Un ţipăt de lut

Aseară , rătăcit în mulţime , mi-am amintit că serbările comuniste aveau loc , aproape de fiecare dată , dimineaţa şi începeau de regulă cu un miting în care cineva lua cuvântul . Poate că aşa erau indicaţiile . Dimineaţa , pe lumina crudă , oamenilor le era mai greu să-şi ascundă sufletul . Fiecare îşi ţinea gândurile la vedere , aşa că celor din tribună le era destul de uşor să –i măsoare şi să-i  numere . Acum , toate serbările se fac pe noapte. Nici asta nu e la voia întâmpării . Pare chiar mai comod . Cei din tribună , poate aceiaşi de altădată , nu mai sânt siliţi să vadă feţele contorsionate de griji . Aprind felinare colorate şi tonurile devin mai dulci  , dau drumul la maxim boxelor şi nu mai aud nici un geamăt , totul devine uşor confuz şi noaptea generoasă poleieşte totul .  Aseară , am vrut să văd ceramica expusă dar lumea curgea pe alei  ca un fluviu ieşit din matcă  . Boxele urlau la lună şi în aer plutea miros de mici şi hamsii prăjite . Figurile se topeau una în alta , îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp şi cu cât devenea mai aglomerat , cu atât mă simţeam mai stingher . Poate că nicăieri nu te simţi mai singur şi nu te poţi ascunde mai bine decât într-o mulţime gălăgioasă .De aceea am ieşit azi .  Trecuse nebunia şi aleile erau amorţite , ca după o febră mare .

M-am bucurat să dau chiar de la început de acel Cucuietu Iurie din Republica Moldova , cu ceramica lui cuminte şi muncită , la o margine de alee .

Figurile plăsmuite de el sânt naive dar vii şi nu se poate să nu fii întâlnit vreuna în satul bunicilor .

Măşti colorate aduse de un meşter din Vorona ,  senin ca o Duminica fără sfârşit.

Icoane şi ouă gigantice , pictate de meşterul Colibaba din Rădăuţi .

Ce fel de sărbătoare ar mai fi fost fără nelipsiţii indieni…?

M-am făcut că nu observ străchinile de un gust îndoielnic , vândute la un leu bucata de cei ce până acum vindeau seminţe la colţul străzii . Nici florile din cârpe colorate ce-mi amintesc de cele împletite în coroanele funerare . Uneori m-am împiedicat de pitici răsăriţi pe asfalt ca ciupercile după ploaie .

…şi m-am molipsit de la zâmbetele de  lut risipite pe alei .

Totul pare de un calm bucolic , privirea aproape că alunecă peste forme , dacă n-ai vedea , dacă n-ar ţâşni de unde te aştepţi mai puţin un ţipăt …un ţipăt de lut…

Furtuni

Furtuna mea

Cerul cobora ca o ameninţare , negru şi tulbure şi aerul era fierbinte ; pleoapele cădeau şi mă târau în somn , mai bine că au făcut-o , mai bine …mi-am zis , aşa că furtuna m-a prins în mijlocul unui vis , unde şi aşa copacii se chirceau neliniştiţi  . Afară se dezlănţuise iadul dar , curios , mă trezisem ,reveneam la suprafaţă şi ploaia dezlănţuită , ruperea de nori  mă împrospăta . Totul a durat doar câteva minute apoi vişinul din livada de peste drum a încremenit ca un recrut la drapel şi crinii s-a potolit din dans , numai torentele de pe străzi au continuat până în zori  să şuiere dar apoi au lucit stelele . Şi doar am stat treaz…abia am pus geană pe geană…şi tot am pierdut spectacolul . Dimineaţă , la ştiri au dat imagini din Rădăuţi , peste 150 de acoperişuri smulse , maşini avariate , panică …parcă priveam un film , toate se petrecuseră în absenţa mea…iar . Mi-am amintit , cum la cutremurul din  ”77 am ieşit în curtea internatului , mai mult chemat de ceilalţi decât speriat de clătinarea pereţilor dormitorului . Apoi am dormit tun până dimineaţă şi abia la şcoală abia am văzut neliniştea din ochii celorlaţi şi am înţeles că ceva grav se întâmplase . Poate că am o problemă cu dezastrele . De fapt , nici pe cele din viaţa mea nu le percep decât cu mult după ce ele s-au  întâmplat  . Până la urmă , asta îmi dă o bună perspectivă şi nu e chiar atât de rău .

Furtuna lui

L-am întâlnit din pură întâmplare . Era aproape la fel cum îl ştiam , doar că făcuse burtă …o burtă ţuguiată ca la diabetici . Şi peste toate , se apucase de politică . De grăbit , mă grăbeam , ca de fiecare dată , dar nu se cădea să nu schimb câteva cuvinte cu el . Şi se vedea că are poftă de vorbă . Cum mi-am petrecut furtuna , m-a întrebat …I-am zis …şi el puţin dezamăgit…că am scăpat ieftin .  Mă rog…El , privea în seara aceea cum ţiglele de la casa de alături se ridicau în aer şi se roteau bezmetic în aer…Mai precis ronţăia ceva şi privea. Ca la cinema…În sufragerie era semiîntuneric , televizorul se oprise şi se făcuse o linişte apăsătoare . A zărit cum o bucată de ţiglă scăpată  din roiul ei se îndrepta spre el dar nu a realizat ce se întâmplă până ce geamul nu s-a făcut ţăndări . Abia atunci şi-a amintit de armată şi s-a culcat …pe burta lui ţuguiată s-a culcat . Şi acum era bucuros că a fost numai atât…a…dacă nu mai pun la socoteală şi burlanul ce i-a făcut praf geamul din spate de la Logan . L-am aprobat şi am dat să plec..Ce cred despre toate astea…? Cine o să suporte pagubele …? m-a întrebat…Am ridicart din umeri…şi el….Ca democrat-liberal , cred că autorităţile… Dar deja îmi pierdusem orice interes, plecasem şi cuvintele i se scurgeau pe asfalt fără să mă ajungă …L-am mai privit o dată , înainte de a intra pe alee şi vorbea în continuare nestingherit cu ochii închişi ca în faţa unei săli arhipline . Şi doar castanii doborâţi de vânt îl  ascultau .

La braţ cu Mallarme

Ne cocoţam de dimineaţă la cucurigu şi până ne chemau la masă citeam tolăniţi … Eram cu cheile în mână şi-l ascultam ; ploaia se mai domolise  şi începuse iar să miroase a tei , vântul amesteca ameţit răcoarea ploii cu aroma ultimilor  flori deschise . O să întârzii , i-am zis şi m-am aşezat  înapoi pe fotoliul din faţa biroului . Sună acasă , mi-a răspuns …spune-le …vorbim încă puţin şi plecăm…şi şi-a turnat  iar în pahar…era însă groaznic de târziu , am dat din mână a lehamite  şi i-am făcut semn să continue .   Frigiderul a icnit scurt şi apoi a început să toarcă monoton şi lămpile de pe alei tremurau în ploaia leneşă şi  lumina palidă se scufunda în bălţile intunecate . Acum , că se luminase , îi vedeam mai bine faţa şi sub ea aproape că-l zăream pe prietenul meu de demult ….Uneori…îşi aminti el , ciuleam urechile şi ascultam cum scările trosneau . Mama îşi băga capul pe uşă , dar aroma prăjiturilor cu căpşuni sau vişine intra cu mult înaintea ei  şi tăbăram pe ea , lacomi . Apoi citeam pe rând  din Mallarme…” După-amiaza unui faun „ …de câte ori îmi amintesc de Mallarme simt încă vântul alunecând pe sub ţiglele din pod şi pe buze îmi explodează gustul de căpşuni din tartele calde. Ţii minte ?…

„ Din gânduri sacrilegiul : nu-mi mai rămâne mie

Decât să zac în setea nisipului . Şi fie

Ca viniferul astru să-l simt , pe gât , curgând ! „

Şi  într-una din zile a urcat . Era cu câţiva ani mai mai mare decât amândoi dar înflorise deja şi eram topiţi dupa ea . Scările au scârţâit la fel  şi noi ne prosteam recitând în faţa oglinzii îmbrăcaţi ca nişte papagali . A deschis şi a pufnit în râs şi ne-am pleoştit  ca doi crini lăsaţi fără apă în vază şi ea ne-a strecurat pachetul de Rodopi…sânt ani buni de când nu am mai văzut ţigările astea…Să aveţi grijă de el , ne-a spus…să aveţi grijă…Îmi aminteam …ziua mi-o aminteam cu toate amănuntele ei …Zăcuse până atunci în mine inofensivă ca o bombă cu efect întârziat şi acum îmi era puţin ciudă pe el că mi-o scosese la suprafaţă  . Până spre seară am visat cum o să fumăm toţi trei , deşi nu mai fumaserăm vreo dată până atunci . Seara nu mai venea şi  Mallarme aştepta cuminte pe marginea patului şi visam . A urcat îmbrăcată elegant şi eram fâstâciţi ca doi şcolari ….Pachetul meu…a spus doar şi văzându-ne mutrele…doar nu credeaţi că e pentru ţânci.

L-a băgat cu dezinvoltură în poşetă şi a coborât scările , sporovăind cu mama , ca şi cum ne făcuse doar o vizită nevinovată . …A fost prima dezamăgire ? m-a întrebat şi o lumină jucăuşă îi apăruse în ochi . Nu i-am răspuns …cel puţin în cuvinte , dar el ştia cum o urmărisem bine ascunşi în pieile noastre de puşti şi cum buzele ni se schimonoseau şi cum priveam oriunde altundeva decât în ochii celuilalt . Şi nu se putea să nu-şi amintească cum , după ce o văzusem fumând cu băieţii de vârsta ei pe banca din parc , am cumpărat votcă şi un pachet de Rodopi . Puteam să o păţim mai rău , mi-a zis şi de zâmbit am zâmbit amândoi. Parcă o revedeam pe mama urcând greoi scările cu platoul cu tartine şi –mi amintesc şi acum paloarea din obraji când a deschis uşa şi fumul gros a năvălit spre ea sufocând-o . De iertat ne-a iertat până în cele din urmă . Toate mamele iartă mai devreme sau mai târziu . Acum era prăvălit în fotoliu şi râdea de-a binelea. Pe ea ai mai văzut-o  ?…l-am întrebat . …Acum câţiva ani , înainte de a pleca în Italia …şi tot el…nici atunci n-ai mai fi putut să o recunoşti .

Apoi , înainte ca lumina să se ia iarăşi , mi-am amintit…era ca un fulger , era chiar ca acel fulger de acum , imaginea ce mi-a năvălit în minte . Eu , cu ochelari şi cămaşă albă rătăcind prin parcul oraşului cu volumul de poezii  sub braţ , sau cum spuneam uneori , la braţ cu Mallarme şi cu pachetul de Rodopi desfăcut . Era atât de departe imaginea că  dintr-o dată mi s-a făcut frig şi m-a cuprins fără leac dorul  de acasă…

Piticul deşucheat

Închideţi ferestrele şi adăpostiţi-vă înăuntru …a mai apucat să spună crainicul la televizor ; semnalul s-a luat brusc şi ecranul a devenit dintr-odată  albastru şi indiferent . Apoi am văzut lumina…fulgerul a şerpuit printre blocuri şi în urma lui aerul a tremurat  nefiresc , aproape că am apucat să văd cum imaginea se mişcă cu încetinitorul şi culorile trec dintr-una în alta , amestecându-se . Numai dupa aceea , ploaia a cotropit oraşul.  Am desfăcut o bere , paharele  luceau  în lumina chioară , tăceam amândoi , o alarmă se declanşase aiurea şi afară era răzmeriţă . Copacii se luau la trântă cu vântul şi se schimonoseau la noi .  M-am ridicat să caut lanterna şi el  a  continuat să-mi vorbească ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic  . De fapt vorbea atât de mult şi de repede că abia de-l mai pricepeam . Aveam atâta treabă şi aş fi vrut să-l opresc . Dă-o naibii de gripă porcină i-am zis …Măcar de i-ar schimba numele…E destul de indecent să te interneze la boli contagioase , secţia porcina…Apoi  tot eu…e a doua sticlă…O să sun după un taxi , ultima oară când am plecat ameţit , mi-au săltat carnetul …Tu nu vezi ce-i afară  ? mi-a răspuns . Şi priveam amândoi  potopul , tocmai începusem să mă încălzesc , aveam iar chef de vorbă când au luat lumina . Ups-ul a început să ţipe şi am apucat să salvez toate operaţiile , apoi am închis calculatorul . Coborâse peste noi un soi de linişte. Frumos biroul tău…nu ştiu dacă îşi râdea de mine sau nu dar pe întuneric , încăperea părea mai mult o boxă . Aş fi vrut să plec acasă dar apa crescuse pe străzi şi maşinile se opinteau cu greu să treacă . Lanterna , bineînţeles că era aproape descărcată şi mi-a părut rău că nu mai aveam lumânări . S-a apropiat de geam şi la lumina unui fulger îndepărtat i-am zărit faţa din profil .  Nu-l mai văzusem de atâţia ani şi mi s-a părut ciudat să apară dintr-odată în biroul pe care abia îl deschisesem . Venise , zicea el ca un client obişnuit , apoi numele meu i s-a părut cunoscut …nu esti tu…? m-a întrebat…şi într-un târziu l-am recunoscut şi eu . Copilărisem împreună acum foarte mulţi ani în urmă . Era cât pe ce să câştig la Loto , a strecurat el ; tuna şi nu-i vedeam prea bine faţa dar l-am lăsat să-mi povestească . În loc de asta a surâs puţin strâmb şi a continuat…doar că nu am jucat . De ani de zile nu mă mai las în voia norocului . I-am dat dreptate . Şi i-am povestit despre cei zece francezi norocoşi care au câştigat o vacanţă la Rio .  Doar că la întoarcere au luat cursa AF 447  spre Paris şi Airbus-ul cu cele 228 de persoane la bord , printre care erau şi ei şi însoţitorii lor ,  s-a scufundat în Atlantic . E destinul , mi-a răspuns el…O doamnă mai în vărstă a pierdut cursa şi s-a bucurat pentru norocul ei . Prea devreme . Peste două zile era accidentată mortal pe o şosea din Europa…  Am destupat altă sticlă şi am turnat uşor în pahare . Ce ziceai de piticul indecent ? Nu i-am răspuns . Mă luase gura pe dinainte . Îi povestisem despre ziua liberă pe care mi-o luasem . În faţa restaurantului la care mergeam aproape săptămânal observasem un pitic într-o poziţie mai deşucheată . Dar asta era doar un aspect neînsemnat , fundalul . Starea care mă copleşise nu i-o puteam povesti . Şi nu aveam nimic împotriva piticului . Doar că soarele lovind în mozaicul multicolor , prinsese nu ştiu de unde o reflexie ciudată . Mergeam spre maşină , observasem poziţia indecentă a piticului de lut , vopsit în roşu şi verde , căldura mă toropise  de-a binelea şi mozaicul lucea în soare . Cineva râdea sub o umbrelă…se pornise o adiere uşoară şi fără să-mi dau seama am prins să alunec . Pentru câteva clipe nu am mai fost acolo . Îmi venea greu greu să-i explic , dar aveam senzaţia că locul în care mă târâse piticul deşucheat nu exista încă , dar cu siguranţă avea să existe . El nu era decât zarul răsturnat de destin pe mozaic . Nu apucasem să zăresc prea multe şi nici nu căutasem asta . Adulmecasem doar…dar cum să-i spui asta unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de o viaţă  ?  Şi afară ploua fără  nici o noimă . Dă-i încolo de pitici …i-am zis doar…Aprinde-ţi odată ţigara…şi fumul iute m-a învăluit şi s-a risipit discret ca o amintire în liniştea biroului . Mai ţii minte cum ai tras primul fum  ? m-a întrebat ….Nu mai ştiam , dar eram pregătit să ascult. Priveam  cum noaptea începea să dizolve copacii aiuriţi , ascultam obosit  vocea pe care i-o uitasem de mult şi un pitic deşucheat mă arunca neîndemânatec ba înainte , ba înapoi .

Visând la Jupiter

E week-end, ascult ploaia şi privesc cum floarea mov de pe etajeră se scutură ca trezită din vis  şi se lăţeşte aiurită împingându-se în geam, mai mai să-l spargă. Prin perdea intră mirosul ultimilor flori de salcâm. Ieri am privit minute în şir cum se prabuşeau la pamânt bujorii albi din gradina de alături. Acum am întâlnit-o iar; ploua şi o ascult. Ţin umbrela pentru amândoi  şi ea îmi povesteşte distrată despre plecare. Pleacă în august în Tunisia. E la mama naibii, îmi spun şi mă înfior când picăturile reci îmi aleargă pe spate. Părul îi miroase frumos şi mă abţin cu greu să nu i-o spun. În loc de asta, îi povestesc despre Jupiter. Îmi ridic ochelarii cu un deget, deja e un tic, ştiu asta, şi mă bâlbâi uşor. Îmi vine  în minte ”Dragostea e un câine venit din iad ”, toată noaptea l-am citit pe Bukowski, am mai adăugat nişte cearcăne doar şi am mormăit  în mine: ” pâna la urmă /nu există nici o şansă/sîntem toţi în cuşca/ unui singur destin/ nimeni niciodată /nu găseşte pe Acela/ Ţevile oraşului se umplu/ gropile de gunoi se umplu/ casele de nebuni se umplu/ cimitirele se umplu/ nimic altceva/ nu se umple….”   Dar ei îi vorbesc despre Jupiter. Nimic altceva. Parcă m-am tâmpit…îi ţin doar o lecţie despre astre. Şi nu-mi plac lecţiile. Nici să le dau şi nici să le primesc. Îi spun că nici noi şi nici măcar florile de soc ce putrezesc acum în ploaie  nu am putea exista dacă Jupiter n-ar atrage cu gravitaţia lui enormă aproape toţi meteoriţii. E o umbrela mai mare ca a mea… îi spun şi sub ea ne putem lăfai  ca şi cum nimic nu ne-ar ameninţa.

Îmi arată cu mâna catedrala, ne plimbam şi ploaia şuiera deasupra, un geam se face ţăndări undeva şi din maşina pestriţă, prin portavoce cineva ne invită să vedem cel mai mic ponei din lume. Abia apoi auzim larma circului. În lumina proiectoarelor stropii par grei şi cad ca bucăţile de metal … ca si gloanţele îmi sopteste… ca şi gloanţele, şi-mi vine să izbucnesc în râs şi să o iau de mână, dar, în loc de asta îi povestesc despre Jupiter… Mă plictisesc până şi pe mine vorbindu-i despre Solar Nebula, despre compoziţia chimică a planetelor gazoase, despre Marea Pată Roşie şi despre inelele întunecate.  Ştiu că ar trebui să-i şterg faţa şi să o privesc, mereu uit cum arata …

Cirque du Soleil Brings Corteo

Prefer însă să tac şi să ascult ploaia. De mult nu o mai vad;  ochelarii îmi sânt aburiţi şi o simt lunecând lânga mine. Cerul se rastoarnă ca o carapace peste oraş, bujorii se înclină umiliţi şi luminile circului se izbesc de vitrine; acrobaţii tac şi ei şi fac salturi mortale sub cupolă. Îmi vin în minte, nechemate, toate versurile pe care le ştiu şi caraghios calc cu sandalele în baltă. Îmi scot ochelarii şi o văd zâmbindu-mi… vântul smulge norii de deasupra şi îi îndeasă peste pădure. Îi zâmbesc şi prin părul ei ud văd licărind primele stele… poate Jupiter îmi spun, poate Jupiter…

Pregătiri de provincie

Peste noapte , stâlpii s-au îngălbenit de tot , ca şi cum o boală fără leac i-ar fi ros pe dinauntru .Mai târziu i-au colorat definitiv în portocaliu , aşa că , dimineaţa  , când paznicii cu ochii roşii de atâta veghe  au început să se scurgă obosiţi pe străzi , i-au găsit palizi şi mirosind a vopsea proaspătă  . Apoi  , spre  amiază au început să lipeasca afişele , mari şi lucioase şi mâinile lucrătorilor se colorau de la cerneala tipografică ; începuse să bată un vânt rece şi felinarele se aprindeau fără rost unul câte unul şi se stingeau apoi ca şi cum , păpuşarul ar fi făcut repetiţii pentru marele bal . Unii vociferau…e corect , ziceau , după ce păzeşti  toată noaptea intrările instituţiilor , să mai tragă acum de tine să lipeşti şi afurisitele astea de afişe  ? Dar alţii puneau degetul arătător la gură …ssssssst…şi arătau către  oficialul venit dis de dimineaţă de la centru şi care , acum inspecta stâlp cu stâlp să se asigure că totul merge conform planului. Transpira abundent şi îşi ştergea faţa cu o batistă mare , portocalie .I-au adus până la urmă apă minerală şi gogoşi fierbinţi şi l-au aşezat într-un scaun pliant sub umbra unui castan , unde pe nesimţite  a şi adormit . Acum , capul părea să-i alunece periculos şi primarul , cu papion portocaliu îşi frământa mâinile încărcate cu inele , neştiind ce trebuie să facă . Albinele zumzăiau agitate de mirosul vopselelor şi treceau razant pe lângă capul pleşuv înclinat spre răsadurile proaspăt plantate şi sirena de pe maşina poliţiei începuse sa urle  ca scoasă din minţi.Au oprit-o cu greu şi în câteva minute , plutonierul vinovat a şi fost chemat la raport  şi ameninţat cu retrogadarea. Oficialul însă a tresărit numai puţin şi şi-a îndreptat capul şi după ce , pe faţa adormită  i-a apărut o umbră de zâmbet , l-au chemat pe plutonier înapoi şi , la propunerea primarului , l-au avansat la excepţional . Acum , aleea din faţa primăriei era portocalie , pe stâlpi zâmbeau feţe joviale…toţi priveau în aceeşi direcţie şi toţi cei care treceau pe acolo se simţeau priviţi şi deveneau brusc stingheri. Au adus staţia de amplificare şi au început să sufle în baloane şi să împodobească tribuna pentru discursurile de a doua zi ale oficialilor. Nu era uşor să sufli , de asta s-au convins funcţionarii Primăriei , scoşi de la program  ; în curând erau roşii şi transpiraţi şi baloanele , prea umflate pocneau ca nişte capse aruncate iarna la picioare de copii neastâmpăraţi , aşa că i-au adus şi pe cei ce aţipeau pe la uşile lor cu diverse solicitări . În scurt timp a venit şi ambulanţa şi medicii au început să-i consulte pe cei ce nu mai aveau aer şi acuzau dureri în piept şi pe câţiva , ce-i drept , mai în vârstă , i-au dus în sunet de sirenă la spital , unde le-au făcut urgent ,  formele pentru internare . Câţiva inşi , trimişi să spioneze cum stau lucrurile pe celelalte străzi s-au întors cu veşti îngrijorătoare . Pe stada cu felinare roşii , lucrurile erau aproape gata şi se împărţeau deja steguleţe , iar pe cea galbenă se apucaseră cu aprobare nu ştiu cui să vopsească şi faţadele clădirilor istorice . Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri , a început ploaia. Oficialul , care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă , când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi  cei mai mulţi au amuţit . De pe afişe , vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ  şi ochii li se alungeau  nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu . Tipografii , care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine , acum  se ascundeau vinovaţi , aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit  maşinile şi au tremurat ghilotinele , încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul  , pe care cineva scrisese în joacă …Proaspăt vopsit !…Apoi , paznicii , care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de   prima vopsea , au lipit noile afişe atît de bine , că oficialul venit de la centru , care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui nici nu şi-a dat seama că unele figuri , pe care le zărise de dimineaţă , acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi  şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi , ce-i drept , destul de asemănătoare . Fanfara , plătită cu ora , a repetat grijulie marşul  pentru a doua zi , în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună , după care a dat o fugă  şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi . Într-un sfârşit , primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor , mai puţin paznicii de noapte , cărora li s-a explicat cu frumosul că , deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici , trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare .Târziu în noapte , de la fereastra camerei   din hotelul luxos , oficialul venit de la centru căsca  plictisit  în timp ce-l  muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii , ce sta smirnă  la spatele lui , privind  alene cum  o lună palidă şi  obosită , ca o mireasă după noaptea nunţii , îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de  provincie adormit .

Se clătinau copacii de nesomn

Coboram pe drumul şerpuit şi muntele urca la loc în spatele nostru şi acum puteam  vedea iar cum norii se agăţau de vârfurile  brazilor, ferfeniţindu-se. Petice rupte, purtate de vânt ni se prelingeau lichide pe feţe şi se contopeau cu respiraţia noastră fierbinte. Era început de mai şi tăceam, era un mai răvăşit şi încercam să pricepem ce s-a întâmplat şi luna trăgea de umbrele noastre, prelungindu-le până departe spre oraşul ce sclipea împopoţonat ca un tort de nuntă ieftin. Ne povestiserăm atât de multe la urcuş, încât acum ne simţeam goi şi ne feram unul de celălalt. Dacă nu ar fi fost lumina chioară a lanternei,  ne-am fi răsfirat de-a lungul drumului, fiecare învelit în noapte ca într-o manta, fiecare cu povara şi cu întrebările lui. Şi mai era încă…mai era apropape o viaţă în faţă în care trebuia să învăţăm să uităm . O să trec de Giumalău ne spunea… şi noi îl luam în râs… nu vezi ce pirpiriu esti…? Eram lipiţi de Pietrele Doamnei şi Câmpulungul părea fotografiat din spaţiu… o pată alungită pe o mare verde şi era luna mai… şi muşcam cu dinţii proaspeţi din aerul rece. Poate că până atunci doar glumea, poate că niciodată nu avusese vreun gând să plece, dacă ne-am fi uitat cu atenţie poate i-am fi zărit tremurul bărbiei abia perceptibil, dar acolo sus, la marginea cunoscută a lumii, mirosea a tutun ieftin şi a flori de munte şi eram ca şi beţi de atâta soare. Urcam în mai puţin de două ore un drum sinuos marcat pentru trei ore şi jumătate şi ajungeam sus, la cabană cu plămânii încinşi şi obrajii roşii şi fierbinţi. Pe drum ne însoţea lătratul gros al câinilor ciobăneşti şi zăream pe pantele abrupte cosaşi asudaţi, agăţaţi de cer şi de fâneţele lor. Uneori auzeam zgomotul înfundat al câte unui motor de maşină plină cu piatră de la carieră şi puşcăturile ce făceau brazii să tresară când  un colţ de piatră mai îndărătnic se făcea ţăndări şi, până ce cădea iar liniştea, gâzele se izbeau năuce de cetină şi păsările amuţeau de spaimă. Nu ne era frică de sălbătăciunile pădurii. Ştiam că zgomotele le alungaseră de acolo şi că acum aşteptau ascunse în pădurile neumblate de sub Giumalău ca urmele paşilor noştri să încremenească în pustiul iernii ca să năvălească iar spre râpile lor. Dar dincolo de Pietrele Doamnei se întindea pentru noi  terra incognita, ne spuneam privind pădurea ce creştea spre creste…  hic sunt leones şi curajul pierea ca un abur în soare. Şi totuşi se hotărâse sa urce Giumalăul. Mai întâi trebuia să treacă prin şaua Fundul Colbului şi apoi să caute drumul ce cobora spre Dorna. Era cel mai firav dintre noi şi nu l-am crezut nici o clipă şi când mai târziu am aflat că de mult voia să plece de acasă şi când i-am vazut faţa buhăită de băutură şi indiferentă a tatălui cu care locuia singur după ce mama i se prăpădise, abia atunci ne-a strâns în spate şi am fi vrut să-l fi putut opri. Dar atunci eram prea cruzi şi nu ştiam că lucrurile pot prea uşor deveni  definitive, nu învăţasem că de fapt o plecare e o alegere, că uneori cel care pleacă îşi arde înadins corăbiile ca Hernando Cortez la Veracruz  pentru ca niciodată să nu-l  mai încerce tentaţia întoarcerii. L-am privit numai coborând stingher şi râsul murea pe feţele noastre pe când el se făcea tot mai mic şi mai mic şi când i-am putut distinge ultimul salut… abia atunci ne-a cuprins spaima şi îndoiala şi abia atunci am prins să-l strigăm. Dar pădurea îl înghiţise deja şi ţipătul nostru se rotea deasupra văii şi se lovea de pietrele din râpi şi urca iar spre noi răguşit şi străin şi brusc ne-a cuprins pe toţi frigul şi am început să clănţănim ca nişte ţânci. Apoi îmi mai amintesc cum coboram şi lanterna dădea semne de oboseală; uneori umbrele dansau haotic peste văgăuni şi răscoleau copacii contorsionaţi. Ne târam la vale şi, în mod ciudat, cu cât coboram mai mult, cu atât simţeam cum oraşul se îndepărtează mai tare. Ne aminteam de cel ce acum rătăcea singur sub Giumalău şi ne apropiam unul de celălalt  spionându-ne  feţele şi cu cât ne apropiam mai tare, cu atât ne înstrăinam mai mult de noi înşine. Luna se ciocnise de un vârf şi îşi lingea pălită rănile şi noi coboram la nesfârşit cu paşi lungi şi uşori de feline şi braţele zgâriate de crengi sângerau şi oraşul era din ce în ce mai departe…

Alfabetul uitat

Toată povestea a început acum câteva săptămâni . Se întorcea obosit acasă şi din reflex a căutat în cutia poştală .De regulă nu găsea acolo decît înştiinţări de plată , uneori câte o revistă pe care şi-o comanda sau , cel mai adesea , pliante publicitare . De data asta prin noianul de ziare promoţionale şi facturi a dat de un plic mare , gălbui . Nu părea unul obişnuit aşa că l-a luat puţin nedumerit în mână şi un miros proaspăt de lămâie i-a lovit nările . Ciudat plic , şi-a zis şi a intrat cu el în casă . Ar fi vrut să-l citească pe îndelete , aşa că l-a pus pe un raft de la bibliotecă . A dat mai întâi toate telefoanele pe care trebuia să le dea , şi-a notat cu minuţiozitate tot ceea ce urma să facă a doua zi , ba a apucat să şi glumească cu copii şi într-un târziu , relaxat s-a aşezat în fotoliu şi a deschis plicul . Acum, şi în sufragerie mirosea a lămâie şi pe geamul deschis , seara se strecura leneş aducând cu ea toropeala străzii . Mirosul îi aducea aminte de ceva foarte vechi şi atât de bine ascuns în el încât părea încrustat de-a binelea în memorie . Doar în casa bunicilor de demult mai mirosea aşa , şi un colţ de cer de altădată îi apăru atât de aievea în faţă că mult timp se încăpăţână să vadă până şi petecul de pădure arsă de pe dealul din faţa casei . Îşi amintea că în urma incendiului pe fundalul pădurii se profila o figură ce amintea de gura larg deschisă a unui şarpe . Acum o vedea iar la fel de întunecată şi de ameninţătoare ca atunci. Afară însă era întuneric şi din plicul deschis scoase doar un ziar …nici o scrisoare , nici un bilet .Atât… un ziar prăpădit , îşi spuse şi fu sigur că la mijloc e doar o farsă . Da, sigur era o glumă a cuiva , mai ales că era scris într-o limbă străină ce nu aducea cu nici una cunoscută şi nici cu vreuna din cele despre care ştia câte ceva .Pe faţa plicului era scris cu litere mari numele lui şi adresa exactă , deci nu era nici o încurcătură dar pe spate , la expeditor nu apărea nimic . Textul ziarului părea o înşiruire de litere fără nici o noimă deşi citind de mai multe ori acelaşi aliniat , ceva îndepărtat şi cunoscut prindea contur . Era ca şi cum , simpla lectură a amestecului ciudat de litere declanşa o amintire ce urca dinlăuntrul lui dar nu ajungea încă să prindă formă , rămânând suspendată undeva , în aşteptare . Pe pagina a doua , era o fotografie a unui copil mic întins pe burtă pe o pătură pe iarbă . Fotografia nu era prea clară şi nici prea diferită de aceea pe care el şi cunoscuţii lui le păstrau în albume . Îşi aminti  chiar de propria lui  fotografie şi zâmbi.Apoi , până a doua zi ,când  deschise cutia poştală uita cu totul de ziar . De data asta , plicul pe care îl găsi  era singur şi părea că-l aşteaptă oarecum stingher…de fapt uriaş şi stingher, pentru că abia încăpea şi mirosea atât de puternic a a liliac de mai că  trebui,  în sufragerie , să deschidă larg ferestrele . Era un alt număr de ziar scris în acea limbă bizară şi necunoscută …sau poate doar uitată îşi zise şi la pagina a doua un băiat în pantaloni scurţi sub un liliac înflorit îi zâmbea cu zâmbetul lui de demult . Apoi în fiecare zi sosea câte un alt plic galben . Ceea ce le deosebea de plicurile care în mod obişnuit îi soseau pe acea adresă era că fiecare părea impregnat de un parfum de demult şi toate erau scrise în acea înşiruire de litere ce mai mult părea a fi un cod uitat decât o limbă străină . Ceea ce-l miră oarecum e că textul i se dezvăluia nu dintr-o dată şi nu de la prima sau a doua citire  citire . Privind jocul literelor aranjate ca după o formulă uitată , imagini care altădată îi erau familiare urcau pe neaşteptate spre suprafaţă şi îi explodau în faţă năucindu-l în timp ce arome vechi umpleau camera , suprapunându-se  peste aromele celorlalte zile .În fotografiile de la pagina doi asemănarea cu el era din ce în ce mai izbitoare , de fapt acolo era un el aşa cum niciodată nu se mai văzuse . Uneori i se părea ca ziarul pe care îl primea nu era decât un jurnal scris într-un alfabet pe care altădată îl ştia . Şi zilele curgeau una câte una amestecându-se şi topindu-se una în cealaltă tot aşa cum mirosurile noi le înlocuiau pe cele mai vechi , păstrând totuşi parfumul sublimat al celor de mult apuse. Acum  aştepta  resemnat ziarul de fiecare zi şi în fotografii părul îi era din ce în ce mai alb şi el începuse să-şi fie din ce în ce mai străin aşa că nici un muşchi nu-i tresări pe faţă când în cutia poştală găsi primul plic galben semnat pe verso şi nici o emoţie nu-l mai cuprinse când îşi citi numele şi-şi recunoscu semnătura.

Amintiri despre uriaş (II)

Nimeni dintre cunoscuţii mei nu putea spune cu exactitate când şi de unde a apărut Mica . Îmi amintesc că prima oară am întâlnit-o la ziua de naştere a unei colege , la sfârşitul programului şi spre ruşinea mea nu am fost în stare să-i ţin minte numele şi nici să înţeleg cu ce se ocupă de fapt . Erau atât de multe birouri şi relaţiile dintre ele, atât de complexe , încât mi se părea o adevărată aventură să mă apuc tocmai eu să le descâlcesc . Şi apoi , Mica era genul acela de fată care reuşea de minune să alunece prin peisaj fără să lase urme . Era subţire şi scundă încât puteai uşor să dai peste ea fără să o vezi . Şi vocea ei nu mi-o aminteam cu nici un chip . Mă gândeam , la mult timp după întâlnirea lor că de fapt , Uriaşul nu o văzuse niciodată până atunci şi de atunci încolo nu o văzuse decât pe ea . În aparenţă nu se schimbase mare lucru . După ce ne zgâiam bine la ceas până se făcea ora de plecare , mergea cu mine o bucată de drum şi sporovăiam ca de obicei . Odată însă ajunşi la blocul în care locuiam , nu mai urca , cum o făcea altă dată să luăm o gustare pe fugă şi apoi să ieşim la plimbare sau la cinema. Mă privea doar uşor complice şi-mi strângea mâna după care se făcea nevăzut cu o agilitate pe care nu o mai văzusem la el până atunci . Şi cei care aveau timp să-i vadă , ziceau că acum erau nedespărţiţi . Cum , eu , pe vremea aceea începusem să fiu preocupat de cu totul şi cu totul alte probleme şi cum spiritul de observaţie nu a fost intotdeauna punctul meu forte , a fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea celor două păsări de pradă din birou până să apuc să văd şi eu ce prefaceri rapide şi neaşteptate suferea prietenul meu . De pildă , nu cred că aş fi putut să observ fără ajutorul lor că acum hainele îi veneau cu mult mai bine , spatele i se îndreptase de tot şi în ochi îi lucea o poftă de viaţă cum nu o mai văzusem la el , până atunci . Dar asta nu era totul. Acum , cand deschidea uşa , intra fără să se mai aplece şi deşi , încă se mai întindea până ce îi trosneau toate oasele , pe zi ce trece era tot mai evident că de fapt Uriaşul nostru se micşora . Parcă intra pur şi simplu la apă . Şi odată cu el , dar în sens invers ,Mica începuse să se transforme şi ea . În câteva săptămâni crescuse într-atâta , încât de acum îi era destul de greu cuiva sa nu o mai observe. A durat însă ceva timp până ce aproape l-a ajuns în înălţime pe prietenul meu , aşa că acum , privindu-i , păreau de fapt unul în prelungirea celuilalt . Şi dacă în capcana birourilor se mişcau oarecum stingheriţi , odată ieşiţi în tumultul străzii , păreau să se topească împreună într-o singură fiinţă exuberantă , respirând amândoi acel aer încărcat de parfum , pe care doar lucrurile vechi şi care devin cu timpul netede şi aproape ireal de familiare îl pot răspândi .

Aşa se face că la plecarea mea de acolo , pentru că niciodată nu reuşeam să rămân foarte mult în acelaşi loc , mi-am luat la revedere nu de la Uriaş ci de la acea fiinţă nouă , în care el , acum , aproape de înălţimea ei şi foarte îngrijit , abia de-mi mai amintea de prietenul meu de odinioară . Şi cum mult timp , nu i-am mai zărit nici pe aleile pe care mai treceam uneori şi nici prin cinematografele şi cofetăriile pe care altădată le frecventam împreună , am ajuns să-mi spun că probabil , transformarea lor , la care fusesem martor , continuase într-atât , încât chiar dacă i-ş întâlni nu i-aş mai recunoaşte de loc . Şi oraşul continua să trăiască şi fără mine şi fără ei şi o făcea atât de natural şi era atât de viclean încăt nici nu-ţi dădeai seama că străzile lui erau acum din ce în ce mai mult ale altora şi muzica lui interioară era doar cu câteva note diferită de cea pe care o cunoşteam , dar , fără îndoială , din ce în ce mai străină nouă .

Şi poate pentru că fiecare purtăm în noi , măcar o fărâmă de nostalgie , am trecut peste câteva luni prin vechea clădire plină de birouri , care acum mi se păreau mai mici şi mai întunecoase , am ascultat iar poveştile pe care şi altădată le mai ascultasem trecând prin holul plin şi răspunzându-le cu grijă tuturora până ce am intrat în încăperea lungă în care lucrau acum , foştii mei colegi . De la masa lui , Uriaşul s-a ridicat cu un aer obosit să mă întâmpine şi nu am putut să nu observ că acum era cu mult mai înalt decât îl ştiusem vreodată şi poate că aş fi întrebat şi de Mica , dar doamnele din spatele lui şi-au pus degetele la gură şi au clătinat cu atâta convingere din cap că nu am mai îndraznit. Am ieşit într-un târziu doar eu şi el şi acum ca să-i vorbesc trebuia sa mă uit în sus ,de-a binelea şi umerii îi atârnau iar şi mânecile hainei îi ajungeau puţin mai jos de coate şi ochii îi erau uşor apatici . Doar când am dat să întreb de ea i-am zărit trecând pe faţă o lucire nouă dar apoi a dat din mâini a neputinţă şi întrebările au prins să moară între noi pe când copacii de la marginea străzii bolboroseau în legea lor vorbe fără înţeles . I-am strâns mâna la plecare şi i-am mai privit încă odată umbra înaltă şi cocoşată ce se îndepărta şi oraşul , care parcă stătuse până atunci la pândă ne-a cântărit mai întâi cu grijă pe fiecare, după care pe neştiute , ne-a înghiţit cu totul …

Amintiri despre uriaş ( I )

Ieri aşteptam ploaia . Într-atât toate semnele îmi vorbeau despre ea , că treceam grăbit prin faţa statuii din centrul oraşului convins că în câteva minute cerul avea să se deschidă şi să toarne cu găleata . Chiar când să traversez strada am zărit uriaşul…de fapt doar mi s-a părut că-l văd…dacă stau bine şi mă gândesc nu avea ce să caute aici şi când a întors capul chiar m-am convins ca nu e el , dar aşa cum mi se întâmplă de obicei , amintirea odată pornită capătă propria ei fărâmă de viaţă şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă opresc o clipă din alergarea de toate zilele şi să o privesc cu ochii de acum , de fapt ca şi cum întâia oară aş privi-o…şi să scriu…

( I )

Noul nostru coleg avea peste doi metri , era uşor adus de spate , ca şi aceia ce , prea înalţi fiind , se cocoşează cu timpul , ochii mari şi blânzi şi mâinile lungi , cu mult mai lungi decât mânecile hainei . Îi spuneam Uriaşul şi dacă îmi storc bine creierii tot nu-mi amintesc numele lui adevărat . În biroul lung , din capătul holului , în care mirosea mai tot timpul a nechezol şi unde , pungile de Alvorada , care pe atunci costau cât o rată la C.A.R. se iveau şi se deşertau numai de sărbători , nu venea nimeni să facă prezenţa , aşa că ne strigam fiecare după cum ne era voia . Uriaşul i-am spus de cum a intrat pe uşă şi Uriaşul a rămas pentru mine , până când ne-am risipit care încotro . Uneori îl luam în balon şi-i ceream să ne arate iubita lui uriaşă , dar el ne zâmbea generos şi-şi privea mânile prea lungi care rar îşi găseau locul şi care ‚ de cele mai multe ori îl încurcau . Avea un fel al lui de a privi . De cele mai multe ori nu ne omoram cu treaba aşa că timp de privit  era pe săturate . Îşi răsucea capul şi–şi aţintea ochii spre fereastra ce dădea în curte şi rămânea aşa pironit ,ca şi cum chiar ar fi văzut ceva , până ce îl striga careva sau suna telefonul şi numai el ştia ce-i fura ochii. Dacă îl întrebam , se eschiva cu grijă şi se apleca peste hârtiile lui ca şi cum , brusc ar fi intrat în criză de timp . Fiecare aveam câte o poveste sau mai multe şi în orele lungi din după-amiezele leneşe le scoteam pe birouri şi doamnele , trecute bine de prima tinereţe se învârteau ca păsările de pradă în jurul lor şi ciupeau şi ciuguleau din ele , ba uneori rupeau câte o halcă bună , până ce răniţi de-a binelea , ne strecuram chinuiţi în cochiliile noastre şi aţipeam apoi , încercând să uităm . Numai uriaşul nostru nu zicea nimic . Tuşea încurcat şi schimba subiectul cu atâta naturaleţe , încât toate insinuările alunecau pe lângă el şi toţi îl lăsau în banca lui . Şi poate că ar fi rămas pentru mine doar una din figurile sporadice care mi-au ţâşnit în faţă şi s-au stins la fel de repede , poate că mi-aş fi amintit mai târziu doar de modul ciudat în care–şi ţinea mâinile prea lungi pentru orice haină ar fi purtat , sau poate că l-aş fi uitat cu uşurinţa cu care , pe atâţia alţii i-am uitat , dacă într-o zi , cât se poate de banală nu ar fi privit , în treacăt , zborul planat al unei neînsemnate coli de hârtie . Uneori , obiectele aşa zis neînsufleţite , au propriul lor mod de a se manifesta , implicându-te fără voia ta , şi aproape , fără să-ţi dai seama într-un joc ale cărui reguli nu le mai faci tu şi pe care foarte adesea îl înţelegi prea târziu . Ştiu asta pentru ca eram lânga el şi-i vorbeam despre întâmplări care acum sânt atât de înghesuite în memorie , că mi-e şi teamă să le mai scot de acolo , într-atât mi-au devenit de străine , ciocăneam cred în tocul unei uşi , într-un ritm la modă pe atunci , când pe lângă noi a trecut , aproape atingându-ne o coală de hârtie purtată de curent . Holul era atât de însorit că la început nu am putut vedea cine a scăpat coala , ştiu doar că uriaşul nostru a urmărit-o cu ochii lui mari , şi zborul ei scurt şi aparent fără nici un sens i-a trezit atât de mult interesul , încât m-a părăsit şi a prins să o urmeze . Umbrele tremurau pe pereţi şi praful aţipea suspendat în aerul după amiezii , şi cuvintele se aliniau între noi , greoaie ca nişte soldăţei de plumb ; eram numai noi doi , aerul cu miros de mobilier greoi , proaspăt vopsit şi coala de hârtie , sau cel puţin aşa am crezut până când , Uriaşul cu mâini de copil s-a ciocnit de ea , de Mica sau mai bine zis Mihaela , cum o şi chema cu adevărat şi de atunci nu l-am mai văzut . S-a aplecat în faţa ei să ridice ceea ce , până cu câteva clipe în urmă părea un obiect desprins de realitate şi acum redevenise o coală banală , ca un uriaş ce era şi s-a ridicat deja altcineva , năucit şi numai ochii mari mai aminteau de fiinţa greoaie de mai înainte . Şi mecanismele lui interioare , au început ca din senin să se rotească iar , să scârţâie , să tosnească din toate încheieturile….să doară …Şi Uriaşul era deja o poveste…