Am ieşit azi în oraş cu sentimentul că o strada aglomerată e totuşi locul perfect în care te poţi ascunde. Mi-am pus pe faţă zâmbetul pentru zile frumoase şi pe umeri am aruncat aparatul foto…Între sute şi sute de chipuri cine ar putea să -l vadă chiar pe al meu….? Expresia mea…doar una din expresiile mulţimii …Vocea …se pierde şi ea în zumzetul ca de stup care traversează ca o undă strada de la un capăt la celălalt . Teribilă undă…Azi e abia a doua zi din „ Zilele Rădăuţiului ” şi deja oraşul e cotropit de indieni.

indieni

Muzică stridentă şi pene colorate…Prima dată am văzut indienii la Mamaia …păreau stingheri …o prezenţă exotică ce aducea armonii noi neştiute…Apoi în ceilalţi ani s-au înmulţit şi au început strategic să ocupe spaţiile lăsate goale….Acum de vreo doi ani au ajuns în nord…Poate că peste câţiva ani o să purtăm toţi pene fistichii …la modă şi talisamane magice la mână . Acum dacă vrei să vezi Tărgul Olarilor trebuie să-i asculţi pe ei mai întâi .În ritmul tobelor olarii mi se par mici şi ascunşi în umbra tejghelelor ; olarii veritabili mă refer. Prosperă doar cei ce vând suveniruri ieftine .Lumea e între un du-te vino cuntinuu ,forfota e molipsitoare . Ochii abia mai percep beţia de culori pastelate a ceramicii .Soarele aruncă şi peste truda artiştilor şi peste kitsch-uri aceeaşi lumină egală , indiferentă şi trecătorii pendulează între cântăreţii cu pene , tarabele la care se vând kurtosi de Sovata…standurile cu bere şi frigărui şi amestecul de culoare , mirosuri şi melodii în ritm de tobe şi fluiere e copleşitor. La un capăt al străzii …ascunsă parcă celor neiniţiţi…frumoasa ceramică de Rădăuţi .

ceramica de radauti

Apoi măşti contorsionate şi clopoţei de vânt ale unui meşter cu nume zglobiu ..şi Cucuietu şi Iurie…de unde altundeva decât din Moldova de peste Prut.

Cucuietu

Fiecare lucru are un preţ al lui…ceramică de Botoşani…steguleţe U.E. şi păpuşi în port popular .

papusi si stegulete

Decoraţiuni interioare şi tablouri Firart istovite de lumina prea intensa a soarelui de iulie.

Fireart

În timpul acesta lumea se dă de-a dreptul peste cap şi face tumbe ca şi cum totul ar trebui luat iar şi iar de la capăt….mereu de la acelaşi capăt…

tumbe

Nuuuu …te rooog….nu peste oalele pentru sarmale….gospodinele de abia urmează să apară…

nu....

Fiecare e liber să priceapă ce vrea…Uite…doamna cu pălărie care mă loveşte deja a doua oară în spate cu poşeta îi zice cuiva că e un frumos scaun curbat pentru păpuşi…

sarutul

Aşa o fi… îi răspund în gând deşi pentru mine …moleşit de atâtea culori …răsucirea chinuită înspre sine nu e altceva decât împlinirea dureroasă şi târzie a unui sărut…

Dimineaţa a alunecat peste oraş tulbure ca o umbra cenuşie scăpată din strânsoarea nopţii cum tulburi şi cenuşii au sosit cele mai multe dimineţi in luna asta ploioasă de Iunie …Asta să fie cea mai lungă zi a anului …m-am întrebat …? Pe ai mei …sau mai bine zis pe ale mele am reuşit să le conving că e un soi de sărbătoare a soarelui şi au plecat zâmbind oarecum nedumerite …Am deschis apoi atlasul mare si am privit minute in sir sanctuarul păgân de la Stonehenge unde şi acum se adună în fiecare an sute de oameni să serbeze soarele şi cerurile deschise…

Cum să-ţi petreci solstiţiul de vară….? Ce poţi face în ziua în care soarele izbeşte cu toată forţa emisfera sudică…şi năucit de propria lui explozie de lumină zăboveşte ceva mai mult ca de obicei …cutreierând oraşele şi cutreierându-ne…?

Am deschis larg geamurile şi am privit minute în şir ciudata luptă pe care norii începuseră să o piardă cu razele tot mai fierbinţi. Într-un târziu s-au dat la o parte şi străzile au început să se scalde în lumină aşa cum de multe zile nu o mai făcuseră …

Ce să faci în cea mai lungă zi a anului…? Ce altceva decât ce faci şi în celelalte mi-am zis …şi am continuat ziua ca şi cum ar fi fost una banală. Singura concesie…, aparatul de fotografiat…singurul gând mai acătării …să surprind solstiţiul în oricare din manifestările lui… Cuprins de rutina zilnică am uitat oarecum de toate astea şi abia după amiază…trecând prin parc mi-am amintit. Copii păreau obosiţi de atâta joacă….urcau şi coborau pe tobogane cu obrajii încinşi uitându-se tot mai des la bunicii de pe bănci…şi mi s-a părut pentru o clipă că văd în ochii lor un reproş surd adresat celor care parcă uitaseră de ei păcăliţi de lungimea nefirească a zilei. I-am fotografiat convins fiind că aceasta e imaginea solstiţiului dar mai apoi am renunţat la idee . În lumea lor vara e nesfârşită ….nu sunt zile mai lungi sau mai scurte …echinocţiile şi solstiţiile sunt noţiuni care lor încă nu le spun mare lucru…

Am plecat şi în drumul către casă am surprins cea mai lungă zi a anului oglindită în petalele florilor din curţi ….Mai întâi …o explozie de roşu….

Apoi o licărire de galben în tristeţea unui trandafir….

O pată roz într-o mare de verde….

Şi în cele din urmă parfumul unui crin stingher ….

În frumuseţea de o zi a florilor , în parfumul lor discret şi gratuit am regăsit până la urmă tot farmecul şi tot mesajul secret al solstiţiului de vară.

Ascultam acum câţiva ani cântecul lui Tudor Gheorghe „ Au înnebunit salcâmii „ şi căutam cu ochii flămânzi la lungul şir de copaci aliniaţi ca pentru o paradă .E greu să rezişti unui salcâm înflorit. Darămite unui şir ordonat…într-o dimineaţă de mai undeva în Sud….A fost ziua cu salcâmi…Dimineaţa ne trezisem în parfumul subtil al florilor şi gazda inimoasă ne servise cu clătite fierbinţi cu flori de salcâm…şi ziua întreagă printre copacii care chiar o luaseră razna în timp ce la casetofon derulam aceeaşi şi aceeaşi melodie…

„Nu-mi vezi sufletul cum iese /În haotice cuvinte, /Au înnebunit salcâmii /Şi tu vrei sa fiu cuminte? „

Seara am oprit la un han la marginea şoselei …sub salcâmi şi parfumul cobora mai ameţitor ca niciodată .Vin parfumat şi miere de salcâm …vorbe …vorbe la marginea drumului…vorbe la marginea lumii în timp ce pe cer urca o luna uriaşă şi caldă . Cum să nu-ţi deschizi inima …cum să mai ţii ceva în tine când aerul e plin de parfum şi alături se aprind făcliile poleite ale pomilor încărcaţi de floare ? Am povestit toată noaptea între prieteni, neliniştiţi de atâta pace şi am întâmpinat dimineaţa cu ochii incendiaţi de nesomn. Noroc cu şoferul imun la vin şi la farmecul salcâmilor .Ne-am abandonat în scaune şi am privit copacii care alergau pe lângă noi ca de rămas bun în timp ce pe geamul larg deschis intra odată cu lumina crudă a dimineţii de mai şi ultimile miresme ale primăverii din sud.

În fiecare primăvară caut iar tovărăşia salcâmilor în floare dar aici…în nord e greu să găsesc atâţia pomi deodată .Pentru mine de atunci un salcâm izolat e ca o rană care nu se mai închide .Îi privesc cu colţul ochilor şi le simt freamătul de neputinţă . Ar lua-o razna dar de unul sigur n-are nici un farmec aşa că înfloresc cuminţi şi împăcaţi cu ei înşişi.

Zilele trecute obosit de atâta alergătură de la o instituţie la alta …de probleme care nasc alte probleme am trecut prin parc şi am apucat să privesc copacii .Castanii erau inundaţi de flori şi rămâneau solemni şi indiferenţi la freamătul de dedesubt. Cu lumânările lor deschise către soare priveau mereu în sus ignorându-ne cu totul .

Abia când le-am văzut trunchiurile acoperite de afişe electorale ca de nişte bube fără de leac i-am înţeles. Se prefăceau că nu simt mizeria de sub ei şi cu toată forţa se străduiau să secrete o sevă care să le astupe rănile portocalii…rănile roşii ca focul…rănile albastre …cele pe care lipsa de scrupule ale viitorilor aleşi şi indiferenţa noastră le lasă pe trunchiuri. Aveam aparatul foto la mine aşa că i-am fotografiat străduindu-mă să surprind numai avântul lor către cer …numai frumuseţea ciudată a florilor…numai faţa lor solară .Ştiu că şi aleşii şi afişele lor sânt trecătoare pe lângă statornicia şi solemnitatea castanilor.

Ştiu şi totuşi nu mă pot opri să sper că putem iubi natura şi fără să o mutilăm .

Pe o alee …sub copacii înfloriţi doi tineri descopereau sărutul şi nu mai aveau ochi nici pentru afişe nici pentru culori  deşi de undeva de sus tremurul unei flori făcea să cadă peste creştetele lor binecuvântarea de polen a castanilor. Nu i-am surprins în fotografii nici atunci când el a rupt floarea ca o palmă firavă şi i-a oferit-o cu un zâmbet şi nici când ea a mângâiat-o şi şi-a prins-o în piept ca pe un talisman.

Am plecat doar cu sentimentul ciudat ca deşi respect ţinuta solemna şi imperială a castanilor în străfundul meu tânjesc încă după nebunia şi parfumul şi splendoarea fără de leac a salcâmilor în floare…

Drumul până la Putna e un adevărat ritual de iniţiere .Din Rădauţi trecând prin Gălăneşti ,prin toate Vicovurile si prin toate născocirile oamenilor …dintre care ultima şi cea mai năstruşnică e tăbliţa care te întâmpina la Bivolărie….Oraşul Vicov localitatea Bivolărie , până la Mănăstire întâlneşti 5 sau 6 treceri la nivel cu calea ferată Unghiul ascuţit în care linia ferată taie şoseaua face ca vizibilitatea să fie foarte redusă chiar şi în zilele senine. Trebuie nu numai să opreşti la crucea Sfântului Andrei ci să-ţi întorci capul cu atenţie dintr-o parte în alta …trenul s-ar putea năpusti de undeva din spatele tău .Ideea e că atenţia să-ţi fie la maxim… să –ţi ţii ochii larg deschişi până ajungi in curtea mânăstirii….de acolo trebuie să-ti deschizi doar sufletul…

Dimineaţa …privite de departe zidurile par suspendate în aer ; lucrurile se aşează cuminţi în toate rosturile lor numai odată ce te apropii şi ceaţa prinde a se ridica.

Abia atunci înţelegi de ce Mânăstirea Putna e poarta Bucovinei către rai…De mai bine de cinci veacuri rugăciunile monahilor care s-au canonit acolo au apropiat atât de mult cerul de pământ că uneori simţi lângă tine respiraţia îngerilor .

Să-ţi petreci o Duminica pe aleile curate însorindu-te cu sufletul larg deschis,minunându-te de arhitectura ce reuneşte într-o combinaţie unica elemente bizantine , gotice şi renascentiste suprapuse peste liniile arhitectonice iniţiale specifice stilului moldovenesc şi ascultând în linişte Sfânta Liturghie e un dar pe care poţi să ţi-l faci ţie şi alor tăi.

La Putna trebuie să ştii să priveşti …trebuie să ştii să asculţi….trebuie să ştii să taci….Aici regăseşti liniştea din vremea bunicilor şi -ţi vindeci în cele din urmă neliniştile.

Azi norii au trecut solemni pe deasupra şi soarele ba apărea …ba dispărea într-un joc îndepărtat de lumini ascunzând şi dezvăluind din când în când splendoarea merilor în floare…

Ceea ce putea să te surprindă era numărul mare de copii , de la sugari purtaţi în braţe de mame până la şcolari mai mici sau mai mari veniţi din toate colţurile să –ţi alăture fiecare în felul lui fărâma lui de rugăciune la rugăciunile celor mari. Ne-am pătruns cu toţii de atmosfera curată a locului şi atunci când într-un târziu am urcat în maşină am luat cu noi aroma de iarbă proaspăt cosită .Desigur …o să revenim…le-am promis doar copiilor. Şi apoi cum să nu revii la Putna…? Unde altundeva ai putea să întâlneşti veşnicia ?

Câteodată pot fi chiar matinal .Azi ,de pildă nu se făcuse încă ora 6.00 şi eu goneam deja spre Cîmpulung . Lăsasem geamul larg deschis şi aerul proaspăt dar rece îmi biciuia obrajii şi muzica…bineînţeles dată la maxim îmi dădea o senzaţie de fericire…fericirea că şoseaua e liberă şi că soarele avea în curând să mă prindă din urmă….şi că într-un fel sau altul avea să mă înghită … numai el şi depărtarea.

Desigur…eram atent la drum…doar urma o cotitura…am virat precis şi deodată …fără nici un avertisment am intrat în ceaţă . Există ceaţă şi ceaţă …dar pot să spun cu siguranţă că nu am mai întâlnit una la fel de la drumul făcut acum mai multe primăveri prin Mestecăniş numai că trebuie să recunosc că atunci era mult mai rău. Sau cel puţin aşa credeam. Nu aveam cum să bănuiesc sinuozităţile drumului…linia albă nu se zărea de loc şi de o parte sau alta era sigur o prăpastie. Trecusem cu bine peste episodul cu pricina şi aveam să trec şi acum…

Drumul îl fac destul de des şi îl ştiu aproape ca în palmă…numai că după câteva minute aveam să descopăr că nu era chiar foarte simplu. Ceaţa subţire dar opacă se transformase încet , încet într-un soi de pâclă lăptoasă care invada până şi interiorul maşinii prin geamul închis …se insinua prin toţi porii şi începea să-mi păcălească simţurile . Începusem deja să mă întreb dacă dincolo de ceaţă mai există totuşi lumea…aşa cum o mai ştiam eu…uneori câteva minute pot să te bulverseze .Părea că mă târam de câteva ore şi am închis şi muzica să ascult dacă mai bâzâie motorul într-atât pierdusem contactul cu realitatea . Farurile nu mă ajutau de loc…pâcla vâscoasă invadase totul în jur şi lumina nu mai avea pe unde trece…era pur şi simplu înghiţită de ea.

Începusem să nu mai îmi dau seama pe care porţiune de drum mă aflam totuşi ,aşa că am oprit cu totul motorul şi am încercat să cobor .N-am mai apucat pentru că am simţit cum pe lângă mine trece în goană o maşină mare…un soi de TIR şi abia atunci am început să mă întreb dacă ceaţa există cu adevărat sau poate nu era decât în mintea mea…poate …mi-am zis a răsărit soarele deja …e senin şi numai eu mă târăsc orbit cumva şi cei care trec mă evită aşa cum evit şi eu vreun copil mai nesăbuit…

N-am mai pornit motorul.. Într-un fel m-am resemnat. Am dat totuşi drumul la muzică şi am început să aştept…La început Menuetto -Alegretto & Trio de Mozart apoi cum nimic nu se mai întâmpla nimic am continuat cu Andante cantabile şi chiar cu Allegro vivace din Simfonia nr. 41 în Do major „ Jupiter „ .Acum ascult CD-ul de la capăt pentru a treia oară şi încep să mă simt ca un prizonier în propria maşină . La naiba cu ceaţa…Iarăşi toţi trec pe lângă mine…parcă am devenit invizibil…şi încă nu am habar pe unde mă aflu…Pot doar să strig…o să o mai fac o singură dată…

Heiiiii!!! Dacă mă aude cineva ….Cine ştie…. de unde oare se aprind afurisitele de proiectoare….?

In esenţă orice jurnal este un demers subiectiv .Scrii doar mai întâi pentru tine si apoi pentru ceilalţi si ţie te dezvălui mai întâi şi apoi celorlalţi .Ceea ce din punctul meu de vedere dă atâta farmec unui jurnal este lipsa oricăror reguli rigide. Poţi să scrii de mai multe ori pe zi sau poţi să o faci o dată pe săptămână….la două sau chiar la mai multe săptămâni…importantă fiind nu atât cantitatea de informaţii ci mai mult intensitatea cu care le poţi comunica…N-o să vă spun acum că mi-am propus să scriu un jurnal adevărat.

Am atât de puţin timp la dispoziţie că nu aş reuşi dar îmi place să încerc. Deocamdată însă am experimentat pauza …acea pauza care are mai mult înţelesul de reevaluare…de reflecţie şi care te face cumva să înţelegi dacă mai are sau nu rost să continui.

Dar cum toate în Univers sunt legate cu fire invizibile ca să pot explica pauza o să trebuiască mai întâi să vorbesc despre alt demers subiectiv care este lectura.

Fiecare înţelege o carte în felul său şi mai mult chiar decât atât fiecare putem înţelege o carte…aceeaşi carte în mod diferit de la o vârstă la alta.

Bunăoară ,una din cărţile care m-a format în adolescenţă a fost „ Război şi Pace „ Acolo am aflat prima oară despre reflecţia despre care vorbeam. Este în volumul 3 o scenă care mie mi-a rămas în minte…în bătălia de la Borodino ,Prinţul Andrei Bolkonski care comanda un regiment de oameni şi trăia lupta la toată intensitatea ….şi era neîndurător cu oamenii lui nu din răutate ci dintr-un prea înalt sentiment al datoriei, primeşte la sfârşitul unei lupte fără glorie o schija în pântece… Cade şi dintr-o dată nu mai aude zgomotul bătăliei…nici gemetele răniţilor…vede în schimb firele de iarbă crescând netulburate…vede cerul albastru şi frânturile de nori alunecând purtate de vânt şi înţelege că niciodată în viaţa lui n-a avut timp să privească cerul şi firele de iarbă şi îşi doreşte din toată fiinţa lui să trăiască .Prinţul Andrei va mai trăi în roman ,va mai fi prezent în multe scene dar niciodată nu va mai fi acelaşi…Reflecţia de care vorbeam ..pauza pe care şi-a luat-o l-au schimbat pentru totdeauna.

Şi pentru că vorbeam de lecturi subiective …chiar azi dimineaţă am căutat fragmentul respectiv şi l-am recitit şi nu mai sunt atât de sigur dacă astăzi aş înţelege în mod identic acelaşi lucru .Un sens descopeream în adolescenţă şi poate altul l-aş fi descoperit azi dacă aş citi cumva cartea pentru prima oară.

Eu…nu m-am uitat la firele de iarbă şi să fiu sincer nici cerul n-am prea avut timp să-l privesc…; în schimb mi-am privit copiii .Da ,mi-am luat o pauză să-i pot vedea mai bine…să le înţeleg resorturile intime care îi fac să devină ceea ce vor fii, să le fiu alături ,şi desigur să încerc să surprind clipa ,clipa lor pe care poate odată şi odată aş putea chiar să le-o restitui…

Nu ştiu cum se face dar seara de acum are ceva din aerul rarefiat şi puţin tulbure al serilor copilăriei .O oră întreagă la dispoziţie ….Toată numai pentru mine….E deja prea mult. Închid toate programele şi ecranul devine unul banal , despuiat de toate secretele. Pe TVR 2 …imagini alb ,negru de la nişte meciuri din anii 70 .Pelicula e tare veche şi feţele par neclare .Balonul…. străveziu ,abia de-l mai zăreşti….simţi doar încrâncenarea de pe teren…lupta surdă ….dorinţa năpraznică de victorie şi…. Gool!…….gool!…

Stadionul e în picioare şi savurează triumful…un triumf de mult uitat al unor jucători care acum îşi plimbă nepoţii prin parcuri şi sughiţă rar ,din ce în ce mai rar ,doar atunci când cineva îşi mai aminteşte de ei .

Închid ,ies şi numai după primii paşi , seara de Aprilie mă ia în stăpânire . Puţinii trecători sunt grăbiţi şi feţele lor îmi par decolorate ; nu-mi spun nimic şi aşa nevăzut mă simt ca un străin păşind printre alţi străini .Ceea ce nu e numaidecât aşa de rău …

Pe banca de alături pe lângă care trec ….nu am ce face ….doi tineri se ţin de mână şi văd ….doar eu pot să văd pe feţele lor urma primului sărut. Fata îmi face un semn timid cu mâna abia ridicată stângaci şi-mi dau seama că o cunosc de undeva aşa că-i răspund discret şi întind pasul ca să nu le tulbur clipa. Tresar când o maşină claxonează brutal lângă mine şi ….abia atunci ridic ochii …abia atunci o zăresc pe Dora Greenfield . Sau în fine pe cineva care-i seamănă . După câţiva paşi îmi dau seama însă că cea dinaintea mea nu are chiar nimic comun cu personajul lui Iris Murdoch ; e probabil doar o doamnă obişnuită , cu probleme cât se poate de normale într-un oraş aproape banal .

Îmi place la nebunie lumea lui Iris . Dora e din „ Clopotul „ o carte brodată pe o dimensiune mitică ….o legendă după care cu mult…cu foarte mult timp în urmă clopotul ce vechi al mânastirii a zburat cu totul din turn după ce o călugăriţă a avut o legătură sentimentală . Dora , ca mai toate personajele din carte nu e deloc un personaj perfect. Ba mai mult decât atât e chiar o catastrofă ce mai mult îi încurcă pe toţi . Inegală şi inconsecventă ….atât îi farmecă şi atât îi contrariază pe ceilalţi încât pare vie de nu te mai miri când ţi se pare că o vezi pe stradă .De asta îmi place atât de mult Iris .N-o să vezi la ea personaje perfecte . Fiecare are o traumă ,fiecare îşi duce crucea şi ascunde câte un secret ….câte o angoasă . Iris îi „ povesteşte „ pe toţi , o simţi cum suferă şi le alină cumva rănile şi până la urmă ştii…nu se poate să nu înţelegi că-i iartă , că le mai dă o şansă , una pe care de fapt oricare om o merită . Recunosc că am descoperit-o târziu . doar după ce am văzut filmul sensibil făcut după două dintre cărţile soţului ei, John Bayley , cu puţin înainte de moarte acesteia. … „Iris „ şi „ Iris and the Friends „ .

De atunci ,de câte ori am timp mai citesc ceva de ea. Ce a scris mai frumos las totuşi pentru la urmă . Aşa se cuvine…..” Marea , marea „ e de ceva vreme în bibliotecă şi mă invită dar eu sunt ocupat şi am aceeaşi senzaţie pe care o aveam atunci când eram student în sesiune şi când în loc să tocesc aş fi preferat să citesc orice numai să fie altceva decât cursurile reci . Uneori deschideam un album de artă şi citeam …citeam tot cât se putea despre pictori , despre viaţa lor împlinită sau mizerabilă , despre expoziţiile ratate sau despre recunoaştere târzie …doar să nu mă leg de o altă carte …doar să amân clipa când trebuia să dau gata cursurile. Eu , în faţa bibliotecii şi acum mă simt ca un şoarece lângă roata de caşcaval . Atâta doar că roata e bine mersi în cutia ei de sticlă sau poate eu sunt acolo şi nici un labirint nu mai e deschis pentru mine . Ora e pe sfârşite şi desigur „ Marea ,marea „ o să mă mai aştepte . O să aştept şi eu ; doar vin iarăşi sărbătorile şi mult după agitaţia pregătirilor ,după ce toate se vor aşeza la locul lor o să apară fără îndoială ….doar ştiu asta …o să apară şi pustiul şi cum să-l înfrunţi dacă nu cu un prieten bun …dacă nu cu o carte ?

Acum, pentru nimic în lume n-aş recunoaşte …nu …în nici un caz . Dar…pentru că sunt numai cu voi şi doar pentru că nu mă mai aude nimeni altcineva pot să vă spun că am vorbit şi scris atât de mult ca să uit …să uit că de fapt mi-e dor de Iris….mi-e tare dor de ea ….

De o bună bucată de timp mi se întâmpă să lucrez şi duminicile . Sunt mari,solemne şi cel mai adesea plicticoase .

De asta găsesc că merită să stric puţin din farmecul lor care nu mă prea atinge.Aşa că dau drumul la muzică ,îmi pun masca de om serios şi lucrez…lucrez în draci.

Nu fac nici o depresie , nici vorbă ; aştept doar…aştept cu bucurie Duminica de Miercuri. Miercurea ,prietena mea ,doamna de la chioscul cu ziare ,de alături mă îmbie cu ultima carte din Colectiile Cotidianul,

Şi întotdeauna e o surpriza . Aş putea doar ca în ziarul de azi să citesc ce carte apare săptămâna viitoare .Dar nu o să o fac .De ce să-mi stric singur surpriza .

Uite, săptămâna trecută a fost un vechi prieten….Cesare Pavese cu ” Casa de pe colină ” . Azi e Bernard Malamud cu ” Lada Fermecară ” ….o colecţie de 13 povestiri ce-mi par frumoase .

Mai demult a fost chiar si Lewis Carroll cu ” Alice în Ţara Minunilor ” şi ” Alice in Ţara din Oglindă ” . Şi pe asta am luat-o ; ce dacă o mai am ? Totdeauna mai e loc de o carte.

Deja am început să aştept să vină odată şi săptămâna viitoare .Cine poate şti de ce surpriză plăcută mai am parte ? Doar v-am mai spus că pentru mine speranţa e cel mai adesea mai frumoasă chiar decât împlinirea ei .

Un singur lucru aş mai dori . Nu s-ar putea oare ca după Duminica de Miercuri să vină şi Duminica de Joi ? Adică ziua în care chiar le-aş putea citi pe toate…

Nici nu mai ştiu de când n-am mai răsfoit un album cu fotografii .Ştiţi doar cum e ; îţi spui la început că mai ai timp , apoi îţi găseşti altceva de făcut ştiind că amintirile nu pleacă nicăieri ,că imaginile rămân neschimbate în timp ce doar tu te înstrăinezi de ele cu fiecare zi care trece.

Ieri ,în schimb m-am pomenit întrebându-mă dacă e adevărat că m-am schimbat chiar atât de mult. Şi cum oare aş fi putut să-mi răspund decât încercând să răscolesc printre cele câteva albume şi cutii pline de fotografii care n-au mai încăput în ele.De mult îmi propusesem să caut o anumită fotografie .Una în care eram cu adevărat fericit. Şi de ce să n-o fi făcut ? Câţi se pot lăuda că au putut să –şi surprindă momentul de fericire ? Faust , nu-şi căuta şi el clipa în care să poată cere timpului să se oprească ? El n-a reuşit chiar aşa cum şi-a dorit-o ; eu …eu însă o făcusem .

Îmi aminteam doar cu câtă îndrăzneală , cu cât tupeu priveam în obiectiv ţinându-ne de mână şi nu pot să spun nici acum ce-o fi fost în mintea ei ( şi cum aş fi putut s-o fac ) dar eu….eu ştiu exact la ce gândeam . Doream să-mi transmit cumva momentul de triumf şi în acelaşi timp să mă înfrunt pe mine , cel de mai târziu. Asta ….în linii mari dar poza….pe ea nu mi-o mai aminteam în detaliu şi de asta am început să o caut .

Albumul e gros şi la început dau de feţe pe care abia dacă le mai cunosc. Surprinse în trecutul lor, ca fluturii în chihlimbar , ele îmi transmit cu siguranţă ceva dar eu …..eu nu sunt acum pregătit pentru ele .

Mai apoi mă văd în pantaloni scurţi sub un păr înflorit. Abia de-mi mai zăresc expresia de fericire de pe faţă dar simt încă sau mi se pare doar că simt în palmă , urma mâinii bunicii care nu mai e de mult şi trec…trec mai departe.

Acolo e o fotografie mică pentru panoul şcolii şi am în barbă o julitură urâtă iar pe faţă un rictus de durere.;tot ce a mai rămas după un meci nebun de fotbal pe terenul de zgură al şcolii .

Apoi alta …acum sunt într-a VIII-a şi flăcările focului de tabără se ridică până la cer iar marea din spate pare un lac ceva mai mare şi mai neliniştit. Ţin de mână o fată şi nu reuşesc să-i văd chipul dar ştiu …încă mai ştiu că o chema Ingrid şi că i-am promis solemn că o să ne vedem odată întorşi acasă . Niciodată nu am apucat să o mai fac şi caut…caut mai departe.

Sunt în vârf , pe Rarău şi văd din expresia feţei că pentru mine acolo e de fapt vârful lumii ; dincolo de el n-o să mai pot urca . Am părul tuns scurt şi ochii incendiaţi de soare şi mâna mea ţine mâna……chiar nu mai ştiu a cui. Fotograful , pe mine a vrut să mă prindă în cadru şi dacă vreau să aflu mai multe trebuie să-mi folosesc imaginaţia şi nu acum .…..acum nu e timp de asta.

Şi caut ….caut mai departe . Alta…. În Iaşi pe malul unei ape al cărei nume nu-l mai ştiu de mult . Văd doar ca în ceaţă feţele surprinse şi petalele albe de cireş sau de ce-or mai fi fost …..alunecând şi apoi nimic ….sau poate doar mirosul greu al teilor în floare .

Bine , îmi zic ….dar fotografia.? Aceea în care mi-am propus să-mi surprind fericirea , fotografia pe unde o fi ?

Şi iar răsfoiesc albumul ….şi feţele încep a se amesteca …şi bunicii îmi par iar copii şi părinţii sunt mai tineri ca mine ….şi lumea începe iar să se recompună şi apoi să se destrame la loc ca într-un joc ciudat în care umbra devine lumină şi lumina ….culoare şi apoi iarăşi umbră. Şi într-un târziu …..abia într-un târziu îmi amintesc că atât de mult m-am pregătit pentru acea fotografie ….atât am amânat şi atât m-am îndoit de mine că până la urmă nu am mai apucat să o mai fac vreodată. …

Tocmai am urmărit un documentar despre o expoziţie High-Tech în Coreea de Sud. Închipuiţi-vă un muzeu prin care te plimbi şi te opreşti să zicem în dreptul Giocondei .Admiri tabloul din toate părţile ( pare o copie destul de reuşită ) şi apoi apeşi pe un buton (bănuiesc că doar după ce bagi o monedă mai întâi ) şi tabloul prinde viaţă iar Mona Lisa chiar îţi vorbeşte . În coreeană bineînţeles….

Apoi zăreşti „ Cina cea de Taină „ . Are tot 460 pe 880 cm doar că nu are ca fundal peretele sălii de mese din Mânăstirea Santa Maria delle Grazie ci un perete modern în relief pentru a sugera adâncimea.Apeşi desigur pe buton şi Isus se ridică şi rosteşte în coreeană …” Unul dintre voi Mă va vinde „ iar Apostolii în aceeaşi limba răstită îşi arată în mod diferit revolta şi numai Iuda e cel ce tace şi schiţează doar un gest de apărare.

Nu mă pot eu pronunţa dacă e sau nu un mare kitsch. Cred doar că e cel puţin indecent să faci astfel de experienţe cu operele consacrate. Dacă ar fi fost vreo lucrare originală de a lor , jos pălăria. Totuşi Leonardo a pictat cu o tehnică nouă pe tencuială uscată între 1495 şi 1498 fiecare detaliu pentru că a dorit nu doar să onoreze comanda ducelui de Milano ,Ludovico Sforza ci mai ales să ne lase un mesaj. Mesaj pe care doar acele detalii la care se adaugă jocul subtil de culori şi umbre şi expresiile tulburător de omeneşti pot să ni-l transmită. Nu mă pot totuşi opri să mă gândesc la ce ne-ar fi putut dărui artistul dacă pe lângă penel ,culori pânză şi lemn ar fi avut la dispoziţie şi tehnologia High –Tech.

Avem la ce visa …nu-i aşa …?