliare ,costuri şi eficienţă …locaţiile se schimbau din sfert în sfert de oră , el era din ce în ce mai entuziast iar eu îl urmăream din ce în ce mai greu . Condusesem toată ziua , acum se însera şi încercam să mă relaxez la o cafea pe terasa hotelului apărut de curând în spatele Primăriei. Tocmai îmi explica despre viitoarele lui cabane de la Suceviţa când am început să observ cu atenţie castanul înalt de la intrarea in parcul oraşului.

Nu-l mai zărisem de ceva timp şi acum mi se părea că-l văd parcă întâia oară . Frunzele încinse de soare se îngălbeniseră încetul cu încetul şi acum prindeau uşoare nuanţe de roşu . O pasăre se rotea în jurul lui şi norii de plumb îi apăsau crengile . Îmi era tare drag aşa solemn şi indiferent. Până la urma am pierdut şirul proiectelor….I-am zis şi colţurile buzelor i-au căzut deodată…E târziu a făcut el ….şi eu….rămân să-mi mai trag sufletul ,am picioarele ca de plumb…şi i-am zâmbit obosit. Apoi am fost singur la masă şi am mai cerut o cafea . Cu fiecare gură ce o sorbeam eram din ce în ce mai toropit …Atunci a apărut numai ea ştie de unde şi un fior a trecut printre mesele de sub prelata terasei . Parcă venită odată cu ea …o adiere firavă a răsucit colţurile feţelor de masă şi a prins a scutura scrumul ţigărilor în scrumiere…Părea palidă dar privită de aproape îi puteam vedea faţa arămie …haina îi era lungă şi galbenă şi pantofii închişi şi ruginii . Eram din ce mai toropit şi aproape că n-am reacţionat de loc când mi-a cerut din privire voie să ia loc la masa mea .Poate că am dat să mormăi doar….fireşte….şi am continuat să sorb din cafeaua ce nu se mai sfârşea. Am apucat doar să-i văd părul şi acum mi se părea de culoarea castanelor coapte . Zâmbea frumos şi pe terasă mirosea a ploaie şi a frunze descompuse… Nu ţin minte să fi scos vreun cuvânt dar începusem să înţeleg tot ce-mi spunea. O frunză mare şi roşie a tremurat sus în vârful castanului până ce o pală de vânt a prins-o uşor şi a rotit-o în aer înlănţuind-o ca într-un ultim dans apoi a purtat-o uşor către noi…Mă doare fiecare frunză care cade …mi s-a părut că-mi spune deşi faţa îi rămăsese imobilă şi doar ochii castanii şi ei ar fi putut să-mi vorbească…Atunci a început melodia…Edith Piaf ..Autumn Leaves şi toţi s-au oprit pentru câteva clipe..Ea s-a ridicat şi abia atunci mi-am dat seama că norii cenuşii se destrămaseră şi prin spărtura ivită , lumina diluată îi accentua paloarea…A prins să se mişte uşor printre mese ca pe un ring de dans şi frunzele continuau să cadă peste ea şi peste noi…Unul câte unul s-au ridicat cuprinşi de melodie şi au început să se unduiască în paşi de dans …toropeala îmi dispăruse cu totul şi ca la o chemare m-am ridicat şi eu şi am început să dansez .Acum lângă ea mirosea a struguri zdrobiţi şi a flori uscate…

Apoi a plecat şi apoi am plecat…Şi nu atunci ci abia după ce nu am mai văzut-o …după ce păsările şi-au luat zborul luând cu ele aroma dulce amăruie a frunzelor ruginite…după ce am trecut de unul singur către casă prin parcul pustiu răvăşind covorul zdrenţuit…abia atunci târziu de tot am înţeles că de fapt am dansat cu Toamna…