Rusugigi's Weblog

Just another Word Press.com weblog

Zidul

with one comment

Abia se trezise şi soarele-i bătea deja în fereastră . Lumina cădea în picaj pe deasupra merilor în floare , se unduia deasupra fântânii şi în cele din urmă se scurgea pe sticla prăfuită  ca un şuvoi de apă nelăsând în urmă nici o dâră atunci când vreun nor rătăcit din întâmplare acoperea bulgărele de soare de dimineaţă .Îşi bău cafeaua   ceva mai fierbinte decât de obicei şi mâncă pe fuga  . Îşi trase apoi pe el doar un tricou  şi pantalonii  scurţi şi în cele din urmă ieşi din casă . Tocmai la timp , îşi spuse zărindu-i de parte pe ceilalţi lovind cu târnăcoapele şi scoţând din zid primele cărămizi pe ziua aceea . Nimeni nu ar fi putut spune cu exactitate a cui fusese ideea de a construi zidul şi chiar scopul lui rămânea în esenţă cam neclar dar se împământenise cu  mult timp în urmă  obiceiul ca în fiecare zi de miercuri şi joi din săptămână , bărbaţii din oraş să-şi lase toate treburile de o parte şi să trudească  cu toţii la  ridicarea zidului . Unii spuneau că era inevitabilă o furtună şi aceea nu putea veni decât din nord-est aşă că zidul începea la câteva zeci de metri de catedrală şi se continua de-a lungul râului copiind ceva mai încolo , mai precis după ce râul  cotea spre fabrica de cărămidă , conturul pădurii . Nimeni nu se încumetase să taie castanii crescuţi la liziera pădurii aşa că zidul  devenise sinuos pe măsură ce înainta ocolindu-i . Alţii respingeau însă cu vehemenţă ipoteza asta cu argumentul că în zonă furtunile erau atât de rare încât nu justificau nici pe departe ridicarea unui asemenea zid . Animalele din pădure se înmulţiseră însă peste măsură , ziceau ei şi un zid sănătos era tocmai ceea ce trebuia pentru a  împiedica porcii mistreţi să strice culturile de la marginea oraşului.  Cei mai în vârstă îşi aminteau cum într-o iarnă nişte ciute rătăcite năvăliseră pe străzi şi în urma lor lupi singurateci dar din ce în ce mai îndrăzneţi se strecurau cu ochii sticliţi de foame . Zile în şir oraşul fusese ca şi paralizat şi abia după ce maşini pline de vânători venite de la judeţ se luaseră la întrecere pe străzile pustii şi împuşcăturile ce nu mai conteniseră  ţinuseră lumea în case ca pe nişte ostatici , viaţa intrase  încetul cu încetul în normal . O spaimă însă nelămurită îi cuprindea  şi acum pe cei mai mulţi  atunci când din pădurea de la marginea oraşului se auzeau urletele haitelor ce bântuiau coclaurile neumblate de picior de om după ce legile cele noi ce vizau refacerea efectivelor de lupi din Europa interziceau cu străşnicie împuşcarea acestora  de către localnici . Pe la sfărşitul iernii însă  în faţa  singurului  hotel de lux din oraş opreau maşini luxoase din care coborau oameni plini de bani cu carabine luxoase pe umeri . În schimbul unor plăţi piperate mai mult sau mai puţin legale ei intrau cu maşini de teren  în pădure şi zile în şir împuşcau  lupii cei mai straşnici împăunându-se mai apoi cu trofeele lor . După ce plecau însă  , urletele lupilor începeau iar  parcă şi mai intense şi abia după ce zidul ce în unele locuri se înălţa la peste trei metri , ocolise cu totul pădurea  , incursiunile lor se opriseră  deşi erau oameni care puteau jura că şi acum , după ce zidul  înconjurase cu totul oraşul şi trecuseră ani buni de la festivităţile  legate de terminarea lui ,  se mai putea auzi scrâşnetul  ghearelor  şi urletele prelungi ale  canidelor flămânde .  Cei ce înălţaseră zidul îmbătrâniseră însă şi numai poveştile lor mai umblau din gură în gură  . Cei tineri şuşoteau pe la colţuri că toate astea nu erau decât scorneli  . Zidul , ziceau ei , nu era construit nici să apere lumea de furtuni şi nici de sălbătăciunile pădurii şi  de fapt nu făcea altceva decât să izoleze şi mai mult oraşul şi tot mai mulţi recunoşteau că înauntrul lui timpul curgea mai leneş şi mai plin de meandre decât în afară .  Aerul primăvăratec îl învălui şi aşa cum era în pantaloni scurţi şi tricou simţea atât căldura soarelui ce trecea nestingherită pe deasupra zidului cât şi vântul uşor ce se strecura din nord –est . Muşchiul verde crescut alandala pe pietrele şi cărămizile zidite dădeau construcţiei un aer de demult . Cineva îl strigă şi intră aproape fără să-şi dea seama în iureşul ce începuse . Mai apucă să zărească cum bucăţi topite de soare alunecau pe deasupra zidului poleindu-l  şi apoi se pierdu printre ceilalţi ca într-un mecanism uriaş a carui piesă cu voia sau fără voia lui devenise…

Written by Rusu Gigi

aprilie 28, 2012 at 6:15 pm

Goana cailor de lemn

with 2 comments

Dimineaţa îl prinse aţipit în fotoliul vechi de piele din faţa sobei , acolo de unde privise până în miez de noapte ninsoarea în lumina chioară a singurului bec de afară . Focul era acum stins şi-şi simţea  spatele  înţepenit . Se ridică cu greu şi se apropie şchiopătând pe ferastră . Curtea era un morman uriaş de zăpadă şi dincolo de gard oamenii înotau de-a dreptul prin troienele adunate.Aprinse focul şi după ce-şi potoli foamea pe fugă îşi omorî timpul până spre prânz răsfoind prin albumele vechi cu fotografii de demult , unele dintre ele îngălbenite de vreme dar care lui îi spuneau atât de multe încât mai degrabă ar fi renunţat la cele color pe care i le făcuseră nepoţii  la începutul iernii şi în care arăta ţeapăn şi străîn lui însuşi , decât la ele şi ar fi schimbat bucuros , dacă s-ar fi putut  tot prezentul lui colorat cu trecutul  prins în sepia . În cele din urmă , după ce se asigură că focul arde molcom  şi soba încinsă radia de acum căldură  se îmbrăcă , luă lopata din faţa uşii şi hotărât dar fără grabă îşi croi cu greu drum prin omătul moale până la atelierul din fundul curţii. Lacătul era înţepenit ca în fiecare zi şi-şi promise  ca de data asta să nu uite să-l cureţe cu ulei ; acum suflă aer fierbinte în el şi în cele din urmă cheiţa se roti . Intră în încăperea veche , roti comutatorul  şi  ca în fiecare zi în care păşea înauntru , se lumină la faţă . Caii de lemn erau la locul lor şi străluceau în lumina crudă a becului de deasupra .  Se apropie de preferatul lui , un cal arab , alb şi cu nările în vânt . Era ultimul pe care îl cioplise şi pe care îl asamblase cu migală cu ceva mai mult de trei ani în urmă . Pe atunci , mâinile nu-i tremurau aşa de tare ca acum şi încă putea simţi în carnea crudă a lemnului , mişcarea nervoasă a animalului  ce prindea viaţă  cu fiecare zvâcnet  , răsuflarea lui  sacadată şi tremurul ochilor mari şi blânzi . Nu era bâlci în toate târgurile din jur în care caii lui să nu alerge în cerc călăriţi de copii gălăgioşi , nu era sărbătoare fără chiotul micilor jokei  priviţi de pe margine de lumea aceea pestriţă ce trăia acum doar în fotografiile din albumul lui. Comenzile curgeau una după alta şi atelierul era plin de ucenici , de negustori veniţi de cine ştie unde , de gură cască  şi de trecători ce nu puteau să-l ocolească , chemaţi şi ei de faima cailor de lemn . Mai apoi ,bâlciurile  deveniră o amintire , lumea se îmbulzea de acum la cinematografe şi la jocurile mecanice aduse de nişte străini în ţoale nemţeşti ,  negustorii se răriseră şi ucenicii plecară unul câte unul până ce se pomeni singur în tot atelierul . Nu se opri însă şi iscodi mereu  modele noi pe care le însufleţi  de unul singur  până ce mâinile îl lăsară şi în atelier se aşternu pentru totdeauna liniştea  . Trecu de la  un cal la altul măsurându-i cu privirea , vorbindu-le blând parcă temându-se să nu-i sperie  . Îşi trecu  în cele din urmă mână pe calul roib înţepenit în celălalt colţ al atelierului şi simţi vopseaua crăpată pe sub care carii muşcau din lemn . Era prea aproape de fereastră îşi spuse şi căută cu ochii un loc mai ferit unde îl trase . Apoi migăli la el recondiţionându-l , finisându-i crupa afectată şi amestecă culorile până ce obţinu nuanţa dorită ;  abia apoi îi putu auzi în el fornăitul mulţumit. Obosise…De la efort îl cuprinse o căldură ciudată…transpira şi prin geamul mic de deasupra uşii  înserarea se strecura pe neştiute. I se păru că roibul tropăie uşor din picioare şi încercă să-l ţină de frâu .Calul mişcă însă din cap şi-l privi cu ochii lui uriaşi de lemn parcă îndemnându-l să-l încalece . Apoi , dintr-o dată era în şaua lui şi atelierul  vechi , cu uşa larg deschisă rămase în urmă . Plutea pe deasupra  troienelor , ocolind trecătorii ce-şi ridicau pălăriile în faţa lui ca odinioară ; le putea vedea  feţele şi-i recunoştea pe fiecare , doar că acum păreau mai tineri şi  mai lipsiţi de griji . După ce trecu în galop de catedrala înfiptă în capătul străzii şi ocoli mica piaţă de peşte în care vindeau lipoveni cu feţele roşii şi barbi albite de ani zări bâlciul . Era la fel cum îl ştia , pestriţ şi plin de lume iar în aer se ridica miros de mititei şi gogoşi fierbinţi .  Şi muzica o cunoştea ; erau aceleaşi melodii vechi care-l tulburau de fiecare dată când le asculta la pick-up-ul lui prăfuit din verandă . Vântul rece îl înfioră şi se lipi de grumazul calului îmbrăţişându-l .În iujul cel mare , copii zburau de-a dreptul  , prinşi cu mânile de lanţuri iar alaturi caii  de lemn se roteau  ţepeni şi înşeuaţi ca de sărbătoare ,  încălecaţi de ţânci de o şchioapă . Îi era tot mai cald  şi uneori imaginile  îşi pierdeau din culori …păreau a fi în sepia ca în albumul lui vechi de fotografii . În iureşul gălăgios al mulţimii se rotea şi el alături de caii lui de lemn , cald…tot mai cald … pe uşa larg deschisă a atelierului pătrundea aerul rece al nopţii iar de sus , zăpada încă neninsă îl strivea ca o povară  acoperindu-l …

Written by Rusu Gigi

martie 16, 2012 at 8:36 pm

Viaţa la cub

leave a comment »

Se intinse să-şi ia o carte din bibliotecă şi  fu cât pe ce să alunece . Parchetul cu modele pătrate era  neted  şi cald  ; păşi  cu multă grijă şi apoi trase  mai aproape scaunul cubic îmbrăcat în piele neagră , se căţără  greoi  pe el şi în cele din urmă reuşi să-şi ia cartea dorită  . Abia o putea ţine în mână de vreme ce avea toate laturile egale , un cub perfect şi multicolor  ce mirosea încă a cerneală tipografică . Era  o antologie de versuri care începea cu “ Lecţia despre cub „ a lui Nichita  . Se tolăni în patul lui cubic  , îşi puse ochelarii cu lentilele pătrate pe ochi  şi  citi :

“După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat! “

Privi către uşă şi o nelinişte  pe care nu şi-o putea explica , îl  cuprinse  . Pe ferestrele pătrate  , nu se zărea niciodată nimic dar asta nu-l împiedica să viseze . După masă puse cartea la loc în bibliotecă  , luă una  aproape identică  dar legată în piele şi până spre seară  reciti în tihnă “Cubul negru “ al lui Bacovia . Proza îl mai învioră aşa că se aşeză la masă şi goli  până la fund farfuria scobită într-un cub de porţelan . La televizorul cubic ce trona pe o masă la fel de cubică  rula un documentar despre Saturn  şi tresări doar când comentatorul  se referi la  reprezentarea  celui mai vechi dintre zei   în civilizaţiile semite sub forma unui cub negru  .  Pe alt post era o dispută despre piatra de la Mecca ; unii spuneau că e un cub perfect , alţii se îndoiau  de asta şi aveau propriile lor argumente  aşa că-şi spălă vasele ascultându-i  distrat pe toţi şi mai apoi  aproape toropit   îşi puse  un DVD  cu  “ Cube “ din 1997 .  Sprijinit pe perna în colţuri  se căzni să reziste. Cazu însă curând în somn  şi noaptea  alunecă şi peste el cu aceleaşi vise cubice şi sfărâmicioase . Spre dimineaţă însă  visă nişte elipse perfecte şi colorate  cum doar în copilărie mai visase  şi chiar nişte arce de cerc , ceea ce-l derută cu totul şi-l făcu să se trezească neliniştit . Cum ferestrele erau tot timpul întunecate , apăsă comutatorul  şi lumina ţâşni albă şi rece din veioza cubică de lângă pat .  Trase aer în piept privind îndelung  la reproducerea de pe perete a “ Domnişoarelor din Avignon “ a lui Picasso şi maniera cubistă a picturii îl mai linişti aşa că după ce luă micul dejun  frunzări  un album de forma unui cub verzui  cu picturile lui Braque odihnindu-şi ochii  îndeosebi pe “ Masa cu pedestal “  şi  alte naturi  moarte  în stil cubist . Un soi de nerăbdare însă îl podidi . Se întrebă de unde  starea asta de înfrigurare  şi -şi aminti de visul de dimineaţă  . Curbele acelea  rotitoare pe care le visase  îl chemau , unde , nu ştia nici el dar era limpede că ceva se schimbase . Camera de forma unui cub perfect din care niciodată nu simţise nevoia să iasă nu-i mai era de ajuns . Oricât de mult ar fi încercat să-şi ascundă curiozitatea se trezea din ce în ce mai des trăgând cu ochiul la uşa pe care nici nu ştia cum se deschide . Ca să mai treacă timpul , scoase din sertarul pătrăţos  al biroului  un cub Rubik şi nu se lăsă până  nu potrivi  fiecărei  feţe  o singură culoare . Până la urmă , curiozitatea învinse şi se ridică . Uşa nu era decât o gură pătrată deschisă în perete . Îşi lipi urechea de ea şi ascultă îndelung zumzetul ce venea de afară .Se îmbrăcă în linişte , trase în picioare nişte ghete ca nişte cuburi negre şi-şi luă în cele din urmă pălăria cu toate  laturile egale  , inspiră adânc aşa cum fac înotătorii înainte de a se arunca în apă , răsuci cheia şi ieşi . Afară îl lovi mai întâi aerul îngheţat şi observă că zgomotul  pe care îl auzea dinăuntru  venea de la zăpada ce se lovea de crengile copacilor cu coroanele tunse în formă de cub . În rest totul era pustiu  ;  pe băncile cu suprafeţe pătrate lunecau mâţe atât de diforme încât păreau nişte cuburi cu blană  şi deasupra , ciorile zburau  în pătrate perfecte . Privi jur împrejur şi răsuflă liniştit înţelegând că ieşise de fapt într-un cub  ceva mai mare .  Porni la plimbare , nu înainte de a mai privi  odată cerul gri şi orizontul cu toate laturile egale , traversă piaţa rectangulară  păşind  neatent pe cuburi de gheaţă  , se oglindi  în vitrinele  pătrate şi goale  ale clădirilor albe de cretă  fără să vadă cum deasupra lui , soarele  cubic  îl poleia în lumină .

Written by Rusu Gigi

februarie 11, 2012 at 5:53 pm

Năluca

leave a comment »

De dimineaţă , începuse să ningă uşor  ; fulgi răsfiraţi curgeau de sus ca dintr-un sac peticit şi dansau în aer înainte să se aştearnă pe firele chircite de iarbă din faţa casei  şi dinspre răsărit se pornise un vânt rece care-i făcea să se contorsioneze şi mai mult în aer . Îi privise în treacăt apoi se întinse la loc în pat şi moţăi până spre prânz  . Se trezi cu capul greu şi-şi duse mâna la frunte . Ardea  .  Răscoli prin sertarul  în care-i puneau medicamentele  şi  pe care nu-l  mai deschisese de o grămadă de timp şi găsi doua algocalmine . Nu e un capăt de ţară  , îşi spuse şi luă unul din ele cu apa rece din cana de pe noptieră apoi până să-l cuprindă iar frisoanele se apropie de fereastră . Uşa cabanei din vale era tot  ferecată dar văzu uşorul tremur pe care-l făcea perdeaua de la fereastra ei şi i se păru  că şi ea îl priveşte . Avea să iasă mai târziu  , doar câteva sute de metri  îi despărţeau . Acum însă îl cuprinse iar starea aceea de moleşeală  cu care se trezise şi abia băgă de seamă că pe jos se aşternuse deja un strat alb ce lucea în bătaia piezişa a soarelui miop de deasupra . Lăsă neatinsă mâncarea pe care  i-o aduseseră  ,  se acoperi cu toate păturile pe care le găsise şi tremură aşa până ce soba în care asistenta ce intrase  discret aprinsese focul , se încinse şi căldura îl învălui  . Pe hol cineva muta mobila sau căra scaunele acelea  scorojite  vopsite într-un alb murdar  pe care le observase când îl aduseseră aici  şi el ascultă obosit toate zgomotele până ce zarva se potoli .  Abia când se ridică iar din pat văzu cît de tare ninge . Acum cădeau fulgi uriaşi , oarecum disproporţionaţi , îi privi amuzat ; păreau nişte mici hipopotami albi ce se buluceau spre pomii ninşi şi se făcuse  atât de linişte în jur că ar fi putut  auzi trosnetul  cu care care se loveau unul de celălalt . Fereastra cabanei din vale era acum deschisă şi ea era la geam. Deschise şi el fereastra şi-i făcu cu mâna. Printre fulgii deşi ce năvăleau de sus i se păru că-i răspunde şi deşi nu o cunoştea şi nu-i putea vedea faţa decât ca pe o pată de lumină compuse în mintea lui un zâmbet pe care i-l şi zări şi se bucură ca un copil că nu e o nălucă . Aşa îl găsi asistenta . Nu era cea drăguţă care-i adusese medicamentele de dimineaţă , asta era nouă şi părea mai rece . Îl luă la rost de cum intră şi-i închise geamul aproape trântindu-l . El se aşeză cuminte în patul alb şi nu-i răspunse la reproşurile pe care asistenta cea nouă i le făcu . Avea să ia pastilele la timp , o încredinţă de asta şi apoi nu făcu altceva decăt să privească spre peretele pe care era lista cu toate regulile pe care trebuia să le respecte . O privi fără să o citească , de altfel le citise de atâtea ori , încât acum  le ştia aproape pe de rost şi stătu aşa până ce asistenta luă mâncarea neatinsă  şi ieşi pe uşă . De ce naiba or fi pus in capul listei doua reguli despre vise , una nu ar fi ajuns  ? se întrebă .Pe primul rând scria clar …  “ Sunt interzise visele”   iar  chiar dedesubt , cu litere de o şchioapă  “ Sunt interzise visele cu ochii deschişi” .  Poate că cele cu ochii deschişi le-au dat mai mult de furcă , îşi zise şi zâmbi mai mult pentru el .  Tot nu-i  era foame aşa că dădu doar  din cap  când una din asistente  deschise uşa şi luă doar cana de ceai fierbinte .Se aşeză pe marginea patului şi privi cum afară iarna lua cu asalt cabana . Prin roiul de fulgi de nea , imaginea-i  părea distorsionată ca şi cum ar fi privit-o printr-o oglindă din cele prin care privea în copilărie la bâlciurile la care ai lui îl duceau îmbrăcat în haine de duminică şi cu buzunarele pline de acadele colorate. Acum ferestrele  deveniseră  opace şi pe coş  nu ieşea nici un fir de fum  ; întreaga construcţie părea părăsită şi cu toate că toţi îi spuseseră că acolo nu mai locuia nimeni de ani de zile el ştia , pur şi simplu ştia doar că ceea ce vede uneori nu e doar o nălucire . Se apropie de geam . Ningea din ce în ce mai tare , pomii  se înfundau din ce în ce mai mult în peisaj şi viscolul ce se pornise muta zăpada grea dintr-un capăt în altul al curţii spulberând-o . O zări printr-un vârtej sclipitor şi-i  făcu cu mâna .Vântul şuiera bezmetic stârnind un stol de ciori  ce se ridică  ca mai apoi să se se rotească  în cercuri tot mai largi  şi înainte ca apusul să cadă cu totul  ca o cortină  zdrenţuită mai apucă să zărească la fereastra cabanei silueta ei ca o pată  tremurată de  lumină  …

Written by Rusu Gigi

februarie 4, 2012 at 5:40 pm

Postat in Jurnal subiectiv

Tagged with , ,

Coşul cu amintiri…

leave a comment »

Îmi cautam ochelarii . Mereu  îi uit ba pe  coltul   mesei , ba dupa o carte în bibliotecă aşa că m-am aplecat să văd dacă nu i-am pus cumva pe un raft de mai jos când l-am zărit . L-am recunoscut imediat . Zâmbea  puţin  încurcat aşa cum îl ştiam de ani de zile şi vântul îi răsucea la fel părul după gulerul îndoit al cămăşii . Se sprijinea cu mâna de o balustradă  a unei clădiri pe care nu mi-o mai amintesc şi mă privea oarecum mustrător şi eu , încurcat am recunoscut imediat  că aproape  l-am uitat . Spun aproape pentru că am înţeles într-un târziu că nu sunt deloc stăpânul propriilor mele amintiri . Cele mai multe îmi scapă de sub control şi vin tocmai atunci când nu le chem. Uneori mă simt ca un coş în care singur mi-am aruncat amintirile după ce mai întâi le-am mototolit bine  de tot aşa că  atunci când câte una se iţeşte deasupra o iau în palme , o  întind , o netezesc , o privesc din toate  unghiurile şi abia după aceea o retrăiesc , nefiind niciodată absolut  sigur  că e 100%  reală  ca şi cum câteodată  şi  altcineva   ar fi putut să-şi arunce amintirile în coşul meu . De aceea , dupa primul impuls , am devenit puţin circumspect…nu mult  , doar atât  cât să nu recunosc din prima că mi-a lipsit privirea aceea senină a lui. Şi câte vise îi  puteam citi altădată în ea . Nu tu spuneai , l-am întrebat , că poţi sfărâma şi munţii dacă e nevoie ?  Uite , chiar acum  , din timpul acela al tău  pe care odată şi eu l-am trăit  mă priveşti ca şi cum mi-ai spune…Ce ştii tu  ?  Şi eu , prins ca  un fluture naiv în plasa de păianjen a timpului meu , timp fluid şi vâscos din  care nu am cum să scap  ori cu  câte ape m-aş spăla  , îţi ţip degeaba că drumurile care ţie îţi păreau fără hotare  nu sunt chiar atât de multe şi nici atât de lipsite de capcane  şi la capătul lor nu  o să te aştepte  nimeni cu flori  . Acum ,  din  fotografia ce era ca toate fotografiile , puţin îngălbenită de vreme , şi cu colţurile îndoite  mă privea  senin şi puternic în acelaşi timp şi mâna aceea  încă  delicată şi cu care abia se putea ţine de balustradă  părea că poate smulge toate tainele  lumii. Şi care lume l-am întrebat  ? ca şi cum m-ar fi putut  auzi , că nici lumea nu mai e aceeaşi pe care o priveşti chiar acum în timpul tău .Dacă aş putea cumva să privesc cu ochii tăi , tot ce se scurge acum pe lângă tine , oare ce aş mai  putea recunoaşte  ? Şi ce mirosuri uitate  m-ar cutreiera ?  Am găsit şi ochelarii …Detaliile se îngrămădesc în petecul acela de hârtie  fotografică  pe care  ani de-a rândul  l-am uitat  în sertar  şi deodată simt miros de cloramină  şi  spirt medicinal…miroase a spital…clădirea aceea …balustrada  de care te ţii e a spitalului  în care urmează să te internezi…şi amintirea  aceea mototolită se netezeşte  încetul cu încetul şi curge în forma ei uitată  . Mă ridic.  În geam se izbesc fulgi gri , veniţi de cine ştie unde şi lumea mea de acum e gri şi ea …

Written by Rusu Gigi

ianuarie 15, 2012 at 4:59 pm

Postat in Uncategorized

Ochiul iernii…

with 7 comments

-Doamne , cât poate sa ningă…îşi spuse şi –şi trase scaunul mai aproape de fereastră . Zăpada lua cu asalt cabana , norii şi  ulmii dimprejur erau albi şi albă murea şi ziua , ninsă şi înceată ca o vietate rănită . Printre vălătucii lăptoşi ce pluteau alături şi puteau fi orice , de la flori de gheaţă răscolite de vânt până la stele pitice de oţel alb topite în  ger  zări o străfulgerare roşiatică de soare muribund şi-şi trase ceaiul fierbinte mai aproape . Mâinile îi erau reci şi rece era şi sticla ferestrei , ceasul ticăia aiurea pe peretele din spate şi chiar înainte de a-şi aprinde ţigara simţi ochiul deschis ce-l privea . Se ridică şi se întoarse cu toate că ştia că nu putea fi nimeni . Era a treia zi de când urcase la cabană doar cu câteva provizii şi  cu  ”Foamea ” lui Knut Hamsun , carte pe care de altfel o devorase în prima noapte , toropit de luna prea albă şi zgâlţâit de vântul ce nu mai contenea şi de atunci nu mai vorbise decât cu el însuşi şi singurul ochi , altul decât al lui nu părea să fie  decât micul iaz îngheţat dintre ulmii din faţă . Sorbi din cana fierbinte şi ceaiul începu să-i alerge prin vine încălzindu-l , ochiul dispăru pentru o clipă şi el putu privi apusul abrupt peste pădurea zdrelită de iarnă . După o luptă surdă , vântul din nord şi cu cel de la răsărit încheiaseră în sfârşit armistiţiul şi o linişte mai grea decât vijelia din noaptea trecută se prăbuşea înecând în ea tot colţul acela de munte . Răscoli iar în rucsacul lăbărţat pe pat dar nu mai găsi în el decât plicuri cenuşii de cafea , un pachet început de ceai verde şi două pungi nedesfăcute de migdale crude . Mai la fund dădu peste un ziar împăturit dar ştirile politice , fie ele şi vechi de câteva săptămâni îl râcâiau ca o gheară nevăzută aşa că-l rupse în fâşii numai bune de aţâţat focul şi îl aranjă  lângă lemnele uscate de lângă sobă . Se întunecase de-a binelea aşa că scoase cu grijă sticla lămpii şi aprinse mica flacără care reflectată în oglida ştirbă îi dădau tot atâta lumină căt o lună plină . Luna însă , plină sau nu dormita undeva după plapuma de nori şi zăpada curgea acum drept ca şi cum gravitaţia cerea fiecărui fulg să nu facă nici o volută , nici o abatere , alunecau toţi paraleli şi ireali şi se cufundau în zăpada ninsă a  celorlalte nopţi aşteptând paşii lui sau ai celorlate vietăţii ce dădeau târcoale aţâţate de foame. I se păru iar că din geam îl priveşte un ochi deschis şi se ridică .  Se apropie cu paşi mărunţi  şi la rândul lui privi şi el . Ochiul lui lipit de sticla ferestrei privea acum în afară şi avu senzaţia că celălalt ochi , dinafară îl privea deasemenea pe el .

- E doar o părere , îşi spuse şi de îndată ochiul de dincolo de fereastră păru să se destrame în ceţurile nopţii . Îşi aprinse o altă ţigară , fumul se încolăcea pe lângă el şi se furişa spre uşiţa sobei ce duduia monoton. Ceaiul rece îl învioră şi uşoarele zvâcniri ale inimii se potoliră încetul cu încetul . Îşi trase haina groasă pe el şi-şi puse căciula călduroasă , se ferecă bine şi numai după aceea deschise uşa cabanei. Lumină cu lanterna de jur împrejur şi zări numai zăpadă neatinsă , ulmi contorsionaţi de ger şi tufe mici  , ninse . Dintr-una din ele ţâşni o cioară iritată de lumină şi la croncănitul ei alte ciori prinseră să-i răspundă şi să se ridice în aer. Fulgii îi alunecau pe obraji şi el stătu ca o stană de piatră neclintită până ce fâlfâitul aripilor negre se pierdu în adâncul pădurii . Intră şi încuie uşa după el . Calendarul din perete se încăpăţâna să-i arate că  au mai rămas numai două zile până în martie .

-Poate că am pierdut noţiunea timpului , îşi spuse şi noaptea cădea în picaj peste cabană , se zgâria în crengile descărnate ale pomilor şi răsufla greu a omăt neatins de razele lunii . Ochiul se deschise iarăşi în geam şi-l privea sticlind inexpresiv şi în spatele lui începeau să lucească alţi ochi din ce în ce mai mulţi .

-Nu mai e nimic de făcut , îşi zise resemnat . Se apropie de sticla transpirată a geamului şi privi . De afară , ochiul rece , multiplicat acum , ca un miriapod fantastic îl ţintuia ca pe o insectă în boldul ei şi la numai o azvârlitură de băţ ,  iarna murea tăcută printre ulmii înecaţi în ultima ei zăpadă…

 

Written by Rusu Gigi

februarie 26, 2011 at 12:09 pm

Vis de sanie

with 2 comments

Acum că o avea din nou în faţa ochilor ,o privi îndelung prin ochelari şi cu ochii de atunci şi un început de surâs îi apăru pe buze. Sania părea ceva mai mică , lemnul crăpase la îmbinări  şi o rugină fină mâncase pe alocuri metalul .  Pânze vechi de păianjen se scurgeau din ea ca nişte zdrenţe .O cântări din priviri , se suflecă şi începu să şteargă praful gros pe care anii ce trecuseră îl lăsaseră . Pe măsură ce-l îndepărta îşi aminti nuanţa de bronz pe care i-o dăduse ultima oară . Era acum câţi ani în urmă …?  se strădui el să-şi amintească dar zilele  şi lunile se amestecaseră atât de tare în trecut încât păreau a se fi sudat între ele şi efortul de a le separa părea a fi fără rost . De după un gând îi ţâşni în memorie o dimineaţă îngheţată , pârtia ninsă  şi  larma ţâncilor ce coborau dealul pe sănii ca nişte săgeţi , fumul din hornuri ce urca drept ca nişte coloane transparente şi tremurătoare şi ghetele grele şi îngheţate din picioare dar atât , nimic altceva . Nici un an  ce poate fi găsit în calendar , nici un chip concret , doar imagini mişcătoare şi mirosuri adormite . Toate se topeau într-o clipă uriaşă ce ascundea în ea ierni fără număr  , feţe  suprapuse peste alte feţe , zâmbete amestecate cu lacrimi şi peste ele scârţâitul zăpezii sub talpa saniei coborând ca o nălucă . Se ridică să-şi îndrepte spatele şi simţi o durere surdă . Aşteptă să treacă şi apoi deschise cutia de vosea bronz . Mirosea aproape la fel ca atunci . Începu să pregătească lemnul pentru vopsit , îl curăţă îndelung până ce simţi sub degetele lui netezimea pe care o căuta . Prin uşa deschisă a şopronului , o pală de vânt îl acoperi cu o pulbere fină de zăpadă şi tresări ca şi cum amintiri adormite în el ar fi început să se deştepte . Uitase cu totul senzaţia  de înfrigurare pe care o trăia când zăpada îi intra pe sub guler şi se topea pe pielea înfierbântată a gâtului aşa că se înfioră  ca atunci demult în dimineţile sticloase sau în serile târzii  de pe pârtie , poleite cu lună când se simţea îngheţat şi-i veni să tropăie iar ca un puşti . Se apucă de  lucru şi sub mâinile lui , sania îşi căpăta iar forma de odinioara , ca şi cum doar ar fi stat ascunsă în spatele pânzei de păianjen şi l-ar fi aşteptat mereu . Are stil…îşi spuse dându-se în spate şi privind-o îndelung . Vechea curea de piele cu care o trăgea după el era atât de învechită încât o tăie cu totul şi răscoli prin toate cutiile . Nu găsi nimic ca să-l mulţumească . Lăsă totul baltă şi  intră în casă . Începuse să tremure aşa că îşi făcu un ceai fierbinte . Afară ninsoarea se înteţea şi vântul se rotea după hornuri şuierând şi răscolind zăpada proaspătă .  Se întinse pe canapea şi moleşit de căldură aţipi . Când se trezi se întunecase atât de tare încât nu-i mai rămăsese  multe de făcut . Luă la rând sertarele până ce găsi un şnur ce părea potrivit , se înfofoli şi ieşi . Străbătu curtea şi intră în şopron . Becul era ars  şi nu se încumetă să-l schimbe aşa că lăsă totul pe a doua zi . Adormi într-un târziu şi toată noaptea  visă sănii şi năluci uitate .

Spre dimineaţă îl trezi vântul . Ningea în rafale şi abia se mai vedea . Ceasul ticăia într-un colţ şi măcina clipele în ritmul lui propriu . Unele erau mai lungi şi mai greu de mestecat…se roteau în ritmul ninsorii de afară , altele alunecau una după alta înghesuindu-se şi  comprimând timpul în firmituri mai mici…Pe la prânz , ninsoarea se opri şi după ce se înfofoli bine îşi luă lopata şi ieşi la făcut cărări . În curte , printre troiene  se dezmorţi de-a binelea şi abia de mai simţi zvâcnetul durerii din şale .Curăţă metodic toate aleile , făcu cărare către poartă şi şopron şi abia după aceea  scoase sania. Îi prinse şnurul de piele şi apoi o întoarse şi-i lustrui îndelung tălpile cu parafină şi abia după ce o simţi lunecând ca odinioară  se declară mulţumit.

După livada veche  se zărea ca prin ceaţă pârtia de demult…Spatele îl durea chinuitor şi începu să strănute…Sania  , ce acum părea cu ani şi ani mai tânără îl aştepta şi fulgi grei de zăpadă se roteau deasupra porţii deschise…Oftă şi privi către dealul abrupt pe care odinioară îl urca în fugă. Dincolo de el , noaptea se furişa ca o nălucă în timp ce sania îi fornăia la picioare  ,  ca un armăsar nestrunit…

Written by Rusu Gigi

februarie 12, 2011 at 5:41 pm

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.